Judele nu mă mai trimisese cu Moacă să-i urmărim pe urmăritorii noştri. În ultima lună schimbaserăm direcţia de-atâtea ori încât mi se părea că deja ar fi trebuit să fi ajuns pe o cu totul altă planetă.
– Putem să ne-aşezăm, zicea Moacă de cel puţin două ori în fiecare zi, iar Judele se mulţumea să dea din cap, cu un zâmbet care putea însemna orice.
– Vă zic tuturor, continua vânătorul, i-am pierdut demult pe ăia. Cine ştie prin ce muşuroi de furnici zace-acum îngropaţi, jumătate mâncaţi. Păi te joci cu pădurea? Nu te joci!
Nu numai eu, dar şi ceilalţi, rămâneam uimiţi de schimbarea petrecută cu acest ins, până nu demult (dar mai ştiu eu oare ce-nseamnă “demult”?) duşman înverşunat al vorbei.
Omul armelor se lăuda că ne-a scăpat de urmăritori. Ştiam însă că e imposibil. Erau acolo, pe undeva, aveau să apară la momentul cel mai potrivit, nicio clipă mai înainte. Şi oricum, care putea fi meritul său? Judele hotărâse să mergem mai departe.
Cumva am făcut ce-am făcut şi l-am tras deoparte pe Dante. Începând cu momentul în care alesese pentru mine, în locul meu, dialogurile noastre fuseseră tot mai rare, aplicate la ce-aveam de făcut ca să supravieţuim de la o zi la alta, de la o noapte la alta. Şi, fără îndoială, tot mai reci…
– Eu bănuiesc ce te apasă pe tine, prietene Dani, începu el, fără să-mi lase iniţiativa.
Aşadar tot învăţase câte ceva de la mine. Ca să nu mai zic că mi-era imposibil să disting culoarea acestui “prietene”. Ironie? Sinceritate? Am inventat pe loc un concept asortat situaţiei: “o ironie sinceră”.
– Tu eşti îngrijorat pentru starea în care se află Raie, continuă Dante. N-ai niciun motiv să simţi asta, Dani. Raie este o femeie tai. Ea trăieşte o stare firească, prin care va trece fără probleme. Ai să vezi, totul va fi bine în cele din urmă.
Ne-am privit câteva secunde şi n-am găsit nici urmă de nesiguranţă în ce-l privea.
– Moacă e convins că primejdia s-a dus, am zis atent să nu grăbesc lucrurile. Judele nu se mai arată nici el foarte îngrijorat. Tu eşti preocupat de asta, Dante?
– Nu mai mult decât ceilalţi, admise.
– Aşa… Ţăranul şi Mamaca văd că s-au apucat liniştiţi de treburile lor, am continuat. Şi doar ştii ce sperioasă e Mamaca. Ar simţi prima cel mai mic semn de… Aşadar pare că într-adevăr pericolul a trecut.
– Se prea poate…
– Atunci ce ne-mpiedică să ne-aşezăm şi să ducem iar viaţa dinainte? Dinainte de ciocnirea popoarelor noastre.
Pentru prima oară după foarte multă vreme, Dante îmi zâmbi larg.
– Ei… zise. Vorbeşti acum ca unul de-al nostru…
Încerca să mă aburească, şi ce altceva era asta decât o formă simplă de manipulare?
– Eu ştiu, Dani, spuse, că doar jumătate din tine îmi vorbeşte acum. Cealaltă jumătate este bărbatul lui Raie şi acela nu gândeşte liber. El este stăpânit de iubirea pentru ea, aşa încât şi vorbele lui sunt gândite numai pe jumătate.
Am rânjit, mobilizând bruma de obrăznicie ce-o mai păstrasem după toate aceste luni şi i-am apucat braţul mai sus de cot, ceea ce, venind de la un alt bărbat, pentru un taian este foarte stânjenitor.
– Încetează cu căcaturile astea, vrei? am zis, savurând dificultatea lingvistică în care-l plasam pe poetul din el. Ce ştii tu despre iubire, afară de ce ţi-am povestit eu însumi, ca să-mi dai lecţii acum? Tot ce cunoşti sunt vizitele periodice la Mamaca, şi alea vai de capul tău, o dată pe lună, ca să ştii o treabă…
Mă urmărea liniştit, fără să reacţioneze. Am continuat să savurez insultele.
