Bravo 8 – Cmd.

Cmnc 52/2

20.11.87/18.10

Multiplicare – 0

001 Sven, ascultă, băiete… Situaţia se poate schimba radical dintr-un moment în altul.

002 Am aceeaşi impresie, domnule comandor. Adică toate datele… Din această dimineaţă, Numărul Trei a început să amenajeze adăposturi mai solide decât cele de până acum. Pare să se gândească la o aşezare stabilă.

003 Gudrun, fii cu ochii în patru. Ce s-a petrecut noaptea trecută va precipita lucrurile de-o să vă intre nădragii-n fund. Acum nu mai au de ales. Cel puţin din ce cunoaştem despre ei, de nişte ani încoace…

004 Da, domnule, suntem conştienţi de asta şi gata de intervenţie. Deci faptul că Numărul Şase a produs…

005 Exact. În cel mult patruşopt de ore trebuie să predea copilul la centrul de colectare, ca să zic aşa. Viaţa lor nu e decât o lungă înşiruire de tabieturi şi dogme. Ai habar ce-s alea?

006 Reguli care nu pot fi încălcate, domnule, ne-au explicat la şcoală. Deci ne-aşteptăm că se vor pune în mişcare către obiectivul nostru.

007 Da, ai prins ideea. Căpitane, am două lucruri importante să-ţi subliniez…

008 V-ascult cu toată atenţia. Domnule comandor? Am probleme cu emisia. Domnule comandor?

009 E tot afurisitul de zăcământ. Câteodată mă-ntreb dacă n-ar fi mai bine să ne lipsim de el. M-auzi acum?

010 Foarte bine, domnule.

011 Aşa. În primul rând vreau să dublezi frecvenţa comunicărilot.

012 Am priceput, două transmisii zilnic. Nicio problemă. Vă ţin la curent cu tot ce se-ntâmplă.

013 Asta-i o chestie. Doi la mână, îmi garantezi discreţia. Dcă pân-acum v-am cerut să fiţi invizibili, acum vă oblig să nu existaţi. M-ai înţeles?

014 Da, domnule. E valabil şi pentru Numărul Zero?

015 E valabil şi pentru mama Numărului Zero! Pur şi simplu nimeni nu trebuie să aibă cunoştinţă despre voi. Nu vă permiteţi niciun pas greşit de-acum încolo. De altfel, nici nu mai aveţi prea mulţi de făcut.

016 Fireşte, domnule comandor. Vă asigur că veţi fi foarte mulţumit de rezultatul  misiunii, oricare veţi hotărî că va fi aceea.

017 A, umbli la ironii, bravo, eşti tare, căpitane… O să aflaţi la momentul potrivit şi momentul nu e departe. Spune-mi, cum stau oamenii cu  moralul?

018 Satisfăcător, domnule. Drept să spun, m-aşteptam să mă-ntrebaţi mai degrabă despre disciplină.

019 Disciplină în armată? Glumeşti…

22.Vremea Cuţitului Mare

Nimic nu mai seamănă cu nimic. Ei vor să îndeplinească ce trebuie îndeplinit, dar e ca şi cum s-ar fi pomenit brusc sub un alt soare, într-o altă lume, în care nu mai e adevărat nimic din ceea ce a alcătuit viaţa lor de până acum.

Ne privim unii pe ceilalţi, nu ştim ce să spunem, ce să facem…

Spre dimineaţă, doborâţi de oboseală, am adormit toţi, care pe unde s-a nimerit. Mamaca a aşezat copilul abia venit la lumină în braţele scheletice ale maică-si, după care s-a întins la rândul ei, aproape de aceşti doi slăbănogi, ca un parapet viu.

Ne-au trezit scâncetele lui Raie. Se ridicase, cu chiu cu vai, într-un cot. Alături mormăia Mamaca, frecându-şi o vânătaie grozavă care-i acoperea tâmpla dreaptă şi jumătate de frunte. Lovitura de măciucă nu fusese de ajuns s-o scoată din circulaţie.

– L-a luat, spuse.

N-am priceput. M-am întors către Jude, iar el mă surprinse încă o dată, dând din umeri.

– Ce-i? am întrebat.

– Moacă… zise Dante. „Ashre”, rosti, pentru a doua oară de când ne ştiam, numele adevărat al fratelui său născut să trăiască o viaţă cu armele. Oare de ce-şi amintea acum vorbe pe care mă străduisem să-i fac să le uite?

…Am lăsat-o pe Mamaca s-o îngrijească pe Raie, care-şi venea în fire de la un ceas la altul. Judele şi Ţăranul porniră spre creastă, încercând să dea de urma vânătorului-soldat, acum şi hoţ de copii. Eu şi Dante am coborât spre vale.

