Însemnările Petrei Ianthe
Studiul xeno-bio „Shake Hands”
LFSP 77 – Tanganyika
Data 08.14.087
001 De departe fenomenul cel mai spectaculos carel oferă evoluţia unei „mâini” este cel al maternităţi programate repetitive (MPR).
002 Când judecătorul decide că femela trebuie să dea viaţă unui copil, aceasta nu este urmarea unei necesităţi a grupului. „Comanda” vine din vârful unei ierarhi încă insuficient descifrate, care nu face obiectul acestei specialităţi. Tatăl este specificat în mod explicit, fincă scopul este acela de a reproduce caracteristici genetice de care „mâna” are nevoie.
003 Odată sarcina instalată, ea progreseaază rapid, aşa încât femela dă naştere unui copil trei luni mai târziu, mai exact 93 de zile, după care este perfect capabilă să procreze din nou. Detalile acestei gestaţi rapide vor fi descifrate când va fi posibilă o examinare detaililiată a organismului taian, eventual o autopsie a gestantei.
004 Este remarcabil între caracteristicile MPR că în tot acest interval „mama” nu îş întrerupe activităţile cotidiene, iar travaliul se desfăşoară fără niciun fel de asistenţă. Am ţinut să subliniez inadecvarea termenului de „mamă”, având în vedere că orce legătură a lăuzei cu sugarul încetează la 24-48 de ore după naştere. Nici măcar termenul de “sugar” nu este adecvat, fincă femela nu alăptează, ci îl hrăneşte de la bun început cu ceea ce le pregăteşte şi celorlalţ membri ai “mâini” când acesta este dus întrun loc despre care deocamdată nu avem informaţi, un amplasament necunoscut din zona Înălţimilor Volnovoz. Cei care îndeplinesc „transferul” sunt, prin tradiţie, judecătorul „mâini” şi aşazisul gânditor taian.
005 În numai un an de la naştere, copiii devin adolecsenţi, gata săş încheie educaţia, iar după încă trei-patru luni – adulţi capabili săş preia rolul în cadrul „mâinilor”. Această accelerare este o altă minune a biologiei taiene, preluată poate în consens cu restul organismelor vii de pe LFSP 77.
006 Trebuie precizat că o „mână” nuş produce niciodată propri membrii. De fiecare dată când unul din ei moare (accidental, ori de bătrâneţe – pe la 10-12 ani), conducători trimit un înlocuitor, care va avea în cadrul „mâini” aceleaş îndatoriri cu ale predecesorului său.
007 Am expus în cele de mai sus componenta programatică a MPR. Caracterul său repetitiv, înlesnit de durata mică a gestaţiei, se manifestă exclusiv în situaţi de criză, precum calamităţi naturale, sau conflicte de amploare, cu victime. În acest din urmă caz, femeia produce războinici, evident cu implicarea acelui membru al „mâini” capabil să furnizeze genele corespunzătoare…
008 Hei, cear fi mai potrivit, în încheierea acestei caterinci de fiţe şi termeni plictisitori (noroc că iam învăţat pe dinafară la şcoală), decât o fantezie cu mine şi drăguţul de Daniel Ayana exersând maternitatea repetitivă? Da el e dus pe coclauri acum şi odată cu el sa dus de asemenea bunătatea de „aparatură” cu care la dotat mama natură. Team prins, Kubiţă, iarăşi ai roşit! Puiule, nu uita să ştergi paragraful ăsta înainte să arhivezi!
19. Despre universalitatea masculinului
– Şefu’ Dani… Pst!
Ţăranul se proptise în coada „cazamalei” şi-mi făcea semn din sprâncene. M-am apropiat oarecum intrigat. El ar fi putut să deprindă astfel de gesturi doar cu Mamaca. Restul l-ar fi gonit îndată, căci ei nu cunosc plăcerile şi binefacerile bârfei.
– Ce-i, Ţărane? am întrebat la fel, în şoaptă, ceea ce îl făcu să se înfioare de plăcere.
Adică, uite că-şi găsise un complice, la săpat.
– Şefu’ Dani… Ce vream eu să te-ntreb…
– Întreabă-mă.