– Scremetele voastre de masculi stătuţi nu ţin locul iubirii de care-mi vorbeşti mie. Şi nu ţi se face gura pungă când rosteşti cuvântul, gânditorule? Habar n-ai dacă, înainte de-a ne cunoaşte noi doi, eu însumi am dat importanţă lucrului despre care îmi vorbeşti atât de convins. Ai face bine să te dedici mai departe panseurilor tale uşurele şi să ne laşi pe noi, oamenii care am inventat iubirea, să ne dăm cu părerea.
Asta era o răutate de serviciu…
Bravo 8 – Cmd.
Cmn 23/4
18.10.08/16.45
No multiply!
001 …Domnule comandor, e foarte posibil ca desfăşurarea în siguranţă a misiunii să depindă de asta.
002 Nici nu se pune problema, căpitane. V-aţi demonstrat suficient limitele când v-aţi deconspirat poziţia. Nu poţi acoperi o gogomănie cu o gogomănie şi mai mare. Nu e stilul oamenilor de sub comanda mea.
003 E vorba doar despre Numărul Doi, domnule. Poziţia noastră este stabilă acum şi absolut nereperabilă. Mi-am permis doar să vă sugerez…
004 Nu te mai aud, Sven. Poţi să repeţi?
005 Sunt interferenţele pe care le induce zăcământul. Trec pe o altă frecvenţă. Acum mă recepţionaţi?
006 Da, te-ascult.
007 Am în vedere doar ipoteza, puţin probabilă, că Numărul Doi va interacţiona cu noi într-una din incursiunile sale.
008 Asta nu trebuie să se mai întâmple. Pur şi simplu, ipoteza asta nu există, m-ai înţeles? Dacă Numărului Doi i se năzare să-şi vâneze iepurii prin ograda voastră, în secunda următoare vă retrageţi un kilometru, doi, cât e nevoie. Ai senzori de mişcare, doi sateliţi după curul vostru, nu ştiu, descurcă-te. Ce mai vrei, să vin să vă fac cafelele?
009 Domnule, oamenii sunt obosiţi. Terenul e foarte accidentat şi pe alocuri face camuflarea dificilă. O retragere în condiţiile astea, urmată de revenirea pe poziţie poate să fie pentru ei…
010 O să mă prefac că n-am auzit asta, căpitane Gudrun. Repet, n-ai permisiunea de a-l elimina pe Numărul Doi. Trupa lor rămâne intactă şi nimic nu trebuie să-i mai sperie de-acum încolo. Răspunzi în mod direct de asta, m-ai înţeles?
011 Am înţeles, domnule.
012 Foarte bine. Spune-mi cum stă treaba cu omul nostru.
013 Sunt convins că Numărul Zero a înţeles motivul prezenţei Bravo 8 în zonă. Semnalul pe care ni-l transmite este mai degrabă slab, dar stabil.
014 Asta văd şi eu, Sven. Zăcământul ăsta blestemat e de vină. Şi nici emiţătorul nu e genial, nu stricăm marfa de calitate pe civili… Ce poţi să-mi spui despre starea lui?
015 N-am mai avut contact vizual de două săptămâni, domnule comandor. Permiteţi?
016 Lasă fiţele, povesteşte!
017 Părerea mea e că Numărul Zero se descurcă bine, domnule. Am avut posibilitatea să-l urmărim în câteva rânduri. S-a integrat fără mari probleme, ţine ritmul… e doar puţin mototolit. Ca noi toţi de altfel…
018 Am înţeles aluzia, dar tot n-am ce-ţi face, Sven băiatule. Nu-mi place ca subalternii mei să se smiorcăie; pe de altă parte apreciez comandantul care-şi pune pielea-n băţ pentru oamenii lui. Sfârşeşte cum se cade porcăria asta şi-ţi promit zile însorite pe pajiştea mea…
019 Da, domnule.
020 Probabil că pe direcţia actuală vor atinge curând ţărmul mării. Am să mă gândesc la ceva până atunci.
021 Da, domnule comandor.
022 Altceva? Nimic neobişnuit?
023 Ar mai fi ceva, poate. E vorba despre una dintre femele.
024 Numărul Cinci?
025 Nu, domnule, Numărul Sase. Cea mai tânără.
026 Ce-i cu ea? E important? Are legătură cu misiunea?
027 Încă nu ştiu. E nevoie de mai multe date. Am avut însă impresia, la ultima observaţie, că e un soi de relaţie între aceea şi Numărul Zero. Una mai specială, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
028 He, he, he, înţeleg. Ei, iată ceva nou. Trebuie să mă gândesc şi la asta. Trebuie să mă gândesc la toate. Continuă observarea şi ţine-mă la curent. Vreau toate amănuntele porcoase, Sven!
