Daniel Ayana, la groapa albei
O dată, demult de tot, am avut un câine… Era un câine mare şi bleg, cu ochii mereu pe jumătate închişi, cu fălcile căzute şi blana flocoasă. Când a murit l-am plâns cu toţii, Bruna, Leni şi cu mine, fiindcă ne obişnuiserăm cu respiraţia lui repede şi fierbinte, ne distra râgâind după mesele prea copioase, iar când ţi-era lumea mai dragă, ori erai prins cu treburi, venea şi te lingea pe cap sau în ureche… Chiar la o săptămână după ce ne părăsise, tot mai aşteptam să apară greoi de după zidul casei, să latre o dată şi să ne enerveze iarăşi cu cine ştie ce poznă. Apoi l-am uitat…
Ştiu încă mai multe legate de acel patruped decât am să descifrez vreodată despre făptura pe care o s-o vâr în acum pământ. Nu văd de ce-ar trebui s-o plângem toţi, cum mi se pare că mi-a sugerat tonul Judelui, cu aceeaşi convingere cu care-am făcut-o atunci pentru animalul care chiar însemnase ceva în viaţa celor dragi mie.
Dar dacă acest hoit reprezintă pentru aceştia, cu care-am împărţit luni de zile acoperişul şi apa, un simbol, o idee, în fine ceva cât de cât însemnat, de care se-agaţă în ocolişurile vieţii lor vulnerabile, atunci o să mă port ca şi cum mi-ar păsa.
Dincolo de ridicolul faptului că îndeplinesc funeraliile unui animal, o să-mi stăpânesc pornirile şi-o să cuvântez, de fapt o să gândesc, în clişee culese de prin filmele siropoase ale antichităţii: voi spune că n-am avut cunoştinţă de unde a venit această albă, care-a fost existenţa ei, de ce s-a încrucişat drumul dânsei cu al nostru – mă rog, cu al marelui om de arme Moacă, unde-ar fi trebuit să fie dacă nu i-ar fi fost curmată viaţa, ce lasă în urmă şi alte lucruri de felul ăsta…
Tot ce pot să adaug este că noi împreună suntem făpturi însufleţite şi ceea ce purtăm înăuntrul nostru e sfânt până la un moment dat. Contează şi viaţa mea şi cea a musculiţei care tocmai s-a aşezat pe botul albei. Şi dacă n-am aflat ce-a făcut acest animal, alba, cu viaţa care i-a fost dată, tot atât de puţine, ba chiar şi mai subţiri sunt cunoştinţele despre ce-o să fac mai departe cu a mea, ştiind prea bine ce am făcut până acum, adică mai nimic. Am trăit-o şi basta.
Mulţi dintre cei însufleţiţi rămân pe drum, vânaţi, ori bătrâni, ori răpuşi de boli şi n-o să spun acum gogomănia că noi ceilalţi trebuie să mergem mai departe pentru ei. Eu zic însă că dacă te uiţi în jur şi simţi miliardele care n-au reuşit, “they didn’t make it” – vorba de demult, iar tu, om, muscă, porc, taian, ori chiar albă, ai norocul să continui, poate-ar trebui să apreciezi şansa asta în vreun fel. Fii mai bun, sau îmbată-te criţă, sau spune o banalitate, în fine, fă ceva, arată că-ţi pasă…
Cam atât despre părerile de rău. Acum o să omor musculiţa cu podul palmei şi-o să-mping stârvul albei în groapa pe care-am săpat-o cu “cazamaua” Ţăranului…”
Venirea pe lume
În cumpăna nopţii mă trezesc brusc, apăsat de un zgomot, ori de-o stare. Mi-e gura uscată, simt o usturime pe gâtlej, iar tâmplele-mi zvâcnesc, gata să se spargă.
