Dacă nu ar fi o realizare literară de excepţie, povestirea lui Ovid S. Crohmălniceanu “La Winnipeg, unde nu ne vom întoarce niciodată” (vol. Istorii insolite, 1980) ar putea funcţiona ca o demonstraţie de manual a modului în care se alcătuieşte o ficţiune speculativă[1]. Aşa cum se întâmplă însă cu literatura adevărată, textul refuză a se încadra în limitele oricăror tipare sau a servi vreunei demonstraţii; totuşi, la capătul lecturii, putem întrezări posibilităţile remarcabile de expresie artistică pe care le oferă folosirea acestui tip particular de iluzie ficţională ce permite construirea unor lumi insolite dar perfect coerente pe temelii aparţinând deopotrivă realului sau imaginarului.
In lumea secolului XXVIII, aşa cum o înfăţişează autorul, ingineria genetică este capabilă să creeze androizi, indivizi în care genomul uman a fost astfel modificat încât să-i condiţioneze a proteja oamenii “adevăraţi” în orice circumstanţe, chiar sacrificându-şi propriile vieţi. O altă lege înscrisă în genele androizilor, cea a obedienţei complete în faţa omului [2], a fost abolită, aflăm, cu trei sute de ani anterior evenimentelor narate, timp în care androizii au dobândit aceleaşi drepturi cetăţeneşti ca şi indivizii umani şi i-au înlocuit pe aceştia, graţie perfecţionării manipulărilor genetice, în efectuarea unor activităţi fizice şi intelectuale specifice, indispensabile societăţii. Pe fondul tensiunilor dintre populaţia umană, ameninţată de perspectiva preluării puterii de catre androizii ce şi-ar putea depăşi condiţionarea şi aceştia din urmă, frustraţi de limitările genetice impuse care îi condamnă la un statut de inferioritate, se declanşează revolte locale ale androizilor înăbuşite prin forţă de autorităţi; unii dintre ei continuă însă rebeliunea, îşi asumă identităţi false şi se ascund, profitând de distrugerea bazelor de date din centrele genetice.
Acestea sunt premizele şi fundalul acţiunii, conturate de autor prin inserarea în text a unor fragmente de articole din presa vremii; procedeul permite, în condiţiile spaţiului limitat al unei short story, concentrarea naraţiunii către firul ei principal: surprins de izbucnirea revoltelor departe de Winnipeg, oraşul în care locuieşte, Marc Esquirol este victima unui furt de identitate – o fenocopie a sa (un android-geamăn) îl deposedează de acte şi i se substituie, pretinzând a fi om. Explorarea logică a consecinţelor acestor fapte într-o lume în care condiţia umană a devenit incertă reuşeşte să pună în mişcare un discurs epic captivant. Pentru a nu fi supus tratamentului aplicat androizilor rebeli, Esquirol este nevoit să facă dovada că este om.
Încercarea de a defini esenţa umanităţii este una din supratemele SF-ului. Prin metode similare experimentelor mentale, ficţiunea speculativă permite, într-un mod inaccesibil artei mimetice, aşezarea individului în perspectiva speciei şi examinarea în acest fel a unor aspecte ale umanului ce ţin de ontologie .
În romanul său, “Visează androizii oi electrice?”(1968), Philip K. Dick imagina o situaţie similară şi un aparat (maşina Voight-Kampff) care foloseşte detectarea empatiei ca mijloc de a discerne umanitatea. La aceeaşi dilemă, Crohmălniceanu preferă să ofere o soluţie în mod deliberat caducă. Întrebările pe care textul literar le formulează, atât prin lumea fascinantă şi înspăimântătoare, dar atât de posibilă, pe care o închipuie, cât şi prin deznodământul surprinzător al naraţiunii, sunt însă tulburătoare.
Ce înseamnă “a fi om”? Există un miez ireproductibil al omenescului sau totul poate fi redus la molecule? Valoarea literară a textului stă în iscusinţa cu care autorul reuşeşte să facă aceste întrebări, precum şi răspunsurile pe care fiecare cititor şi le oferă, să se nască dintr-o poveste convingătoare şi emoţionantă.
Dumitru Cl. Stătescu
[1] Făcând abstracţie de accepţiunea actuală a termenului (aceea de literatură a imaginarului în ansamblul ei), mă refer la semnificaţia lui consacrată în anii ’60 de J. Merril şi popularizată la noi de C.T. Popescu: ficţiunea speculativă este o modalitate literară care foloseşte metoda ştiinţifică în generarea discursului narativ, extrapolând ipoteze surprinzătoare către concluzii semnificative din perspectiva umanului
[2] Este vorba, desigur, de celebrele trei legi ale roboticii enunţate în 1942 de Isaac Asimov, autor SF care este citat în mod direct în text; pentru această modalitate, prin care într-un text literar se face referire nemijlocită la autori sau personaje din istoria literaturii, a devenit uzuală denumirea de ficţiune recursivă.