Atunci pe chip i se lăţi cel mai cunoscut dintre rânjetele masculine. Am ştiut cu o clipă înainte ce avea să spună.
– Şefu’ Dani… domne… Când, ştii mata… cu femeia…
– Ei?
Înghiţi în sec.
– Ce vorbe îi spui? Adică acolo, la voi… Ce spuneţi, cum faceţi?
L-am privit câteva secunde.
– Vorbe?
– Da, şefu’ Dani… Ştii mata… De-alea care-i dau foc când… Şi cu mâinile… ce faci cu mâinile? Şi cu mai ce?
Se pornise, nu mai putea fi oprit. Ţăranului i se făcuse de vorbe şi detalii porcoase de pe alte planete. M-am gândit cum ar arăta un schimb de experienţă erotică între civilizaţiile noastre şi am început din nou să sap. El dădu din cap satisfăcut, ca şi cum m-ar fi prins la înghesuială. Fără îndoială că avea planuri mari cu mine. Am înţeles asta şi pentru că îndată ce se apucă la rândul său de săpat, coada cazmalei se frânse în mâinile lui ca o nuieluşă.
Trecuseră două săptămâni. Nu l-am întrebat niciodată pe Jude dacă acesta era locul în care aveam să rămânem definitiv sau doar un popas mai lung. Nu l-am întrebat unde mergem. Undeva, pe unul din ecranele comandorului Ivor Malanian, emiţătorul ascuns în umărul meu stâng trimitea un impuls luminos, intermitent, pe care operatorii îl localizau cu precizie. Altundeva, în cer, un satelit învăţase „amprentele” noastre şi ne găsea oriunde ne-am fi vârât, în gaură de şarpe ori în miezul fierbinte al planetei. Făcuseră din mine un pachet de cifre şi parametri. Dar ca fiinţă de carne şi oase eram mai real pentru Mamaca şi gaşca decât pentru propriii mei semeni…
Raie îmi dădea târcoale în continuare, cocoloşindu-mă, iar eu nu ştiam ce să fac. Deja pântecul începuse să i se rotunjească, vizibil până şi sub veşmintele taiene. Din noaptea aceea nu mă mai atinsesem de ea. Nu-mi reproşa nimic, pesemne nici n-ar fi ştiut ce-nseamnă asta şi cum s-o facă, însă convieţuirea noastră era un joc de-a şoarecele şi pisica.
– Dani, îmi zise timid Dante, puţin după amiază. Putem vorbi?
Dante: „Raie îţi seamănă ţie mai mult decât nouă. Noi nu putem strica o rânduială în care ne aflăm de când ne ştim, care a mers atât de bine. Mamaca e de ajuns «mâinii» noastre. Raie este cu noi fiindcă «mâna» ei a fost risipită în zilele când ne-au atacat ai tăi…”
Dani: „Mai întâi că ei nu mai sunt ai mei, după cum nici eu nu mai sunt al lor, ştii asta bine. Iar despre Raie… Credeam că eu şi cu tine suntem prieteni. Am vorbit adesea, amândoi, despre prietenie… Ce aveţi voi de gând cu noi, Dante? Oare un om, orice om, nu are dreptul să aleagă?”
Dante: „Suntem cei mai buni prieteni, noi doi, Dani. Cum ai spus şi tu, zicala aceea, cum era? «Prietenul la nevoi îl recunoşti», parcă. Dar nu noi am venit la tine. Tu ai venit la noi. Zici că n-ai de ales? Atunci ai ales, ai ales să fii cu noi. Iar dacă te afli aici, înseamnă că ai ales şi să trăieşti după regulile noastre”.
Dani: „Regulile voastre spun să-i daţi unuia otrăvuri şi să-i vârâţi în aşternut o femeie? Şi dacă tot îmi vorbeşti despre ele, ce reguli mai păstraţi voi acum, Dante? Nu mai semănaţi deloc cu «mâna» pe care am cunoscut-o odinioară”.
Dante: „Nici tu nu mai eşti acela care a venit întâia oară de pe malul celălalt al Taisei. Totul se schimbă. Noi toţi ne schimbăm, deşi nu vrem asta deloc. Dani, tot ce s-a pus la cale e pentru binele tău şi al lui Raie”.