029 Fireşte, domnule. Rămâne doar de văzut dacă vom putea să ne mai apropiem suficient pentru un contact vizual.
030 Siguranţa poziţiei vine înaintea tuturor, căpitane. Nicio dramoletă sentimentală pe care o observi tu cu binoclul nu e importantă. Totuşi, repet, ţine-mă la curent.
031 Am înţeles. Atât pentru astăzi. Următoarea comunicare peste douăzeci şi patru de ore.
032 În regulă, sănătate, s-auzim numai de bine! Si… Sven?
033 Da, domnule comandor?
034 La câtă plajă faceţi zilele-astea, sper că v-aţi luat alifiile la voi…
20. Jurnalul căpitanului Sven Gudrun
recuperări
N-am făcut clăbuci la cur să ajung căpitan în compania Alfa, unde e de ajuns să-ntorci capul şi rămâi fără el, doar ca să-mi sfârşesc zilele în buda asta… Am colegi de şcoală militară care se lăfăie acum la umbră, pe plajele sistemului solar. Alţi ticăloşi schimbă femeile mai des decât îmi schimb eu ciorapii…
Între timp, am parte de tot ce-am visat. Comand cea mai de căcat grupă din ultimii cinci ani. Alerg după un ins pe care nimeni n-ar da doi bani dacă nu s-ar pricepe să prostească maimuţele astea. Lumea de-aici te poate ucide în două sute de feluri diferite. În fiecare noapte visez că unul dintre războinicii nespălaţi îmi ia capul cu marele său cuţit.
Am vorbit de un milion de ori cu Mumia Pitică. De fiecare dată mi-a tras-o. Si întotdeauna cu limonada despre viaţa militarului, exemplul propriu… Parcă n-ar şti toată flota cum a ajuns comandor…
(…)
A trebuit să-l ating pe Fender, înainte să-i molipsească pe ceilalţi patru şi să-i scap din mână. Da, e cea mai futută grupă din câte-am avut. MP mi i-a băgat pe gât, nu m-a lăsat să-mi aleg oamenii, cică nu-i trebuie maşini de ucis, ci inşi cu iniţiativă, inteligenţi peste medie, unii care gândesc. O gândi şi Fender, nu zic ba, dar când l-am plesnit i-a dat acelaşi borş ca al ageamiilor… “Maşini de ucis”… Dacă moşul ar fi citit măcar jumătate din cât am citit eu, ar mai fi crescut un centimetru-doi…
(…)
Am făcut pe dracu-n patru să ne-apropiem destul ca să-l văd pe Numărul Zero. Să fie toată lumea mulţumită. Deşi ştie că suntem pe-aici, că doar e om, nu animal, ca animalele cu care umblă, n-a făcut nimic, nemernicul, să ne uşureze munca. Dacă e-adevărat ce presupun, că la un moment dat va trebui să-l recuperăm, ce i-am făcut naşpetului de Fender e nimic faţă de ce-o să şi-o fure Numărul Zero…
(…)
Femela după dosul căreia umblă e mai slabă ca lama cuţitului meu de asalt… Numai când mă gândesc cum poate s-arate dezbrăcată şi cum pute, mă ia cu tremurici în stomac. Doar între ei ar putea să se-mpreuneze.