Nici nu ştiu unde mă aflu…
Da, e un zgomot, mai degrabă un zvon, o ţesătură care mă-mpresoară. Până să-mi dau seama cum se alcătuieşte ea, refac lent locul meu în timp şi-n spaţiu. Aflu cine sunt, unde sunt, unde cred că mă duc…
Mă ridic clătinându-mă, bâjbâi după căuşul cu apă, beau fără să mă opresc şi focul dinăuntrul meu parcă se mai alină. Apoi caut ieşirea, îmi trebuie aer. Îmi trebuie aer.
Larma, dacă larmă poate fi numit curentul de şoapte repezi, în amestec cu acelea ale vântului de noapte, vine din marginea taberei noastre, marginea unei poieni sugrumate de stânci conice, ca dinţii unui saurian încremenit.
Mă duc acolo, cu picioarele tremurând. E un foc, dar nu focul nostru de fiecare seară, ci unul zdravăn, în care crengile trosnesc, iar căldura pârleşte puful obrajilor dacă nu-i fereşti la timp.
Iese din întuneric ca din iad umbra lui Dante, se-mpiedică de mine şi mă prinde în braţe, oprindu-mă.
– Dani, de ce nu dormi? Mergi şi culcă-te, mergi şi culcă-te…
Îl dau la o parte, hipnotizat de acest foc în jurul căruia se-ntâmplă ceva. Mă apropii. Ceaţa privirii se risipeşte. Îi văd pe toţi acolo, Judele, Mamaca, Ţăranul, Raie, Moacă…
– Dante, spune Judele liniştit, de ce nu doarme acesta?
Dante nu răspunde.
– Nu-i nimic, lasă-l să vină, să vadă…
Ţăranul şi Moacă sar cu gura, dar judecătorul îi linişteşte cu un gest. Atunci ei se feresc. În lumina schimbătoare a focului, iată ce văd:
Spatele lat al Mamacăi, lac de sudoare. Raie, întinsă pe-o piatră, cu faţa albă, din întâmplare chiar în clipa aceea privindu-mă. Apoi închide ochii, asunzându-se în sine, iar de acolo, după câteva clipe, iese un ţipăt ascuţit.
– Ce… Ce faceţi aici? îngaim.
Raie ţipă iarăşi. Parcă m-a tăiat unul dintre cuţitele lui Moacă.
– Da’ trebuie neapărat să se uite? strigă şi el.
A uitat deja că zilele trecute, ucigând alba, i-a nenorocit pe toţi cu trufia lui. Îmi împinge umărul, furios. Mi-ar vărsa sângele chiar acum, chiar aici, dacă Dante nu s-ar băga între noi. Ţăranul se trage mai încolo.
– Uită-te, uită-te…, mă-ndeamnă Judele.
Mai am puţin şi-o să vărs tot din mine. Sunt pe marginea unei gropi, de care mă ţin numai cu vârful unui deget, foarte curând mă voi prăbuşi în adâncul ei… Dar vreau să văd tot ce se petrece, vreau să fiu de faţă. Şi Raie ţipă iarăşi.
– Haida, haida, descântă Mamaca supărată, fii femeie, fii femeie, fii femeie, fii femeie…
Mai fac un pas. Sunt acum lângă copilul care va scoate la suprafaţa lumii un alt copil, asta se-ntâmplă. Acum m-am dezmeticit de tot, amănuntele mă copleşesc, mă sufocă prin mulţimea, prin cruzimea lor. Raie zace pe piatra mare lângă care Ţăranul şi Moacă au făcut acest foc. Piatra încinsă îi face bine bietei făpturi. Pare că nu găseşte puterea Mamacăi pentru a desăvârşi viaţa pe care-a purtat-o nouăzeci de zile. Nu pricep de ce se petrece asta. Nici ceilalţi nu-nţeleg, dar iau nenorocirea în piept, se luptă să treacă peste ea.
Raie plânge. Mamaca i-a suflecat veşmintele până la brâu. Trebăluieşte acolo, cu nepăsarea pe care-a căpătat-o trecând ea însăşi prin asta de-atâtea ori încât a uitat. Mă-ntorc spre umbra judecătorului.
– Jude, ce-i rău cu ea?
