Czeslaw Milosz povestea că, imediat după preluarea puterii de către comunişti, a avut loc o şedinţă a Uniunii Scriitorilor din Polonia, în care un activist le-a explicat domnilor autori că ar fi bine să devină adepţi ai materialismului dialectic. Dacă nu, nu vor mai fi publicaţi… Şi Milosz recunoaşte că s-a întrebat: “Cum adică să nu mai fiu publicat? Atunci să mă închid într-o pivniţă, să scriu doar pentru mine?”
Stefan Heym, în Relatare despre regele David, ni-l înfăţişează pe regele Solomon imaginând o pedeapsă groaznică pentru cel ce îndrăznise să prezinte adevărul despre tatăl său: să-i fie distrusă opera, iar numele lui să fie legat doar de un fragment obscur, lipsit de orice importanţă…
S-a discutat despre motivele care ne împing să scriem, dar se discută prea puţin despre cele care ne împing să publicăm.
Pentru că, de fapt, statutul de personaj public nu este dat de ceea ce ai scris, ci de ceea ce ai publicat. Adică ai făcut public, nu ai ţinut doar pentru tine (şi, eventual, pentru cei ce-ţi sunt foarte apropiaţi).
Cei doi autori amintiţi mai sus vedeau în interdicţia de a fi publicat o pedeapsă înfiorătoare. De ce?
Aşa cum fiecare dintre noi are alte motive – sau, mai bine zis, conştientizează alte motive – care-l fac să scrie, probabil că fiecare dintre cei care s-au străduit ca textele lor să ajungă în faţa publicului a avut propriile-i motive (indiferent dacă acestea sunt cele reale sau doar nişte pretexte, care ascundeau motivele adevărate).
Înainte de a încerca să descopăr care au fost motivele pe care le-am descoperit la mine şi la cei pe care îi cunosc, voi menţiona că publicarea nu înseamnă doar tipărirea în volum sau într-o publicaţie, ci orice metodă de a-ţi face textele cunoscute unui număr mare de cititori (dintre care o parte să nu te cunoască personal) şi de a le supune unei eventuale dezbateri publice – adică apariţia acelor texte în reviste electronice, bloguri, emisiuni radio sau TV, etc.
Deci, ce te poate împinge să publici un text?
– Eventualitatea, fie ea foarte, foarte redusă, de a cîştiga bani şi notorietate.
– Dorinţa de a-ţi satisface anumite instincte primare (de a te împăuna, aşa cum fac păunii într-o anumită perioadă a anului) şi de a impresiona anumite persoane (de preferinţă de sex opus)
– Necesitatea de a-ţi împărtăşi gândurile, în speranţa că vei găsi pe cineva care să te înţeleagă şi să te aprecieze
– Nevoia de evadare din rutina cotidiană, de a deveni altcineva
– Manifestarea unui histrionism latent, nevoia de a fi în centrul atenţiei, de a juca un rol care să fie admirat
– Nevoia de a aparţine unui grup (eventual unul considerat de elită)
– Nevoia de a avea admiratori, adepţi, emuli (adică nevoia de a te ridica deasupra stării de personaj inferior, aşa cum te consideri în sinea ta)
– Necesitatea confirmării de către alţii a unui talent de care nu eşti prea sigur
– Dorinţa de a epata
– Dorinţa (uneori nemărturisită) de a lăsa ceva în urma ta, de a obţine un soi de prelungire a existenţei prin operă.
Sunt sigur că există şi alte motive, dar cele înşirate pînă acum sunt suficiente ca să deducem că dorinţa de a fi publicat nu-i chiar un semn de normalitate psihică. Dar, după cum spun psihiatrii, ce înseamnă să fii normal şi în raport cu ce defineşti normalitatea?
Cred că am avea o societate mai echilibrată dacă fiecare cetăţean ar fi obligat prin lege să publice un număr de texte (în caz contrar urmând să suporte sancţiuni severe), pentru că nimănui nu-i place să facă în mod silit ceea ce ar face (şi i-ar face mare plăcere să facă) de bună voie…
Liviu Radu
Ideea era că cei care caută celebritatea degeaba se orientează către literatură, au cu mult mai multă şansă distrugând decât clădind ceva.