(…)
Pliantele cu care-i intoxică pe băieţi la recrutare (cu care orice comandant bun se şterge la cur)… Conţopiştii Companiei spun despre tai că sunt “o civilizaţie aparte”… “valori morale distincte”… “caractere speciale”… Dac-ar şti aceste labe triste câte “caractere speciale” am trimis noi pe lumea ailaltă, la “rugăminţile” Mumiei Pitice…
(…)
Imitaţiile de om spurcă cele mai bune locuri, în care-ar mai fi de trăit – o pajişte, o margine de lac, o vale verde, un crâng umbros… Acolo-şi cultivă porcăriile la care unii din băieţii noştri pun botul, că nu rezistă, acolo-şi cresc monştrii care i-au omorât în chinuri pe soldaţi… În vremea asta, noi stăm închişi în cele mai puturoase cotloane, piatră şi apă sălcie de puţ…
(…)
Am spus-o demult, dar cine stă să m-asculte? Mumia Pitică în niciun caz… Gaura asta trebuie curăţată cu Lava 12. Abia după aia, când încă va mai fumega, să vină oamenii Companiei să caute ce le trebuie. Eu unul m-aş mulţumi să ţopăi niţel pe oase de maimuţă…
O zi din viaţa femeii Mamaca
Poate l-am supărat pe străinu’ ăsta care m-a-ntrebat o dată cum e viaţa mea, de la o zi la alta, iar eu n-am ştiut ce să-i zic, adică i-am zis “nu ştiu” de mai multe ori, de câte ori m-a-ntrebat. După o vreme s-a lăsat păgubaş, dar m-a urmărit ceasuri întregi, pândea tot ce făceam, a umblat după mine şi s-a uitat la toate cele. De-ntrebat nu m-a mai întrebat nimic.
Dacă s-a supărat, să-i fie de bine, de-aia nu mai pot eu. Mi-e frică doar să nu-i fi întristat pe judecător şi pe Dante, că ei petrec multă vreme cu străinul ăsta.
La urma urmei, ce să-i spun? Cum le-ncep pe toate în zori şi le termin înainte de căderea serii, fără să-mi scape nimic? Nu ştiu. Cum îi împac pe toţi, de câte ori se simte-n aer c-or să se ia la harţă din te miri ce, ba se vor şi încăiera, stricând lucruri? Nu ştiu. Cum îl ascult pe fiecare, de la scrâşnetele de furie ale lui Moacă la vorbăria fără sfârşit a Ţăranului? Nu ştiu. Cum cos hainele, cum gătesc poamele, rădăcinile, carnea, până şi pietrele dac-o fi nevoie, cum pun peştele la afumat, să se usuce, cum alung viespile din casă, prepar tucul şi-l torn în ulcioare, ţin apa curată, păzesc sarea să nu se umezească, cum curăţ, croiesc, spăl, toc, mărunţesc, împachetez, desfac, mătur, deretic, aleg ierburile, amestec alifiile, ? Nu ştiu, nu ştiu… Şi la urmă de tot cum le veghez noaptea somnul, la fiecare din ei chiar dacă înainte de răsărit m-apuc din nou de trebi.
Eram copilă, acu’ cinci-şase ani, când am venit să m-alătur acestei “mâini”, iar judecătorul Uran m-a dus de mână să-mi arate lucrurile din casă, ca şi pe celelalte. Tot el a fost şi cel dintâi cu care-am împărţit aşternutul, câteva nopţi mai târziu, însemnând astfel primirea mea de tot aici.
Despre cele ce s-au petrecut cu mine înainte de asta am numai unele vise, niciodată destule să le pot pune cap la cap. Şi-apoi, sunt atâtea de făcut că nu mai am eu vreme să mă gândesc la nişte vise… Doar Dante m-a cercetat o dată, curios, să vadă dacă ale mele se potrivesc în vreun fel cu-ale lui şi chiar aşa a şi fost. Ne-am amintit amândoi, cu mare caznă, o ceaţă uriaşă, ori o spumă prin care treceam dintr-un loc într-altul, ori un glob, ori un acoperiş, ori cerul încovoiat deasupra noastră, ca şi cum ar fi îngheţat chiar când se prăvălea pe noi.
Apoi chipuri, din care nu-nţelegeam mai nimic, fiindcă trecerea vremii, ca şi tulburarea în care te afli când visezi, le şterseseră în bună parte. Oricum, chipuri.
Ne-am mai amintit cioburi de vise în care-aveam mâini şi picioare tare mici, cu mâinile acelea nu se putea face nimic, erau mâini de copii…
Dante şi cu mine, doi caraghioşi, căznindu-ne să ne-amintim vise, de ne ieşiseră ochii din cap, iar pe la marginile pleoapelor strângeam lacrimi. Ba chiar, la o sforţare, pe mine m-a umflat de-a binelea plânsul şi-am fugit înapoi în casă, c-aveam şi ceva pe foc.
