Loredana Groza povestea în presă că a fost căutată de un editor care i-a propus să-i publice o carte. De acord, a spus ea şi a început să-şi caute pe calculator eseuri şi alte texte, ca să încropească de-un volum…

Cel mai bine vândut volum al unei edituri de prestigiu este cel al Mihaelei Rădulescu.

Cu cîţiva ani în urmă, toate recordurile de vânzare ale altei edituri de prestigiu fuseseră bătute de un volum al lui Bebe Sexologul.

Avem de-a face cu cărţi scrise de persoane care nu mai publicaseră şi care nu făcuseră niciodată dovada că au talent literar. Sigur, lucrurile nu stau chiar aşa, de fapt e vorba de persoane a căror îndelungată experienţă în televiziune demonstrase că ştiu să se exprime cu uşurinţă şi într-un mod atractiv pentru o anumită categorie de spectatori.

În altă categorie – dar având un element comun cu cele de mai sus – se încadrează jurnalul Oanei Pelea – despre care am auzit numai lucruri bune – şi volumele lui Dan Puric. Este evident că, indiferent cât de mult talent, înţelepciune şi bun simţ ar avea cei doi, cărţile lor nu s-ar bucura de succesul de public pe care îl au dacă n-ar fi vorba de personalităţi recunoscute şi respectate pentru realizările lor din domeniul teatrului.

V-am înşirat cele de mai sus – iar lista ar putea să fie mult mai lungă – cu scopul de a arăta că lumea citeşte. Însă acum, când librăriile sunt năpădite de mulţimi de cărţi – multe traduse la scurt timp după ce în ţara de origine avuseseră succes – potenţialul cititor are nevoie de ceva care să-i atragă atenţia asupra unui volum, are nevoie de o garanţie a calităţii acelui volum, ca să se decidă să-l cumpere pe acela şi nu pe cel de alături – care, eventual, are o copertă mai frumoasă.

Iar cea mai sigură garanţie este notorietatea autorului.

Exemplele de mai sus dovedesc că cititorii sunt dispuşi să cumpere cărţi, dar nu au criterii de valoare ca să discearnă ce merită citit, pentru că nu ştiu cine le-ar putea oferi un sfat avizat. Şi mai dovedesc că formatorii de opinie în acest domeniu – criticii literari – nu au mijloacele necesare pentru ca opiniile lor să ajungă la consumatori. Sau consideră că nu trebuie să se adreseze decât celor dispuşi să le cunoască opiniile.

Sunt dispus să pun pariu pe orice că jumătate dintre cumpărătorii cărţilor lui Mircea Cărtărescu nu fac parte dintre cei care aveau idee de talentul autorului respectiv, ci dintre cei care l-au remarcat în urma apariţiilor la televizor şi ca editorialist în ziare de mare tiraj.

Lucrurile sunt ceva mai complicate. Da, cartea se vinde, dar care carte? Se vând foarte bine cărţile de bucate şi cele de sfaturi practice. Dovedeşte acest lucru că o mare parte dintre cititori nu doresc să se surmeneze şi preferă ceva de-a gata, gânduri, soluţii şi reţete prefabricate? Într-o mare măsură, da.

În acelaşi timp, publicul televiziunilor (nu numai alor noastre) este hibrid, o parte din acesta urmărind cu sufletul la gură  scandalurile cotidiene, dar tânjind după ceva… care măcar să se prefacă a fi superior. Acest public face ca un scriitor precum Coelho să aibă succesul pe care îl are.

Sondaje de opinie profesioniste dovedesc că în cumpărarea unei cărţi se ţine seama  (în ordinea enumerării) de faptul că cititorul a auzit anterior de autor, de recomandarea unui prieten, de reclama din presă, de opiniile criticilor literari…

Dacă ar fi după mine, aş ţine întotdeauna seama de recomandările specialiştilor – adică ai criticilor literari. Dar, având foarte rar acces la acestea, mă bizui pe opiniile prietenilor (care sunt şi ei specialişti) şi pe site-urile de specialitate (deci alţi specialişti). Însă subconştientul e mai tare decât toţi şi primează notorietatea autorului.

Iar dacă pentru mine primează notorietatea, pot să reproşez acest lucru altor cititori?

Ceea ce e de discutat este felul în care obţii notorietatea… dar nu cred că-i cazul s-o discutăm aici, pentru că ştiţi chestia cu vulpea şi strugurii…

Liviu Radu