Dani: „Poţi să-mi explici?”
Dante: „Fireşte. Voi doi vă aveţi acum unul pe altul. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui să ne ocupăm noi ceilalţi de fiecare dintre voi şi atunci într-adevăr n-am mai fi o «mână» normală. Înţelege asta”.
Dani: „Mă străduiesc, Dante. Şi… copilul? Copilul care va veni? Ce aveţi de gând cu el? De ce a fost nevoie…?”
Dante: „Copilul e pecetea legăturii voastre. Iar pentru noi… Cine poate şti?”
Dani: „Cine poate şti? Astea sunt vorbele goale ale Judelui. Le cunosc… amice”.
Moacă reveni din vânătorile sale cu o expresie îngrijorată. Se întâmplase ceva mai rău decât o întâlnire cu ursul, din moment ce nu-şi putea ascunde trăirile.
– Judecătorule! se răsti, privindu-mă anume cu severitate, ca să bag de seamă că nu folosea numele date de mine. Trebuie să-ţi vorbesc despre o primejdie care ne pândeşte.
Mai întâi Mamaca, apoi Dante şi Ţăranul, veniră aproape.
– Vorbeşte, zise Judele liniştit. N-avem taine faţă de Dani ori de Raie, de vreme ce se află cu noi aici şi împărţim toate. Să împărţim şi ameninţarea.
Moacă îşi dădu ochii peste cap, suficient cât să ne închipuim toţi ce crede el peste asta. Să lăsă pe pământul bătăturii, mai întâi într-un genunchi. Cu degetul schiţă iute situaţia, în praf.
– Aici suntem noi, dincoace stâncile. În partea astălantă, la două, două zile jumate de mers întins, codrii.
Făcu o pauză de efect. Nimeni nu îl îndemnă să continue.
– Aici, pe la jumătatea drumului, am văzut o urmă de fum. Cineva a făcut focul.
– O fi de-ai noştri, mormăi ruşinoasă Mamaca.
Judele privi spre Moacă, iar acesta scutură capul cu îndârjire.
– Nu aşa se face focul. Ori îl faci, ori nu-l faci. Ăsta era fum albicios şi subţire de tot, cum faci ca să te ascunzi. Pe deasupra, ce să caute unii ca noi în direcţia aia, de unde fuge toată lumea?
– În cât timp ar putea ajunge aici?
– O zi jumate, poate două… Dacă nu cumva hotărăşti c-ar fi bine să nu mai ajungă…
Şi Moacă îl privi pe Jude cu subînţeles.
– Nu… zise judecătorul. Ei pot fi în legătură cu alţii, mulţi alţii. Dacă nu mai sunt găsiţi, toţi îşi vor îndrepta atenţia aici.
– Vai de tine, Moacă, râse Ţăranul. Tot ce te duce capul e să sari la bătaie.
Atunci Judele făcu ceva cu adevărat surprinzător.
– Ce spui despre asta, Dani? mă întrebă.
Cineva ar fi trebuit să imortalizeze cumva moaca lui Moacă. Icni, făcând un pas înapoi. Ţăranul mormăi şi el o înjurătură. Mi-am ales cuvintele cu grijă.
– Dacă aceia nu sunt de-ai voştri, nu pot fi decât militari. Prospectorii nu mai ies pe teren de când s-au înrăutăţit lucrurile.
– Dar militarii ăştia nu ştiu să ascundă un foc, în aşa fel încât să nu se vadă de la mare distanţă?
– Nu aşa de bine cum o puteţi face voi, judecătorule…
– De ce crezi că sunt aici?
Am dat din umeri, nu destul de convingător.
– Poate e o grupă de cercetare. Vor să vadă cum se comportă rămăşiţele oastei voastre. Poate vor să captureze câţiva fugari şi să-i interogheze. Adică să le pună multe întrebări. Sau poate îl caută pe Chau Chien, omul acela al nostru, care a dispărut…
Acum Judele ar fi trebuit să cadă în capcana stângace pe care i-o întindeam şi să-mi răspundă că vietnamezul a dispărut mult către sud, dincolo de malul drept al Taisei. Iar eu aş fi întrebat de unde ştie asta. Însă Judele nu spuse nimic.