Dacă nu ar fi o realizare literară de excepţie, povestirea lui Ovid S. Crohmălniceanu “La Winnipeg, unde nu ne vom întoarce niciodată” (vol. Istorii insolite, 1980) ar putea funcţiona ca o demonstraţie de manual a modului în care se alcătuieşte o ficţiune speculativă[1]. Aşa cum se întâmplă însă cu literatura adevărată, textul refuză a se încadra în limitele oricăror tipare sau a servi vreunei demonstraţii; totuşi, la capătul lecturii, putem întrezări posibilităţile remarcabile de expresie artistică pe care le oferă folosirea acestui tip particular de iluzie ficţională ce permite construirea unor lumi insolite dar perfect coerente pe temelii aparţinând deopotrivă realului sau imaginarului.
In lumea secolului XXVIII, aşa cum o înfăţişează autorul, ingineria genetică este capabilă să creeze androizi, indivizi în care genomul uman a fost astfel modificat încât să-i condiţioneze a proteja oamenii “adevăraţi” în orice circumstanţe, chiar sacrificându-şi propriile vieţi. O altă lege înscrisă în genele androizilor, cea a obedienţei complete în faţa omului [2], a fost abolită, aflăm, cu trei sute de ani anterior evenimentelor narate, timp în care androizii au dobândit aceleaşi drepturi cetăţeneşti ca şi indivizii umani şi i-au înlocuit pe aceştia, graţie perfecţionării manipulărilor genetice, în efectuarea unor activităţi fizice şi intelectuale specifice, indispensabile societăţii. Pe fondul tensiunilor dintre populaţia umană, ameninţată de perspectiva preluării puterii de catre androizii ce şi-ar putea depăşi condiţionarea şi aceştia din urmă, frustraţi de limitările genetice impuse care îi condamnă la un statut de inferioritate, se declanşează revolte locale ale androizilor înăbuşite prin forţă de autorităţi; unii dintre ei continuă însă rebeliunea, îşi asumă identităţi false şi se ascund, profitând de distrugerea bazelor de date din centrele genetice.
Acestea sunt premizele şi fundalul acţiunii, conturate de autor prin inserarea în text a unor fragmente de articole din presa vremii; procedeul permite, în condiţiile spaţiului limitat al unei short story, concentrarea naraţiunii către firul ei principal: surprins de izbucnirea revoltelor departe de Winnipeg, oraşul în care locuieşte, Marc Esquirol este victima unui furt de identitate – o fenocopie a sa (un android-geamăn) îl deposedează de acte şi i se substituie, pretinzând a fi om. Explorarea logică a consecinţelor acestor fapte într-o lume în care condiţia umană a devenit incertă reuşeşte să pună în mişcare un discurs epic captivant. Pentru a nu fi supus tratamentului aplicat androizilor rebeli, Esquirol este nevoit să facă dovada că este om.
Încercarea de a defini esenţa umanităţii este una din supratemele SF-ului. Prin metode similare experimentelor mentale, ficţiunea speculativă permite, într-un mod inaccesibil artei mimetice, aşezarea individului în perspectiva speciei şi examinarea în acest fel a unor aspecte ale umanului ce ţin de ontologie .
În romanul său, “Visează androizii oi electrice?”(1968), Philip K. Dick imagina o situaţie similară şi un aparat (maşina Voight-Kampff) care foloseşte detectarea empatiei ca mijloc de a discerne umanitatea. La aceeaşi dilemă, Crohmălniceanu preferă să ofere o soluţie în mod deliberat caducă. Întrebările pe care textul literar le formulează, atât prin lumea fascinantă şi înspăimântătoare, dar atât de posibilă, pe care o închipuie, cât şi prin deznodământul surprinzător al naraţiunii, sunt însă tulburătoare.
Ce înseamnă “a fi om”? Există un miez ireproductibil al omenescului sau totul poate fi redus la molecule? Valoarea literară a textului stă în iscusinţa cu care autorul reuşeşte să facă aceste întrebări, precum şi răspunsurile pe care fiecare cititor şi le oferă, să se nască dintr-o poveste convingătoare şi emoţionantă.
[1] Făcând abstracţie de accepţiunea actuală a termenului (aceea de literatură a imaginarului în ansamblul ei), mă refer la semnificaţia lui consacrată în anii ’60 de J. Merril şi popularizată la noi de C.T. Popescu: ficţiunea speculativă este o modalitate literară care foloseşte metoda ştiinţifică în generarea discursului narativ, extrapolând ipoteze surprinzătoare către concluzii semnificative din perspectiva umanului
[2] Este vorba, desigur, de celebrele trei legi ale roboticii enunţate în 1942 de Isaac Asimov, autor SF care este citat în mod direct în text; pentru această modalitate, prin care într-un text literar se face referire nemijlocită la autori sau personaje din istoria literaturii, a devenit uzuală denumirea de ficţiune recursivă.