Cei care vor să facă bani s-au orientat şi ei greşit, banii se găsesc în altă parte, în politică, în manele sau chiar şi în găinării mărunte, dar nu acolo unde se vorbeşte despre cultură.
Dacă e să privesc problema personal, atunci sunt obligat să formulez răspunsuri clare şi să recunosc că am două motive să scriu: 1. am ceva de spus şi o fac. Dacă mă şi aude cineva cu atât mai bine.Dacă mai cade şi pe gânduri atunci deja e foarte bine.
2. Îmi umblă gânduri ciudate prin cap şi nu le pot da formă clară decât exprimându-le. Aşa că scriu pentru a-mi clarifica ideile.
si cu ziaristii cum ramane? sunt un fel de homeless in criza identitara gata sa modifice realitatea la comanda pentru o supa calda? 🙂
Feri: “În România zilelor noastre talentul nu este recunoscut la nici un nivel, în nici un domeniu- excepţie sportul.” Ce inseamna “nu este recunoscut”? Sau, mai bine, cum ar trebui sa fie recunoasterea, ca s-o vezi? Ti se pare ca tu esti un talent nerecunoscut?
si eu il banui pe Feri ca amesteca recunoasterea unui talent cu ceva bani care trebuie sa-ti vina din cer 🙂
banii astia… o sa ne ia mintile si-o sa fuga cu ele departe. o sa ne lase fara talent, nu alta 🙂
Eu îi dau dreptate lui Balin Feri.
În primul rând, în ţara asta şi aiurea, mulţi dintre cei care poate ar avea ceva de zis sunt foarte singuri. Nu are cine să-i audă în proximitate. Internetul nu rezolvă foarte mult, pentru că raportul semnal/zgomot e aşa de mic, încât eşti oricum pierdut.
Şi, michael, dacă ne uităm în istoria literaturii (sf şi nu numai), mereu au existat oameni al căror talent extraordinar a fost de a descoperi alte talente. Unde ar fi fost SF-ul azi fără John W. Campbell? Fără ei, nici recunoaşterea publică, atât de dependentă astăzi de “marketing”, “promovare”, “advertising”, n-ar fi posibilă. Dar oameni de genul ăsta nu sunt mulţi (dacă or mai fi) şi de asta putem specula că majoritatea talentelor se irosesc pur şi simplu. Şi nu doar azi, şi nu doar acum, ci dintotdeauna.
Ben Ami, talentul nu presupune obligatoriu şi o autorecunoaştere, de fapt, asta e mai curând excepţia decât regula. Nu e uşor să ai încredere deplină în tine însuţi şi în mesajul tău, înainte de orice fel de recunoaştere, în absenţa unei doze variabile de paranoia.
Vlad, daca talentul nu presupune obligatoriu si autocunoasterea ar insemna sa “umblam” la definirea unui complex de factori, intamplari, oameni de o anumita orientare intelectuala stransi intr-un fel de sistem care SA RECUNOASCA talentele. la naiba. hai s-o luam usor. sa zicem ce zicem despre autor (cu tot cu conditii ale manifestarii geniului) apoi sa zicem despre societatea in care el traieste (daca ti tu cu adevarat) si sa stabilim CRITERII… ca asa ne dam de-a dura cu tot ce ne vine in minte fara sa stabilim un cadru asupra caruia sa cadem de acord, si fara sa masuram cu aceeasi unitate de masura.
deci criterii (de orice natura ar fi ele si oricum scoase in evidenta, empirice daca doresti) apoi o discutie pe puncte.
altfel o sa va plangeti pana o sa muriti de necaz si o sa fie doar zgomot de fond.
bun si ala, daca vrei parerea mea. pentru ca plansul e prima jmecherie a unui copil care vrea sa capteze atentia mamei sale. si e inscrisa IN CODUL GENETIC. asa cum cred ca se poate aduce vorba si de un autor de exceptie, talentat si mai cum doresti matale. in genetica societatii lui un mecanism de control, vreo enzima corectoare va ceda ispitei de a-l promova pe un palier de exprimare genica (daca va fi cazul).