– Totuşi, am insistat, de unde ştim că nu sunt alţii ca voi? Ca noi, vreau să spun… Şi noi facem focul în fiecare zi, în fiecare noapte şi nu-l mai ascundem de nimeni.
– Acela pe care l-a descoperit arcaşul nu este un foc aprins intenţionat la vedere, Dani, spuse încet Dante. Este doar un foc prost ascuns.
L-am ascultat toţi.
– Eu unul cred că aceia care l-au aprins te urmăresc pe tine, Dani. Mă întreb însă de unde ştiu ei că tu te afli aici. Şi dacă ştiu, de ce n-au venit în zbor, să te ia?
Asta îmi închipuiam eu prea bine, şi nu mai era mult până ce aveau să le afle şi ei…
Aşa că iată-ne, încă o dată pe drumuri, cinci bărbaţi şi două femei, cu tot ce-am apucat să luăm în spinare. Mergem mai mult pe înserat şi în zori, pentru ca jocul umbrelor să ne facă nevăzuţi cercetaşilor care-ar trece în zbor. Dar deocamdată nu trece nimic. Bâjbâim printre stâncile Volnovoz, din ce în ce mai duşmănoase, îmi face impresia. Nu vor fi la fel şi pentru urmăritorii noştri?
– Şefu’, mă dăscăli Ţăranul, când urci pe piatră, nu pe pământ, nu pune, domne, talpa pe muchie, că alunecă şi-ţi rupe încheietura. Pune talpa întreagă, chiar dacă ai călcat de-a curmezişul.
Moacă veni din urmă gâfâind. Cu toate astea, ne depăşi în numai câteva minute, se lăsă înghiţit de labirintul stâncos. Alerga fără încetare între ceea ce ne aştepta în faţă şi aceia care veneau după noi, pe care trebuia să-i iscodească.
Către amiază, urcuşul devenise infernal. Pietrele mari, netede, erau aproape imposibil de urcat. Cele mijlocii, cu muchii tăioase, îmi însângeraseră picioarele şi palmele. Cele mai mici fugeau de sub tălpi, împiedicându-mă să înaintez.
M-am aplecat s-o ajut pe Raie, care se oprise cu răsuflarea tăiată. Atunci Moacă se întoarse iarăşi, ţopăind caraghios, de pe o stîncă pe alta, la vale.
– Nu mai e mult, îi spuse Judelui, arătându-i cu degetul. Imediat ce ajungem la pâlcul de brazi, nu primul, al doilea, ăla mai mărunt, ne dăm drumul pe râpă şi ieşim într-un luminiş. Acolo schimbăm direcţia şi ne pierdem urma pentru mai multe zile, poate de tot. Mă întorc acum pe drum, să văd dacă s-au apropiat.
– Stai! făcu Judele.
Moacă îşi înfrână paşii, privindu-l mirat.
– Ia-l cu tine şi pe Dani. Ochii săi ne pot fi de mare folos. El ştie cum şi ce să privească, căci, la urma urmei aceia sunt semenii lui.
Moacă deschise gura, sufocat, să zică ceva, dar renunţă.
– N-am atâta putere, Jude, am mormăit eu însumi. Şi Raie…
– Nu te teme pentru femeie, mă întrerupse el. O ajutăm noi. Iar Moacă o să te sprijine pe tine. Nu-i aşa, Moacă?
Bătăuşul se răsuci spre mine.
– Ia-o înainte, la vale, îmi zise printre dinţi. Când îţi spun să păşeşti – păşeşti. Când îţi spun să încremeneşti – încremeneşti ca pietrele astea. Dacă suntem simţiţi din pricina ta, îţi iau gâtul…
I-am făcut semn că târgul mi se pare corect.
…Şi-am coborât vreo oră, până ne-am aflat la marginea unei pădurici, în mijlocul căreia dormisem cu o noapte înainte. Acolo, Moacă îmi puse palma lui puturoasă peste gură şi mă duse printre arbuşti, ţinându-mă strâns deasupra cotului. Am mai înaintat târâş, cam un sfert de ceas. Apoi am înţepenit într-o scobitură a solului, înecată de gozuri şi bălării cu miros înţepător.
