Orice sistem de de învăţământ e o complexă maşină înfricoşătoare. Asta, dacă încearcă să inoculeze forţat cunoştinţele. Când un om e structurat pe ştiinţe realiste, degeaba încerci să-i bagi în cap literatură, istorie, geografie, filozofie etc. Invers, dacă omul e structurat pentru receptarea ştiinţelor umaniste, degeaba încerci să-i inoculezi cunoştinţe de matematică, fizică, chimie etc. Înainte de a fi considerată “poezie curată”, astronomia rămâne o ştiinţă seacă şi plictisitoare de studiu al astrelor. Înainte de a avea o structură aproape matematică, gramatica nu e altceva decât scheletul literaturii.
Cantonându-ne în literatură, vreau să încep prin comparaţia ce s-a făcut între premierul desemnat Lucian Croitoru şi posibilul premier Klaus Johannis. Primul e comparat cu specialistul care ştie totul despre bicicletă, iar cel de-al doilea cu sportivul care ştie să meargă foarte bine pe bicicletă. Ce e mai important, să ştii teoria sau să ai practică? Bine ar fi să ştii teorie şi să ai şi practică, dar nu e cazul României de azi.
Nu vreau să mai spun prea multe despre ideea de “creative writing”, culeasă din zbor de români şi înghiţită pe nemestecate, ca fiind “trendy”. E posibil ca, în timp, să fie amestecată cu ingrediente autohtone şi făcută, dacă nu mai digerabilă, măcar mai uşor masticabilă. Până acum, n-a prea produs decât efectul de a vorbi la infinit despre efect. Pe blog, pe site, prin reviste on-line şi în alte regiuni conexe.
Ca şi în politică, se preferă teoria bicicletei, nu mersul pe bicicletă. E şi mai uşor aşa, şi mai ieftin. Strângi o mână de pasionaţi cu bani, dispuşi să plătească o taxă acoperitoare a cheltuielilor. Dacă s-au înfiinţat atât de multe asociaţii de scriitori, e posibil să meargă şi şcolile de pasionaţi.
Cum Dumnezeu a făcut lumea împărţită, nu pe toţi la fel, cum susţin comuniştii, pasionaţii neoşcolilor populare de artă sunt şi ei împărţiţi: cei fără talent şi cei cu talent. Cei fără talent pot avea norocul să dea peste profesori cu vocaţie, care să facă din ei buni teoreticieni ai bicicletei; sau nu. Cei care au talent pot da peste profesori care să facă din ei buni mergători cu bicicleta: sau nu.
Bine e să ştii multă teorie literară, dar să ai şi talent, dar nu e cazul literaturii science fiction din România zilelor noastre. Cei ce eşuează în literatură, se apucă de cronici, eseuri, traduceri şi alte ingrediente ale teoriei interioare a bicicletei. Cei ce ştiu să meargă pe bicicletă, extrem de rari, se dau foarte greu jos de pe şa, mai mult din amuzament, să cerceteze vehiculul, pe o parte, pe cealaltă, şi să descopere dacă lanţul se învârte de la stânga la dreapta sau invers.
Şi teoreticienii bicicletei, şi bicicliştii talentaţi, pot deveni scriitori. Au şi unii, şi alţii, publicul lor, mai larg sau mai de nişă, mai cult sau mai troglodit; fiecare, după cum i-e felul.
Din pasiune sau din interes, pot deveni chiar profesori pe la câte un “creative writing”. Cei talentaţi nu se tem de nimic, dintre aceştia selecţia naturală scoţând mai mult rataţi, care nu prea au nimic de pierdut. Cei interesaţi, din rândul cărora se recrutează scriitorii de succes pe piaţă, au ceva de pierdut: banii şi poziţia socială, câştigate prin muncă. Între a munci cinstit şi a trăi cinstit, scriitorii de talent înclină spre o viaţă cinstită, ştiindu-se faptul că acestora nu le prea place munca.