Iar el dă din umeri, descumpănit într-un fel. Viaţa lui e alcătuită din hotărâri pe care le-a luat bizuindu-se pe ce cunoaşte. A văzut multe femei aducând pe lume copii, le-a-nsoţit în nopţile când ele au făcut asta. Şi nu-şi aminteşte să mai fi trecut vreodată prin aşa ceva. Suferinţă a fost, da, dar niciodată atâta, suferinţă care nu se mai opreşte la cel ce suferă, ci trece la toţi ceilalţi, paralizându-i.
Când Raie deschide ochii, privirea ei este pentru mine. În durerea prin care trece, mi-a auzit glasul şi s-a agăţat de el. Vreau să-i apuc degetele mici în palmă, însă degetele ei se încleştează atât de tare peste ale mele încât mă doare.
– Haida, haida, o aud pe Mamaca, fii femeie, fii femeie, fii femeie, fii femeie…
Iar Raie tremură. O dată cu ea tremur şi eu, deşi focul face să-mi curgă picături mari de sudoare pe frunte, pe tâmple, pe grumaz.
– Trebuie s-o ajutăm, mormăi aiurea.
Eu însumi am urmărit de câteva ori „chinurile facerii”, în celelalte două “mâini”. Iar o dată i-am ajutat Petrei să-şi scrie raportul, râzând de uşurinţa cu care se petrecea totul. Caut înăuntrul meu nepăsarea de-atunci, sunt un profesionist în plin studiu ştiinţific, înregistrez detalii pentru a le consemna cu precizie, iar detaliile, dincolo de logica şi înţelesurile lor, nu trebuie să mă afecteze în niciun chip. Sunt un ins matur şi atoateştiutor, pe care viaţa, fie ea nou-nouţă, ori pe alte lumi, nu-l mai impresionează. Avem aici, doamnelor şi domnilor, ultimul episod din procesul de reproducere al acestor mamifere evoluate, asemănătoare omului, dar plasate pe o scară inferioară a civilizaţiei. Lipsesc mijloacele moderne de asistare, n-are nicio importanţă, iată ce bine se descurcă…
Ceva se petrece cu mine. Mă uit în cerul spuzit de stele, dar privirea n-ajunge atât de departe cât mi-aş dori. Într-o noapte ca asta, într-un alt loc şi un alt timp, atât de îndepărtate încât se poate să nici nu fi existat, am tremurat la fel, impregnat în totalitate cu suferinţa Brunei, Bruna mea… Atunci a venit pe lume Leni, micul meu bătăuş. Ştiam totul despre el. Ştiam cum va fi şi cum îi voi spune şi toate câte le vom face împreună, toţi trei, încă înainte ca pruncul să scoată capul din maică-sa.
– Haida că vine, zice Mamaca.
Iar Raie ţipă, strângându-mi degetele de-mi trosnesc.
Mă uit iar în cerul străin şi mă pomenesc murmurând, e mai mult un gând decât un murmur, unul care nu poate fi stăpânit. Şi nu-mi pasă de cei din jur, nu-mi pasă nici de mine, mi se rupe că stau deoparte, privindu-mă batjocoritor, că mă văd patetic şi ramolit, că mai târziu o să mă hărţuiesc cu toată răutatea de care sunt în stare, căci am avut timp s-o agonisesc o viaţă întreagă, am de unde, căca-m-aş pe ea şi pe voi toţi…
“Nu ştiu unde eşti, murmur, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce poţi, dar dacă vrei să faci ceva pentru ea şi pentru copilul ei, fă-o acum… Fă-o şi nu mă mai lăsa o dată să trec prin asta… N-am nimic să-ţi promit, eu nu mă voi schimba pesemne niciodată, fă-o doar pentru vieţile lor, nu aştepta o promisiune de la mine… Fă-o doar pentru ei, fiindcă ştii bine că lucrurile trebuie spuse, simplu, astfel: eu sunt rău, poate, dar ei sunt buni…”
E cu putinţă ca tot acest delir să fi fost socotit, acolo unde contează, ca o rugăciune. Deodată Raie geme din rărunchi şi strânsoarea ei se opreşte.
