Czeslaw  Milosz povestea că, imediat după preluarea puterii de către comunişti, a avut loc o şedinţă a Uniunii Scriitorilor din Polonia, în care un activist le-a explicat domnilor autori că ar fi bine să devină adepţi ai materialismului dialectic. Dacă nu, nu vor mai fi publicaţi… Şi Milosz recunoaşte că s-a întrebat: “Cum adică să nu mai fiu publicat? Atunci să mă închid într-o pivniţă, să scriu doar pentru mine?”

Stefan Heym, în Relatare despre regele David, ni-l înfăţişează pe regele Solomon imaginând o pedeapsă groaznică pentru cel ce îndrăznise să prezinte adevărul despre tatăl său: să-i fie distrusă opera, iar numele lui să fie legat doar de un fragment obscur, lipsit de orice importanţă…

S-a discutat despre motivele care ne împing să scriem, dar se discută prea puţin despre cele care ne împing să publicăm.

Pentru că, de fapt, statutul de personaj public nu este dat de ceea ce ai scris, ci de ceea ce ai publicat. Adică ai făcut public, nu ai ţinut doar pentru tine (şi, eventual, pentru cei ce-ţi sunt foarte apropiaţi).

Cei doi autori amintiţi mai sus vedeau în interdicţia de a fi publicat o pedeapsă înfiorătoare. De ce?

Aşa cum fiecare dintre noi are alte motive – sau, mai bine zis, conştientizează alte motive – care-l fac să scrie, probabil că fiecare dintre cei care s-au străduit ca textele lor să ajungă în faţa publicului a avut propriile-i motive (indiferent dacă acestea sunt cele reale sau doar nişte pretexte, care ascundeau motivele adevărate).

Înainte de a încerca să descopăr care au fost motivele pe care le-am descoperit la mine şi la cei pe care îi cunosc, voi menţiona că  publicarea nu înseamnă doar tipărirea în volum sau într-o publicaţie, ci orice metodă de a-ţi face textele cunoscute unui număr mare de cititori (dintre care o parte să nu te cunoască personal) şi de a le supune unei eventuale dezbateri publice – adică apariţia acelor texte în reviste electronice, bloguri, emisiuni radio sau TV, etc.

Deci, ce te poate împinge să publici un text?

– Eventualitatea, fie ea foarte, foarte redusă, de a cîştiga bani şi notorietate.

– Dorinţa de  a-ţi satisface anumite instincte primare (de a te împăuna, aşa cum fac păunii într-o anumită perioadă a anului) şi de a impresiona anumite persoane (de preferinţă de sex opus)

– Necesitatea de a-ţi împărtăşi gândurile, în speranţa că vei găsi pe cineva care să te înţeleagă şi să te aprecieze

– Nevoia de evadare din rutina cotidiană, de a deveni altcineva

– Manifestarea unui histrionism latent, nevoia de a fi în centrul atenţiei, de a juca un rol care să fie admirat

– Nevoia de a aparţine unui grup (eventual unul considerat de elită)

– Nevoia de a avea admiratori, adepţi, emuli (adică nevoia de a te ridica deasupra stării de personaj inferior, aşa cum te consideri în sinea ta)

– Necesitatea confirmării de către alţii a unui talent de care nu eşti prea sigur

– Dorinţa de a epata

– Dorinţa (uneori nemărturisită) de a lăsa ceva în urma ta, de a obţine un soi de prelungire a existenţei prin operă.

Sunt sigur că există şi alte motive, dar cele înşirate pînă acum sunt suficiente ca să deducem că dorinţa de a fi publicat nu-i chiar un semn de normalitate psihică. Dar, după cum spun psihiatrii, ce înseamnă să fii normal şi în raport cu ce defineşti normalitatea?

Cred că am avea o societate mai echilibrată dacă fiecare cetăţean ar fi obligat prin lege să publice un număr de texte (în caz contrar urmând să suporte sancţiuni severe), pentru că nimănui nu-i place să facă în mod silit ceea ce ar face (şi i-ar face mare plăcere să facă) de bună voie…

Liviu Radu