Până acum am dat viaţă de opt sau nouă ori. Nu mai ştiu, am fost prinsă cu trebile. Judecătorul şi Dante îmi iau de pe cap grija asta, chiar a doua zi. M-am uitat o dată, fiindcă-mi terminasem trebile mai repede, la viaţa pe care-o scosesem din mine şi n-am înţeles ce-i acolo. Avea ca şi noi ochi, urechi, nas şi gură, ce mai gură! Făcea mai multă gălăgie decât Moacă şi Ţăranul la un loc, când i-apucă. M-am întrebat la ce foloseşte, numai o clipă, asta e treaba judecătorului. Am avut aşa, o nemulţumire, însă când i-am dat fiertură de păstăi şi ceva apă le-a-nghiţit cu poftă, mi-a plăcut.
Trebile nu se sfârşesc niciodată, decât când se sfârşeşte viaţa. Trăim ce trăim şi după aia murim… Uite cum s-a sfârşit Uran, răpus de boală “în floarea vârstei” – cum zice Dante, la doar nouă ani. Chiar eu, cât am s-o mai duc, căci am obosit… Cât trăieşti oboseşti, însă la sfârşit pare uşor, căci moartea se petrece şi singură, nu trebuie să mai duci şi grija ei. Cu toate astea, între ale mele ţin legătura de prafuri care mi-a încredinţat-o judecătorul, adică eu am alcătuit-o, la porunca lui, rădăcină de tuc coaptă şi pisată, cu o măsură de cucută. Mi-a spus că atunci când unul de-ai noştri îmi va cere să-i iau viaţa să-i presar acest praf în mâncare, seara, pentru ca moartea să-l ia în somn. Însă nimeni nu mi-a cerut până acum…
De departe, îi văd pe Raie şi străinul care-a venit să trăiască printre noi, vorbind, atingându-se. Se vede că-i străin, habar n-are să se poarte cu o femeie. Chiar îi spune vorbe, în loc să-i ceară ce are de cerut şi să-şi vadă apoi de ale lui. Chiar se hlizeşte şi-o ţine de mână, ţinând-o astfel şi de la trebile care altfel ea le-ar face. Judecătorul şi Dante nu spun nimic de toate astea, ba chiar mi-au zis să-mi văd de-ale mele, că aşa trebuie. Eu nu zisesem nimic, însă ei au citit pesemne din ochii mei. De-aia e bine să te uiţi mereu în pământ…
Dac-am găsi un fir de apă bună pentru gospodărie, poate ne-am aşeza şi noi o dată, că primejdia a fost îndepărtată de Moacă, aşa se laudă, şi Ţăranul ar alcătui o roată de apă, pentru tocilele lui şi blidele de lut. Pe mine nu m-ajută la nimic din ce-am de făcut, însă când obosesc îmi place s-o privesc o vreme cum se-învârte…
Daniel Ayana
Puţin după amiază s-a-ntâmplat ceva care i-a dat pe toţi peste cap. Până şi pe mine, un străin în această încrengătură de obiceiuri, istorii şi semnificaţii, m-a şocat.
Puţin după amiază, când ne făceam toţi de lucru prin tabără, Moacă răsări pe una din culmi, cărând în spinare un animal mare, pe care-l vânase în pădure. Cobora încet, cu efort, şi aveau să treacă minute bune până să ajungă la noi.
M-a frapat liniştea îngheţată în care s-au cufundat brusc ceilalţi – Judele, Dante, Ţăranul, Mamaca. Raie sughiţă ascuţit şi se ascunse în spatele Mamacăi.
– Asta… Asta nu trebuie să se întâmple…, l-am auzit pe Jude, şi m-am mirat iar, această reacţie nepotrivindu-i-se nici pe departe.
În sfârşit, Moacă ajunse în tabără, trecu triumfător printre noi, fără să ne învrednicească măcar cu o privire, se duse lângă cortul său de cetină şi azvârli din spinare animalul care-l cocoşase.
– Aşa! icni.