– Ăsta e! ţipă Mamaca.
Ne-arată tuturor palmele mânjite, ţinând bucata de carne din care picură sângele. Trec câteva secunde. Când se-aud primele scâncete, mă reped în cea mai apropiată tufă. Iar acolo îmi vărs şi maţele din mine…
21. Suferinţele tânărului Kubitshek
În fiecare dimineaţă, când se privea în oglindă, Nicolas ridica degetul mare, confirmând cu gestul acela al piloţilor o părere corespunzătoare în legătură cu propria persoană. Se trezea la şase, cu exactitatea cronometrului de pe “Capricorn”, şi în douăzeci de minute, proaspăt ras, deschidea uşa centrului de coordonare, pentru a se scufunda până peste cap în fişierele sale impecabile. Existau în viaţa tânărului Kubitschek persoane care contau şi care, printre alte calităţi, aveau convingerea că nimic nu s-ar fi putut petrece fără aceste fişiere, cuprinzând lumea întreagă.
Iată de ce, ori de câte ori se întâlnea, pe culoarele întortocheate ale memoriilor, cu anomalii precum informările Petrei Ianthe, un sentiment de adâncă mâhnire punea stăpânire pe el, afectându-l pentru tot restul zilei. Ca şi acum, de pildă:
“001 Kubitshek dacăţi închipui că eu fac anticameră la unu ca tine, înseamnă că eşti pe altă lume mă băiatule! Team căutat ieri să vorbim chestii importante. Miau spus că eşti la nuş ce instructaj cu răcanii lui Malanian. Apropo, şti că toată lumea îi zice “Mumia Pitică”? Ce pot să comentez decât că cine seaseamana seadună.
002 Da alta e daravera care vream so vorbesc cu tine craiule. De când nea oprit de la munca de teren ca să zic aşa mam plictisit de moarte, unde sunt şedinţele noastre de dimineaţa unde râdeam de ne pişam pe noi? Aşa cam stat mai mult în laborator şi nuţi spun cât sânge rău miam făcut. Iam povestit şi lui Dani nainte să plece şi vreau săţi povestesc şi ţie că am descoperit mai multe…
003 Ne vedem diseară la Check să vorbim chiar dacă stăm pe uscat ca oprit ăştia toată pileala. Dacă nu eşti acolo la opt fix nici să nu mai apari, că nu răspund de nervi mei! Iaţi ţoalele ăle bune dăţi şi tu cu un smac la subsuori, să pară că nentâlnim ca un ins cu gagica lui da sa nuţi faci ganduri că nus doritoare…”
Kubitshek şterse îngrozit înregistrarea cu pricina, în câteva fracţiuni de secundă. Din momentul acela, ziua lui de lucru se desfăşură sub apăsarea unei dileme absolut insolvabile. Numai o tâmpită ca Petra Ianthe putea să-şi imagineze că oamenii lui Malanian n-aveau acces, din clipa în care trecuseră la conducere, ba chiar şi mai înainte de asta, la tot ceea ce se transmitea şi se înregistra în toate mediile funcţionale, pe LFSP 77. Sau poate, aşa cum ştia toată lumea, pur şi simplu i se rupea. Şi de oamenii care ascultau, şi de jobul ei, şi – cel mai grav, de cariera promiţătoare a lui Nicolas însuşi.
Pe de altă parte, însă, nimic pe lumea asta, poate chiar în toate lumile posibile, nu l-ar fi putut opri s-o întâlnească. Era mort după ea (ăsta fiind cel mai inofensiv eufemism) chiar din ziua în care preluase grupa de cercetători şi Ianthe îl săgetase din arcul sprâncenelor, ca pe-un iepure şchiop.
Nicolas Kubitshek, cea mai tânără speranţă a funcţionarilor Companiei, blocă grijuliu uşa biroului său şi se aşeză cu tâmplele în palme, pradă unei teribile agitaţii interioare. Cariera sau femeia? Oare ce trebuia să aleagă?