Memoriile comandorului Ivor Malanian

Recuperări

„…Între toate grăunţele pe care l-am semănat, taman ăsta, al javrei de G., s-a nimerit să-ncolţească. Douăzeci şi patru de grupe, filează douăzeci şi patru de “mâini”, dincolo de Codri, departe de Noul Aragon, adânc în Tanganyika şi aşa mai departe… Tocmai Căpitanul Smiorcăilă a nimerit jackpotul, şi tocmai profesorache, măscăriciul cu o mie de diplome. Ce fel de semn poate să fie? Semnul că dacă-i vorba de civili trebuie să fii mereu cu ochii-n patru…

…Această lume a fost greşit înţeleasă şi în consecinţă greşit abordată. S-a pus, ca să folosesc o veche zicere, “carul înaintea boilor”. Mai întâi se vrea cunoscută, apoi controlată şi în cele din urmă folosită. Asta-i valabil în parametrii lumilor noastre, omeneşti, acolo unde arta militară cere informaţie înaintea acţiunii. Dar aici, unde contactul intim cu nativii înseamnă contaminare, ordinea corectă este “controlează – foloseşte” şi cam atât. „Cunoaşte”? Om mai vedea…

Ascultă-mă bine, viitorime: obiectivul meu e mult în adâncime faţă de poziţia de doi bani a Companiei. Şi nu mă opresc cu evaluarea la această Companie, ci mă refer la toate companiile care funcţionează pe baza impresiei eronate că forţa militară, ca accesoriu al accelerării proceselor economice, este suma armelor, structurilor, muniţiei, vehiculelor, puterii de foc. Niciodată funcţionarii Companiei nu vor putea percepe adevărata putere, ea fiind filosofia simplă, senină, pură, a omului în uniformă, care-a jurat. Uniforma lui poate să fie doar propriul suflet, iar jurământul – vezi bine, l-a făcut sinelui – un sine multiplicat în mii de camarazi…

…Am nevoie de inamicul din adâncurile Tai, ca să ating superlativul controlului. Ayana e trasorul meu, nimic mai mult, un trasor sofisticat ce-i drept, dar la fel de bine mi-aş fi putut face treaba cu ultimul dintre oamenii lui G., dacă el s-ar fi bucurat de aceeaşi trecere printre maimuţele “mâinii”. Pesemne că, o dată treaba făcută, va trebui să-i sugerez brutei de G. să-l piardă pe profesor undeva, pe drumul de întoarcere. Fără complicaţii şi interferenţe…

…Acestea nu sunt simple gânduri. Târziu, peste veacuri, când omenirea se va strădui din răsputeri să mă uite, ceea ce se petrece aici şi acum va împiedica uitarea…”

……………………………………………………………………………………………………….

Cât noroc ne-ar fi trebuit să să găsim, în labirintul de stânci şi arbuşti, un bărbat obişnuit să se facă nevăzut?

– Avem şansa ca pruncul să plângă, zise Dante.

Simţeam doar o amorţeală a minţii, ca şi cum nu m-aş fi implicat în toate astea, ci doar le-aş fi urmărit de la distanţă, ele întâmplându-i-se altcuiva.

– De ce-a făcut-o? am întrebat.

Dante şovăi.

– Nu mai judecă acum. Poate vrea să ducă el însuşi copilul acolo unde trebuie. Urma s-o-mplinim noi, judecătorul şi cu mine…

Din când în când, alunecam pe iarba umedă, căci ploile nu erau departe. Am ajuns la marginea pădurii şi-am şovăit, deşi picioarele mă purtau singure mai departe. Era ca şi cum am fi sperat să găsim o anume frunză printre milioanele de milioane care alcătuiau acest ocean vegetal. Codrii Marelui Ocol…

Şi dacă l-am fi gasit pe Moacă? Ce-aş fi putut face eu, ce-ar fi putut face Dante faţă-n faţă cu armele lui? Cum i-aş fi vobit, ce i-aş fi spus dac-ar fi stat să mă asculte?

Am umblat amândoi, vreme de un ceas şi mai bine, până când adâncimea pădurii a părut că începe să ne înghită. Senzaţia era una asemănătoare unei greutăţi în respiraţie. Intuiam că dacă m-aş fi îndepărtat de însoţitorul meu m-aş fi îndepărtat de lumea întreagă, poate pentru totdeauna.

– E-he-hei… făcu jalnic Dante, iar ecoul codrilor preluă efortul său neînsemnat, prefăcându-l în numeroase strigăte asurzitoare.

Nu se putea să nu fi fost auzit, cel puţin la o sută de metri. Ei şi?

Deodată instinctul îmi spuse cel mai absurd dintre lucruri, iar eu m-am oprit, dându-i ascultare.

– Dante, am zis, să ne despărţim de aici. În felul ăsta acoperim o suprafaţă mai mare de căutare.

El dădu din cap cu îndoială.

– Ştiu şi eu, Dani? Ai să te pierzi imediat. Codrul nu este un loc bun pentru tine.

– N-am să mă pierd. Am să merg în direcţia asta, nu foarte mult, doar cât să văd mai mult. Pot oricând să revin, şi-apoi ne strigăm unul pe celălalt. Mă găseşti cât ai bate din palme.

– Bine, zise Dante. Eu încoace şi tu încolo, dar nu mai mult de o sută de paşi. Strigi mereu, ca să ştiu unde eşti, da?