Ne-am apropiat să vedem. Pe iarbă zăcea, cu membrele adunate sub ea, aşa cum o trântise vânătorul, o vietate mare, cu blana imaculată şi cea mai omenească expresie cu putinţă, acum încremenită în moarte. În rana grumazului sângele începuse să se închege, cleios. Alba.
Am tăcut multă vreme. Pesemne tocmai tăcerea asta începuse să-l cam strâmtoreze pe Moacă, căci râse prefăcut, făcând pe nepăsătorul.
– Ei, ce mai aveţi de zis acu’? ne sfidă. De duşmani v-am scăpat… Carne pe săturate v-aduc în fiecare zi… De-aici avem ce mânca toţi o săptămână!
– O…, făcu Dante şi se dădu un pas înapoi.
Am ştiut că va urma ceva nemaivăzut, căci tensiunea din aer devenise insuportabilă.
Şi într-adevăr se petrecu. Judele se apropie de Moacă, îl privi ţintă, apoi îl lovi cu pumnul în plină faţă, doborându-l. După şocul descoperirii albei, un vaier ieşi de pe buzele Ţăranului şi Mamacăi, la acest gest al Judelui. Dante rămăsese paralizat, iar Raie fugi în cortul pe care-l împărţeam amândoi. Cât despre mine, m-am simţit la fel de descumpănit ca şi ei. Ca şi Moacă, de altfel, care încremenise la pământ.
– De ce-ai făcut asta, judecătorule?, ţipă deodată, sărind ca ars în picioare. Din buza spartă i se scurgea un firicel de sânge. V-am adus carne, să trăiţi cu toţii, s-ajungeţi teferi la capătul călătoriei!
Judele ridică din nou pumnul, dar n-ar fi fost în stare să mai lovească o dată. Nu în această viaţă.
– Ai adus nenorocul asupra noastră, spuse rar. Acum nu este sezonul albei…
– Ei şi? strigă Moacă încolţit. Ce contează dacă este sau nu sezonul ei? Ce căuta în pădure, poţi să-mi spui? De ce-a ieşit în bătaia mea, puteţi să-mi spuneţi vreunul?
Nu, n-am fi putut să-i spunem. Dante se apropie şi îngenunche lângă trupul albei. Îi mângâie creştetul, coborî cu degetele pe oglinda ochilor, închise pleoapele peste ei, apoi zăbovi pe marginea rănii.
– Cu ce ai răpus-o? întrebă.
Moacă înghiţi un nod.
– Cu suliţa, fireşte, se prefăcu.
Atunci Ţăranul se aplecă şi scoase din cort suliţa pe care Moacă o lăsase acolo când plecase, în zori.
– Nu mai minţi, zise Judele. Spune-ne adevărul.
Asasinul lăsă privirea în pământ, dar imediat o ridică, dispreţuindu-ne.
– Cu arcul, mărturisi. Mi-am făcut în pădure un arc şi săgeţi.
Şi intuind următoarea întrebare:
– Arcul s-a rupt, l-am aruncat într-o tufă. Iar săgeţile s-au pierdut.
Se ghemui brusc şi ţâşni în cort, înainte ca vreunul să poată face ceva.
– Vă omor pe toţi! ţipa de acolo. Vă omor pe toţi, ticăloşilor! Asta e mulţumirea pentru tot ce fac pentru voi? V-aţi molipsit de la iscoada care-aţi primit-o printre noi, de la şarpele ăsta…
Apoi nu mai zise nimic. Din câte învăţasem despre el de când îl văzusem întâia oară, acolo, pe malul stâng al Taisei, acum ar fi vrut să apuce alba de picioare şi s-o tragă în cort, să-i ia pielea, să taie bucăţi de carne şi aşa mai departe. Dar nu îndrăznea s-o facă de faţă cu toată “mâna” şi mai ales de faţă cu judecătorul.
Judele se întoarse spre mine.
– Fă asta pentru noi, Dani, zise şi pentru întâia oară am simţit în glasul său ceva care nu mai era doar înşiruirea de vorbe anume compusă pentru mine. Mergi şi îngroapă alba asta, undeva… Şi arată-i puţină părere de rău… Noi nu putem, şi aşa am pângărit-o destul… Dacă o mai atingem acum, nenorocul o să ne urmărească până la sfârşitul vieţii… Haide, fă asta pentru noi…
(va urma)
Dănuţ Ungureanu