(…)
La opt şi zece, Petra îşi făcu apariţia în “Check Point”, îmbrăcată cu cea mai lălâie dintre salopetele ei de lucru. Spera să respingă măcare jumătate din privirile pe care altfel le colecta ca un magnet. Traversă salonul şi se aşeză la una din mesele de lângă perete.
– Hai noroc, Kub, făcu ea, cu un glas menit să reteze orice impuls masculin.
– Bună, mormăi Nicolas.
Se afla în cârciumă de la şapte şi jumătate. Ţinea strâns în pumn paharul cu suc de ţelină, de teamă că dacă ar fi încercat să-l ducă la gură, jumătate s-ar fi vărsat pe masă, din cauza tremurului. De când veniseră la putere, militarii botezaseră spelunca “Centru de recreere” şi-i ticsiseră rafturile cu răcoritoare din cele mai exotice.
– Ară… arăţi superb în seara asta, rosti el sufocat ceea ce repetase toată după-amiaza, iar Petra îl privi ca pe nebuni.
– Da, sigur, zise.
Petra Ianthe însăşi arestase de la bar un nectar de cireşe amare. Îşi roti privirea, în căutarea curioşilor. Nicolas o imită. Afară de barman şi vreo două duzini de copilandri în uniforme, prea pătrunşi de importanţa frizurii lor ca peria, ca să-i mai bage în seamă pe cei doi civili, nimic nu părea să pună în pericol viitorul. Încurajat, Kubitshek luă o gură de suc, încercând să compună în minte un alt compliment.
– Kub, îi întrerupse Petra procesul gândirii, acu’ câteva luni am discutat neşte chestii cu Dani… cu profesoru’ Ayana… Era chiar c-o zi ’nainte ca el să fie detaşat la altă grupă. Fie vorba-ntre noi, ştim amândoi că detaşarea asta-i praf în ochi.
Nicolas se panică din nou, dar ce putea face?
– Continuă, îngăimă.
– I-am zis atunci că lumea asta pute rău, din mai multe puncte de vedere. Acu’, după perioada care, vrând-nevrând, a trebuit s-o petrec în laborator, cred că am neşte dovezi.
– Dovezi pentru ce? întrebă el aiurit.
Petra îl fixă miloasă.
– Alo, Pământu’, recepţie! Păi despre ce vorbesc eu aicea, puişor? Concentrează-te, că ţi s-a suit sucul de ţelină la cap. E vorba c-am putut să fac neşte disecţii pe materialul obţinut din încăierările de-atunci. Şi, crede-mă, te caci pe tine dacă-ţi povestesc…
Era tocmai ceea ce Nicolas Kubitshek n-ar fi dorit să i se întâmple. Se hotărî să tragă de timp.
– Tot nu înţeleg. Ce legătură au toate astea cu mine?
Din privirea cu care-l măsura, înţelegea că oricum seara era compromisă din punct de vedere erotic…
– Cum adică ce legătură? Păi nu eşti tu, ca să zic aşa, tata-l nostru cu caş la gură? Asta-i o chestie ştiinţifică, puştiule, nu mai are nicio legătură cu fiţele militarilor. Tre’ să informezi Compania, să ia măsuri. Tre’ să trecem din nou în faţă. M-aş fi ocupat eu singură, că te văd pierdut în abis, da’ n-am încredere în Hector Kalymnakis nici cât într-un şarpe.
Câteva secunde nu mai spuse niciunul nimic. Nicolas simţi disperat că lucrurile, care oricum nu fuseseră sub controlul său la începutul serii, se deplasau acum spre haosul de care se temea cel mai tare pe lumea asta. Pur şi simplu nu-i mai trecea prin minte nimic de zis, aşa că nu mai rosti nimic, mărginindu-se să privească ba spre paharul de suc, ba spre salon, ba spre Petra.
Atunci făcu ea mutarea de geniu.