@ Mike, eu nu uit ce-ţi datorez ţie, dacă te-ai gândit cumva la aşa ceva. Mă refeream la altceva şi nu neaparat la cazul meu, mai ales că ceea ce am eu nu ştiu dacă se poate numi talent. Poate m-am nimerit doar la locul şi timpul potrivit sau poate întradevăr e mai mult de atât. Asta o va decide timpul. Eu vorbesc de altceva.
Hai să-ţi dau un exemplu: pe chiar autorul articolului pe marginea căruia discutăm, Liviu Radu. După cum chiar el mărturisise a fost plătit pentru doar două dintre cărţile publicate. Asta în ciuda faptului că scrie foarte bine şi că scrie în limba română, spre diferenţă de sutele de scriitori traduşi din alte limbi, scriitori care nu ar fi fost băgaţi în seamă dacă ar fi scris acele aiureli direct în română. Dar dacă au scris în engleză sau chiar în japoneză atunci se găseşte editor care să plătească atât drepturi de autor cât şi traducător pentru a-l publica. Asta-i o faţă a recunoaşterii talentului autohton, de data asta din partea editorilor.
O a doua faţă a recunoaşterii este arătat de academie în cazul lui Manolescu.
A treia faţă a recunoaşterii valorilor o avem din partea Uniunii Scriitorlor. Admiterea membrilor se face pe baza unui număr de cărţi publicate şi a unui număr de recomandări, importanţă mai mare- din câte am înţeles- au recomandările şi nu operele. Altfel spus poate cineva să scrie 20 de mii de cărţi geniale, recunoaşterea va veni nu pe baza realizărilor ci a dispoziţiei cuiva de a face recomandări. Datorită acestui amănunt ma simt tentat să cred că membru al Uniunii Scriitorilor poate deveni doar cineva cine are deja prieteni în această organizaţie.
Dupa părerea mea în cazul talentului nu are sens să vorbim de autorecunoaştere Scrierile mele sunt copii mei şi după cum se ştie fiecare cioară îşi laudă puiul. E firesc să-mi placă ceea ce scriu, altfel nu aş mai face-o. Dar indiferent cât îmi place mie sau cât mă consider eu de genial tot ce conteză este cititorul, nu cum spun eu povestea ci cum o receptează el.
Duc mai departe putin ceea ce spunea Feri. Scriem pentru ca asa putem da forma unor idei, unor ganduri, si cred ca publicam pentru ca vrem ca acele idei sa aiba impact, sa faca diferenta. Eu cel putin atunci cand scriu tin foarte mult cont de felul in care ceea ce am scris ar putea sa-l schimbe, sau cel putin sa-l provoace sa gandeasca pe cel care citeste. Publicam ca sa devenim misionarii propriilor idei. De asta ne martirizam cand nu ne iasa…
Feri, nu ma gindeam la ce am facut eu pentru tine. Ca, daca nu eram eu, era altul. In povestea atsta important esti tu, nu eu. Iar ideea era ca esti un scriitor debutant publicat. Tu si inca vreo zece, in cazul Nautius, plus cei care au debutat si au publicat in continuare in Helion. Plus cei care au publicat carti la Tritonic, Bastion sau Millennium Press. E drept ca unii ar merita mai mult. E drept ca mai sint destui care ar merita sa fie publicati. Dar asta nu inseamna sa facem din asa ceva regula. Iar daca, in cazul de care ziceai, ai publicat 20000 de carti geniale, ma cam indoiesc ca n-ar auzi nimeni de tine si ai avea nevoie de pile ca sa intri in US. Chiar ma indoiesc.
@ Ben ami- asteptari ca fan am de la mari “grei” sa publice cum ar fi-liviu radu ,michael haulica,sebastian corn,danut ungureanu,danut ivanescu,doru stoica ,roxana brinceanu……….etc.,dintre tineri doar citiva m-au incintat si pot spune ca promit exceptional de mult(nu vreau sa le dau numele),in schimb eu astept sa publici mai mult! Ce zici?