Erau şase, camuflaţi destul de neglijent. Cinci stăteau la sfat, pe vine, în vreme ce ultimul rămăsese de pază, ceva mai încolo, pe direcţia în care îşi rupeau picioarele Judele şi ai lui. Moacă avusese grijă să ne apropiem cumva din spate, de unde militarii n-ar fi bănuit că poate veni careva. Îmi mai făcu o dată semnele atât de dragi lui: arătătorul pe buze, apoi de-a curmezişul beregatei. Apoi mă îndemnă să-i observ. Nu m-am lăsat rugat.
Mi-am înăbuşit oftatul. Unul dintre ei îmi era cunoscut. Un căpitan, Gudrun, sau cam aşa ceva, care mă însoţise odată. Moacă mă ţinti cu privirea, încercând să priceapă reacţia mea. Dar, dacă aş fi stat să mă gândesc, alegerea lui Malanian nici nu putea fi alta. În grupa de urmărire trebuia să fie şi unul care mă cunoştea, pentru o identificare mai bună.
Am luat seamă la gesturile băieţilor. Unul corela datele pe care i le trimitea satelitul chiar în clipa aia, pentru implantul din frontal. Erau informaţii despre poziţia mea, prognoza meteo, mişcările trupelor rămase mult în urmă. Ceilalţi descifrau semnele hărţilor, căci până şi-n armată există mai mulţi deştepţi pe metrul pătrat când e vorba să te joci cu tehnica. Demult, în negurile vremurilor, bărbaţii se adunau, dând ascultare unui atavism, ori de câte ori vedeau pe unul încercând să rezolve o pană de motor. Acum până şi aceştia, instruiţi să fie o echipă, o dăduseră naibii de disciplină şi se ciorovăiau cu privire la ce vedeau sateliţii din spaţiu. Adică erau stânci sau doar interferenţe produse de zăcământul uriaş aflat dedesubt?
Moacă, deloc obişnuit cu gesturile omeneşti, mă privea din când în când încruntat, aşteptând să-i explic. L-am lăsat să creadă că militarii sunt şi ei nişte vânători care se închină unui zeu binevoitor, îndeplinind acest ritual înainte de a relua urmărirea noastră.
Atunci mi-am schimba poziţia şi ceva trosni. Ne-am făcut una cu frunzele din care pâdeam, şi n-am respirat câteva zeci de secunde. Dar băieţii nici măcar nu priviră în direcţia noastră. Marele vânător şi războinic tai fu convins că e prea bun pentru simţurile atrofiate ale acestor pământeni demni de dispreţ. Eu m-am gândit însă că ei sunt prea bine antrenaţi ca să arate prosteşte că şi-au simţit advesarul. O ciocnire cu însoţitorii mei nu le era de niciun folos acum, ba chiar i-ar fi încurcat. A, mai târziu, când lucrurile se vor fi rezolvat, dacă ar fi primit o invitaţie la încăierare, poftim, nu ne dăm în lături…
Tot drumul până înapoi la “ai noştri”, Moacă mă boscorodi.
– Dacă nu te-aş fi avut şi pe tine în cârcă, starpitură, acum toţi cinci ar fi hrănit câinii salbatici.
Şi continuă vesel.
– Aşa sunt toţi de neştiutori? Au pus un singur om de strajă, şi ăla vai mama lui, puteam să-i frâng gâtul suflând.
Am tăcut chipurile ruşinat, căpătând astfel răgazul de a mă gândi în voie la ale mele.
De la o vreme, eu şi Raie stăteam mult de vorbă. Îmi dăduse de înţeles că îndatoririle femeieşti nu-i sunt nicicum suspendate de starea ei… Doamne, cu ce ocolişuri şi ezitări mi-a povestit astea, iar eu cu câtă mulţumire m-am făcut că nu pricep, silind-o să-mi dea cât mai multe amănunte, să spună lucrurile din ce în ce mai pe şleau. Nu ştiu ce găseam în acest joc crud. Poate mă simţeam răzbunat pentru ce-mi făcuseră Judele şi Dante.