Şi atunci, ce fac teoreticienii bicicletei, deveniţi profesori de “creative writing”? Predau teoria înspăimântătoare a bicicletei, potrivit căreia , romanul începe cu începutul, continuă cât continuă până se opreşte. Uneori, te întrebi unde e începutul. Alteori, nu.
În viaţa reală, avem mai multă sau mai puţină istorie. Unde începe şi unde se sfârşeşte aceasta? Dar în ficţiune, de unde anume te apuci să povesteşti şi de ce?
Uneori, începutul este partea cea mai uşoară; alteori, cea mai grea. Uneori, începutul e la început, alteori la sfârşit sau la mijloc. Uneori începutul e cel mai uşor, dar tot timpul e partea cea mai importantă. Dacă începutul nu-i destul de bun, e sfârşitul. Nimeni nu citeşte romanul de la mijloc sau de la sfârşit, cu excepţia cazului în care începutul se găseşte la mijloc sau la sfârşit.
De aici, se pot formula mai multe întrebări deodată: cu ce începem, cum începem, de ce ne ferim, din ce moment al zilei începem povestea? Sau din ce moment al nopţii.
Foarte simplu: începem din momentul care atrage cititorul, îl agăţă, îl orbeşte şi îl surzeşte. Poate fi un flashback sau un eveniment anterior care a declanşat naraţiunea. Se poate începe din momentul posterior acţiunii principale, dar numai dacă acesta e relevant. Se poate începe şi din mijlocul lucrurilor, dăm drumul unui episod captivant, trecând direct la subiect, metoda având cele mai puţine neajunsuri, fiind mai uzuală, mai convenabilă.
Putem decide să începem cu prezentarea istoriei evenimentelor şi cadrului general. Evident, aici trebuie să lucrăm cu atenţie şi evenimentele să fie destul de atrăgătoare. Nu începem niciodată, aşa, doar fiindcă simţim nevoia să explicăm unele lucruri. Folosim soluţia aceasta numai când credem că-i putem atrage mai bine pe cititori.
Cum putem începe? Începem, preferabil, printr-un şoc narativ. Începem misterios şi conspirativ, bizar, fascinant, interesant, obligând cititorul să vrea să vadă ce se va întâmpla mai departe. Începem prin precizarea scenei şi portretizarea personajului principal, care întreprinde ceva relevant, deloc şocant, neexagerând cu prezentarea statică a scenei, cititorul având nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu trebuie să uităm că scriitorul este interesat de eroul său, iar cititorul nu-i interesat decât dacă i se oferă motive valide. Se pune întrebarea: eroul pare suficient de interesant sau este nevoie şi de o acţiune serioasă?
Scriitorul trebuie să se ferească să se joace prea mult cu cititorul, chiar dacă îl consideră prieten din copilărie. Cititorul nu are încredere în scriitor şi detestă să-şi irosească timpul. Trebuie să i se ofere îndeajuns de mult, încât să fie încântat şi să mai vrea. Pentru a înţelege prezentul, cititorul are nevoie de informaţii din trecut, nu trebuie să le perceapă ca false, să lase impresia că autorul îl asediază cu informaţii, însă nu se aşteaptă din partea lui să-şi amintească prea multe şi prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta, trebuie păstrat la minimum. Dacă începeţi cu un capitol şocant, urmat de o lecţie interminabilă şi plictisitoare de istorie, după care evenimentele îşi reiau cursul într-un al treilea capitolul, pierdeţi jumătate din cititori, chiar dacă n-aţi avut decât doi. Dacă nu puteţi găsi începutul, scrieţi pur şi simplu un început, orice început. Începeţi de oriunde! Începeţi de oricând! Pentru că puteţi schimba oricând începutul. Pur şi simplu scrieţi textul şi începutul se va preciza de la sine mai târziu.