– Hai că-i prea mult pentru tine într-o singură seară. Bea-ţi sucu’ liniştit şi să mai ne râdem, ca pe vremuri. Te-aştept mâine dimineaţă la mine, să-ţi arăt despre ce-i vorba. Găseşti tu un pretext bun ca să vii. O să fim numa’ noi doi…
În vreme ce-i vorbea astfel, scoţându-l din criză, extrase din buzunarul salopetei uriaşe o sticluţă plată, îi deşurubă capacul pe sub masă şi într-o clipită îmbogăţi conţinutul paharelor cu suc. Damful de alcool păru să-l învioreze instantaneu pe Nicolas.
– Da, sigur, bâigui el, dacă avem răbdare şi… Adică problema cere o examinare din…
Apoi îşi mai făcu o dată curaj.
– Pet, şi eu am multe să-ţi spun… Mai ales în legătură cu noi doi… În situaţia actuală mi se deschid perspective profesionale atrăgătoare…
Petra Ianthe se forţă să zâmbească.
– Aha, făcu vag.
Îşi petrecură următoarele cincizeci de minute tocând flecuşteţe, care pe el îl făceau fericit, iar ei îi ofereau răgazul să golească sticluţa plată din adâncurile salopetei…
(…)
Nicolas Kubitshek îşi petrecu noaptea zvârcolindu-se, pradă unor trăiri intense şi a unor fantezii pe măsură. Cu toate astea, chiar dacă somnul îl răpusese într-un anumit moment, la ora şase fu în picioare, gata de bărbierit şi de acţiune. La şase şi un sfert, gonea cu douăzeci la oră, în şaua minimobilului său electric, spre laboratoare. Era ceva mai bine dispus şi ceva mai stăpân pe sine. Gândurile nopţii de nesomn se închegaseră într-un scurt speech, numai bun pentru a-i abate atenţia Petrei de la prostiile periculoase şi a i-o redirecţiona către lucrurile cu adevărat importante. Precum viitorul lor împreună, într-una din structurile superioare ale Companiei. Fireşte, ea va trebui să înţeleagă că o legătură oficială nu e posibilă pentru moment, şi să nu-şi facă prea multe iluzii…
La şase şi douăzeci, micul mobil coti pe aleea doisprezece, la accesul în barăcile laboratoarelor. Nicolas frână aşa cum nu-i stătea în obicei.
Câteva secunde se strădui să asimileze ceea ce vedea. Mai multe vehicule militare blocau intrarea şi restul aleilor. O duzină de soldaţi populau locul, intrând şi ieşind din barăci, făcându-şi de lucru cu aparatura. Kubitshek se apropie pe jos, fascinat. Un militar îi bară drumul.
– Accesu-i restricţionat, domnu’.
Era mai scund cu un cap decât Nicolas şi cu toate astea îl privea de sus. Kubitshek remarcă toate detaliile armei care-i spânzura de umăr, cu ţeava în jos.
– Sunt şef aici, spuse fără convingere, căutându-şi ecusonul.
Militarul îl opri cu un gest.
– Înţeleg, domnu’. Accesu-i oprit pentru tot personalu’ civil. Îi o situaţie provizorie.
– Bine, dar poţi să-mi spui măcar despre ce este vorba, nu? Răspund de locul ăsta.
Celălalt dădu din umeri, privind prin el. Atunci, din baraca în care se afla laboratorul de biologie, ieşiră doi militari, purtând o targă pe rotile. Ceva asemănător unui sac mare, negru, balansa peste margine.
– Ăăă… Acela este un… Acela este un…? făcu Nicolas Kubitshek buimac.
Ceva în privirea lui păru să trezească un grăunte de indulgenţă în militarul din faţa sa. Omul privi iute în spate şi-i vorbi printre dinţi.
– Se poate c-a fost un accident azi-noapte. O nebună şi-a dat foc, într-o experienţă. Domnu’, eliberaţi drumu’!
Nicolas se întoarse la mobilul său, cu picioare de gumă. Deschise transul şi formă codul Petrei Ianthe.
“Pentru moment, îi spunea o voce suavă, abonatul transfor nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi…”
Ascultă aceste cuvinte minute în şir.
(va urma)
Dănuţ Ungureanu