Pântecele ei era acum rotund ca o minge şi, îmi ziceam copleşit, îngrozitor de mare. Mai avea o săptămână până la soroc. Trecuseră aşadar cele trei luni de la contopirea noastră şi pesemne ceva mai mult de patru de când băteam ţinuturile alături de această “mână”. Dar îmi părea că se scurseseră ani…
Civilizaţia “mâinilor” nu cunoaşte oglinda ca obiect util şi doar uneori, cu totul întâmplător, ei îşi recunosc feţele într-un ochi de apă limpede, ori pe lama unui cuţit. De câte ori procedam astfel, zăream ca prin ceaţă, imaginea proastă a unui chip scofâlcit, cu barba de un deget. Bănuiam mai departe, ceea ce ne-oglinda nu putea să-mi redea, degradarea pielii, crăpăturile, dinţii îngălbeniţi… Cu toate astea, deşi nu mi-ar fi făcut nicio plăcere să le privesc, resimţeam un soi de frustrare la gândul că sunt lipsit de un drept al meu. Noi, oamenii, suferim tare când nu ne putem oglindi în ceva, ori în cineva…
Purtam straiele grele, totuşi comode, ale taienilor, pe care Mamaca mi le cususe între două schimbări de direcţie. Mâncam bucatele lor, beam apa ori licorile lor, prin urmare transpiram şi miroseam aidoma lor. Împărţeam acelaşi foc, seară de seară, focul care arde şi încălzeşte, dar nu se vede de la mai mult de zece paşi, aşa încât face un fum care-ţi pătrunde până şi-n suflet, impregnându-l. Ascultam fără încetare poveştile lor, repetate la nesfârşit, iar mintea, cu toată împotrivirea de care eram în stare, mi se modela subtil. Ştiam asta, căci nu fusesem degeaba, ani de zile, cel mai apreciat “abordor” al Companiei, manipulatorul în stare să scoată iepuraşul chiar şi dintr-o scufie atât de previzibilă ca a Judelui, de pildă.
Dar nu mă mai împotriveam. Nume precum Malanian, Kalymnakis, Ianthe ori Kubitshek începuseră să prindă mâzga vorbelor care n-au mai fost folosite demult şi care treptat îşi pierd înţelesul dintâi. Mă depărtam cu paşi repezi de ţinuturile în care se stabiliseră ai noştri, dar asta era nimic faţă de cât începusem să mă îndepărtez mental de oamenii cu care trăisem. Mă mai ţineam doar într-un fir de aţă, ideea că o dată misiunea sfârşită, voi reuşi procesul invers, să mă întorc pe drum acolo unde începusem să deraiez…
– Dani, spuse Raie, tu nu ai mai putut trăi printre ai tăi, asta ştiu, mi-a povestit-o judecătorul…
M-am mulţumit să încuviinţez tăcut şi să-mi trec degetele, distrat, prin minunăţia de păr care mă fascinase în primul moment, combinaţia de aur şi argint în proporţii desăvârşite.
– Dar tu, acolo, Dani… în lumea ta… Cum e la voi? Dante mi-a spus că fiecare bărbat e legat de o femeie, sau mai multe. Ce-i adevărat în toate astea?
O, mi-am zis, profesorii tăi nu-şi pierd vremea, naivă frumuseţe taiană, care nu vei cunoaşte în veci binefacerile rujului şi ale cosmeticii genetice…
– Vreau să spun, continuă ea roşind, tu nu erai legat de o femeie, când te aflai printre ai tăi? Ori poate de mai multe? Atunci, dacă e adevărat ce se spune, tu cum ai putut să te desprinzi din ea?
Am tăcut o vreme, uimit de stranietatea şi farmecul acestui involuntar “să te desprinzi din ea”. Dar imediat trecu pe acolo Ţăranul şi farmecul se risipi ca un fum, sub presiunea privirii sale chiorâşe, care spune întotdeauna “numai eu muncesc pentru voi toţi, trântorilor…”.
(va urma)
Dănuţ Ungureanu