Făcusem doar câţiva metri şi el veni în fugă la mine, prinzându-mi umerii.

– Tu… putu să zică doar. Eu sunt mereu cu tine…

Şi se îndepărtă iute.

Am pornt amândoi, pe laturile unui unghi de nouăzeci de grade, iar pădurea ne îndepărta unul de celălalt cu fiecare pas pe care-l făceam.

– E-he-heiii… se auzea glasul anemic.

– E-he-heiii… îi răspundeam.

Curând nu ne-am mai văzut unul pe celălalt.

Nu ştiu de ce, deodată am început să şoptesc prostiile despre pasărea tai. Dacă m-aş mai fi putut întoarce la cel ce fusesem cu luni în urmă, aş fi ştiut că acesta e delirul cu ochii deschişi al bolnavului de singurătate.

„…Norii  tristeţii  te duc şi  te-aduc…

Moartea ţi-e-ntreagă, viaţa doar sfert…”

Am mai mers douăzeci de metri şi m-am oprit într-un loc cu nimic deosebit în desişul aparent de nepătruns. Mi-am tras sufletul, am răspuns semnalului îndepărtat. Dante era tot pe- acolo, la vreo sută de metri în dreapta mea.

Şi, cumva, am ştiut că acela e momentul…

– Gudrun… am rostit cu glas scăzut. Căpitane Gudrun?

Doar un freamăt trecu printre ramuri, şi atât. I-am răspuns din nou lui Dante, căci aveam nevoie de acest răgaz. Altminteri, ar fi năvălit să se convingă că nu mi s-a întâmplat nimic rău.

Am aşteptat încă un minut nesfârşit, holbându-mă la frunze, iar ele la mine, cu sentimentul că-mi pierd încet minţile…

Apoi, în scoarţa copacului aflat chiar la doi paşi se deschiseră ochi şi o gură.

– Nu te mişca, Ayana, spuse arborele… Oamenii mei îţi ţintesc toate punctele vitale…

Dar ştia şi el că ăsta e ultimul lucru de pe lume care mă interesează.

– Gudrun, am şoptit febril, sună-l din partea mea pe comandor. Sună-l acum, nu mai pierde nicio secundă. Îţi va ordona să mi-l cauţi pe vânător….

Ochii din scoarţă clipiră o singură dată. Am avut, fugar, simţământul frământării pe care o încerca soldatul. Comandorul îi poruncise să se facă nevăzut. Dar ştiam toţi trei că, pentru moment, eu sunt cel mai important anonim din univers.

Şi aşteptând iarăşi, mi-am rotit încet privirea. Creanga aceea putea fi ţeava unui ruptor cu plasmă. Muşuroiul de colo – o cască. De sub covorul de frunze moarte, împăturit la marginea pârâului, mă pândeau poate braţe antrenate să sfărâme oase, să sfâşie carnea. Băieţii erau acolo…

001 Bravo 8, prioritate…

002 Bravo 8, prioritate…

003 Bravo 8, prioritate…

004 Spune, Bravo 8…

– Ayana, zise în cele din urmă căpitanul-copac. Am încuviinţarea…

Îmi împărtăşi cu eficienţă şi precizie coordonatele care mă interesau.

– Profesore, mai spuse, fără niciun fel de ranchiună… Comandorul îţi transmite că de data asta te descurci singur. Dacă am ocazia s-o fac fără să se surprindă ceilalţi, îl rad eu pe maimuţoi, pentru tine. Dacă nu…

Ochii şi gura de scoarţă se închiseră. M-am apropiat şi am privit cu atenţie trunchiul copacului. N-am văzut nimic.

……………………………………………………………………………………………………….

O luasem la fugă de-a lungul firului de apă. Semnalul lui Dante răsuna din ce în ce mai înăbuşit.

– E-he-heiii…

L-am lăsat să-şi asculte propriul ecou. Oricum n-aş mai fi avut cum să-i adorm suspiciunile şi-n acelaşi timp să-l iau pe Moacă prin surprindere.

Am căzut, mi-am zdrelit palmele şi genunchii. M-am ridicat, am alergat iarăşi, din nou am căzut.

Apoi ne-am pomenit faţă în faţă.

Dacă ar fi vrut să dispară, ar fi făcut-o uşor. Între mine şi el erau genele războinice care-l făceau animalul perfect pentru camuflare, atac şi ucidere. Dar n-ar fi putut să se facă nevăzut şi-n ochii bestiilor trimise de Malanian să-l vâneze. Între ei şi el pândeau aparatele sateliţilor din cer…

Am înaintat cu inima-n gât. Moacă se ridică de pe vine, ca omul care are oaspeţi. Firesc, aduse în faţă Cuţitul Mare. Ceva mai încolo, copilul lui Raie şi al meu dormea liniştit, pe un aşternut de iarbă.

– Şefu’ Dani… rânji asasinul local. Azi mori.

Sfârşitul Părţii Întâi

Dănuţ Ungureanu