Şi ăsta nu e decât începutul educării scriitorului în spiritual scrisului său, roata din faţă a unei maşinării infernale numită “creative writing”. Este că, până la pompă, far, spiţe, ventile şi alte accesorii scriitoriceşti, vă vine să vă lăsaţi de scris şi să vă apucaţi de vândut componente electronice, ciment, vopsele, ţigări sau gogoşi?
Victor Martin
Si, Mike, chestia cu lucratul e valabila incluzand sambeta si, de multe ori, duminica. Asta, asa, ca sa-ti faci o impresie despre ce inseamna munca cand vrei sa te si alegi cu ceva de pe urma muncii tale. Gandeste-te, doar, ca eu de la 1 august 2007, cu exceptia unei saptamani de concediu in 2008 si a doua zile in 2009, n-am mai avut concediu. Ce-ar trebui sa citesc? Ai ceva sa-mi recomanzi? Eu ma bucur ca mai am forta sa deschid o carte, dragul meu.
Si, sa stii, aviz si altora, ca incep sa-i inteleg pe americani din ce in ce mai bine, including chestia cu referirea la cultura pe care o avem noi. Qui prodest, in real life?
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand scriu incerc sa multumesc cititorul, in primul rand. Si pentru asta, folosesc orice resursa de autoperfectionare la care am acces, pe langa propriul gust. Accesul insemnand mai ales timp disponibil, fiindca la mine chiar e complicata situatia. Saptamana de lucru de 6 zile, de dimineata pana seara… La cursul lui Dan puteam ajunge doar daca se intampla sambata, e unul dintre regretele mele. Pe de alta parte, sincer, eu nu pot scrie aplicand mecanic reteta magica.
La mine e foarte grav,…asta însemnând că e cazul să mă gândesc serios la a mă lăsa de scris pentru public, pentru orice fel de public. Asta pentru că nu am nici un fel de reţete şi chiar mai mult, atunci când povestesc ceva rămân doar eu cu povestea, nu mă interesează nici cititorii şi nici aşteptările nimănui. Am o poveste de spus şi o spun, aşa cum pică bine sufletului meu, iar domnul cititor, dacă se întâmplă să fie pe aceaşi lungime de undă cu mine, dacă este interesat de subiect şi scrierea mea nu i se pare total indigerabilă, atunci va citi. Dacă vrea să citească altceva mă bucur, numai să citească. Iar dacă ştie exact ce vrea să citească dar nu găseşte în cartea mea şi caută inutil ba într-o carte ba în alta, atunci cel mai bine ar fi să pună mâna şi să scrie.
Prima dată când am scris am făcut-o tocmai pentru că m-a enervat şi dezamăgit un mare scriitor, m-a supărat întratât încât m-am aşezat şi am scris o carte, asta pentru că ceea ce vroiam să citesc nu exista şi ce exista am considerat că nu merită citit.
Asta despre mine, însa eu sunt total atipic, atât ca cititor cât şi ca om, aşa că nu trebuie judecată problema după cum o percep eu. Cel mai bine ar fi- cred eu- să nu fie problema asta judecată în nici un fel. Să se facă ceea ce trebuie făcut şi să lăsăm timpul şi generaţiile viitore să decidă dacă ne-am pierdut vremea sau am făcut ceva util pentru căa suntem oricum la mâna sorţii. Dacă un profesor prost va ţine cursuri plictisitoare unor studenţi străluciţi se va alege praful, la fel şi dacă un profesor genial va încerca să înveţe nişte afoni să cânte, însă există şi posibilitatea ca un profesr acceptabil să se ocupe de învăţăcei talentaţi…
Singurul mod în care putem afla este să încercăm.
Cititorul asta e o creatura destul de misterioasa, totusi. Asta te invata, in primul rand, experienta de cenaclu. Vezi, in receptarea altora, fete ale textului tau la care nu te-ai fi gandit nici intr-o suta de ani. Dar iti trebuie si nervi tari… 🙂
eu am scris… nativ. ceva realist care parea sf. la naiba, imi era greu sa recunosc ca eu chiar traisem acele… chestiuni.
cert e ca intr-o zi am citit suplimentul de la un ziar (sa mor de mai stiu care, dar cred ca Libertatea) in care nenea Mihailescu (nu stau sa verific, e tipul care povesteste despre … cultura la ore dintre cele mai bizare) scria pe 2 pagini MARI de ziar… despre romanul Onei Frantz :).
am citit si am zis ca pot scrie si eu un roman.
atat am gandit pe moment.
apoi, cand am ajuns la Solaris si am cunoscut lumea… pe viu… am zis ca pot scrie in asa fel incat sa pot fi tradus in engleza si sa am si succes.
dar astea au ramas doar ganduri. nu am facut NIMIC CONCRET ca sa-mi ating aceste… vise. pentru ca intre timp a trebuit sa ating altele 🙂
adevarul este ca… de cand scriu nu mi s-a parut vreodata ca cineva imi ia locul, ca ma ameninta, ca are ceva ce eu meritam, ca n-are ceva ce eu am, ca lucrurile nu stau exact cum trebuie, ca altcineva imi face rau, ori ca isi face rau, ori ca ceea facem nu e corect.. etc.
treaba e cat se poate de clara. ne traim viata si ceea ce lasam altora sa vada din ceea ce suntem este… ori ceea ce nu putem ascunde, ori ceea ce ascundem perfect ca sa nu se vada si reusim sa si nuantam, ori ceea ce avem impresia ca… conteaza si ceilalti vad, dar si varianta negativa a acestui fapt. ce sunt sigur e ca TREBUIE sa existe un for… care sa stabileasca daca noi facem ceea ce trebuie… sau doar ii incurcam pe ceilalti, ii deraiem de la treaba pe care o au, ii pervertim si le distrugem visele, le aratam prea multe lucruri pe care nu doresc sa le vada, intervenim in viata lor si-i convingem de adevarul nostru. si nu stiu daca e chiar corect, inca nu stiu daca e normal si ce fel de… soarta tampita mai e si asta. mai ales cand aberam de dragul de a scrie ceva diferit, fara a ne gandi la consecinte. de nici un fel.
ok!… nu-s de acord nici ca nu insemnam nimic pentru nimeni. si nici ca destinul nostru e sa-i distram pe ceilalti si atat. evident, avem un rol, un loc si o soarta… pe care am decis sa le-o impartasim celor din jur. dar asta nu ne face nicicum pe langa ei, oricat de bine stim sa folosim cuvintele, si pe oricate culmi ne ridicam intre noi. cand iesim afara din “universul asta stramt” ca sa luam o paine sau ceva de genul asta… observam cu stupoare ca am scris degeaba si ca nu s-a intamplat nimic din ceea ce ne-am straduit noi sa dam de inteles ca e… bine, ca suntem niste insignifianti pe care multi oameni din realitatea noastra nu dau nici o para chioara.
d-aia zic ca e cazul sa ne vedem lungul nasului si sa ne stabilim cateva criterii in functie de care sa putem sa ne ferim de exagerari, aberatii si modificari perverse ale realitatii. suntem doar oameni, deci e clar ca avem nevoie sa stim cum se face o treaba cum trebuie. cursurile astea sunt ca orice altceva, normal, decent, real si palpabil, in functie de care putem stabili strategii, realiza sisteme si prelucra informatii. ar trebui sa fie ceva obligatoriu. pentru ca geniile, in acceptiunea majoritatii oamenilor sunt indivizi iesiti din comun, DAR NU EXTRATERESTRII! 🙂
hai sa uitam ca ne-a dat prin cap vreodata ca suntem Dumnezei. si sa ne prefacem ca nimeni n-a crezut despre sine tampeni asta 🙂
si nici n-a dat de inteles asa ceva…
Dan Dobos nu tine un curs “creative writing”la Iasi?
sagy: you’re late to the party, citeste o duzina de mesaje mai sus.