Ne-a lovit!
Un norişor se iveşte brusc pe maşinăriile de sub deal; se-aude un vuiet care ne zbârleşte părul pe mâini şi pe ceafă. La o azvârlitură de băţ, în faţa şirului, ceva se sparge în mii de cioburi, care se-nfig plescăind în carnea vitelor. Animalele noastre nici nu se sinchisesc, doar respiră prelung, abia mişcând. Acolo unde a căzut ce-a aruncat maşina, câmpul nu se mai zăreşte, de fum roşu ca sângele.
– Vrea să ne sperie! zbiară Moacă.
După nor, pâlcurile de maşini au pornit, bâzâind tot mai tare. Vor străpunge şirul nostru, vor împresura fiecare animal în parte, încercând să-l doboare. Vor aştepta să ieşim la lumină, neputincioşi, să ne culeagă unul câte unul şi să ne trimită cine ştie unde…
– Vin încoace, spune Judele îngheţat, speriind-o pe Mamaca. Ea se ascunde cât poate în carnea vitei, ar vrea să fie totuna.
– Hai, Ţărane, ce mai aştepţi? strigă iar Moacă. Mişcă vita, să ne repezim în ei, să-i facem bucăţi!
Judele îi face semn să tacă. Se uită la mine, vede cât sunt de liniştit. Sfatul de acum două nopţi, la care s-au adunat mulţi dintre cei aflaţi astăzi aici, a fost bun. Nu trebuie decât să aşteptăm. Maşinile sunt tot mai aproape, încă nu le vedem, dar zgomotul creşte asurzitor.
Ceea ce nu cunosc străinii ştie până şi Mamaca, deşi ea nu ridică ochii din pământ, să vadă lumea. Sub noi bolborosesc ascunse smârcurile, pe care n-au avut timp să le cerceteze cu atenţie, ori nu le-a păsat. În fiecare an, apele coborând prin miile de crăpături ale Înălţimilor Volnovoz se strâng sub scoarţa subţire a câmpiei, băltind aici cu lunile, până le înghite adâncul. E primejdie să baţi şesul, căci pământul se schimbă de la un ceas la altul, ba chiar mai iute, şi în fiecare clipă se poate deschide sub paşi. Crevase mai strâmte ca o lamă de cuţit şi lungi, nesfârşite, aleargă şerpuind în toate direcţiile, schimbându-şi drumul fără veste. Cine scapă un picior în asemenea capcană nu mai iese. Câmpia înseamnă moarte la această vreme. Doar vitele îşi târăsc pântecele moi peste ea, fără să se împotmolească…
Maşinile au ieşit din norul de fum roşu, căutând într-adevăr să ne împresoare. Atunci se ridică şi steagul păsării tai, iar Judelui nu-i scapă asta. Şirul nostru se sparge singur, ca şi cum năvala ar fi semănat panică. Iar ei vin voioşi, să culeagă. În voioşia lor nici nu mai bagă de seamă când una, două, trei maşini dispar fără urmă. Cine stă să numere?
Bătălia se preface într-o hărţuială generală, vitele „fugind” peste suprafaţa smârcurilor ascunse, bâzâite fără încetare de aceste gângănii metalice. Ai noştri se împrăştie, se regrupează, se risipesc din nou. Maşinile roiesc vesele în jurul lor, deocamdată păstrând o distanţă sigură…
Dar iată că una dintre ele a îndrăznit prea mult şi vrând să ne lovească dintr-o latură n-a băgat de seamă râpa subţire. S-a răsturnat, iar acum se zvârcoleşte neputincioasă, încercând să se aşeze cum trebuie. Avem timp să ne apropiem pe acolo unde peretele de pământ a astupat gurile de foc.
Ţăranul plescăie din ce în ce mai mulţumit. Carnea vitei se strânge peste maşina care tuşeşte stins şi încremeneşte. Cu urechile lipite de pielea animalului nostru, ascultăm ţipetele celor dinăuntru, pe măsură ce aburul otrăvitor ajunge la ei şi-i atinge. Încet, se sting…
Nu suntem singurii care gustă acum dulcele-acrişor al victoriei. Şi dincolo, în cotul dublu al fluviului, unde o altă maşină de-a străinilor, prea grea pentru malul mâlos, s-a împotmolit, o vită i-a făcut de petrecanie. Şi, laolaltă cu ea, celor dinăuntru.
S-a scurs deja un ceas, poate chiar două. Nu ştiu cum, simţim deodată cu toţii descumpănirea care i-a cuprins pe aceşti străini atât de dornici la începutul zilei să ne gonească. Încă ne mai aleargă, ori îi alergăm noi pe ei, cine ştie – dar asta nu poate dura la nesfârşit. Abia acum, pesemne, îşi dau seama că mulţi dintre ei lipsesc. Oare unde sunt?
Dacă mă întrebaţi pe mine, numai mlaştina fără odihnă de sub scoarţa câmpiei le-ar răspunde, peste vreo sută de ani, când vor înţelege că ar fi trebuit să o înţeleagă…
E starea cea mai potrivită să ridic un cântec de mulţumire, ca bărbaţii veniţi să se bată:
„Câte degete strânse-ntr-o mână
Atâţia cusuţi din semeţie şi vână
Câte stele şi stele pe râu, ori în cer
Atâţia străini se sting şi pier
Iar la noapte foc aprins de femeie
Iar la noapte foc aprins de femeie…”
Ceilalţi, chiar şi Judele, izbucnesc în râs, repetând cuvintele. ”Iar la noapte foc aprins de femeie, iar la noapte foc aprins de femeie…”
Nici măcar nu mai privim prin nările vitei, ca să-i vedem pe străini plecând, bâzâitul din ce în ce mai slab al maşinilor ne spune asta. Au crezut că ne vor avea pe toţi până la sfârşitul zilei, însă e de-abia puţin peste amiază şi nu au nimic. E ziua noastră, nimeni nu poate pune asta la îndoială. E ziua noastră fiindcă sunt ţinuturile noastre şi smârcurile noastre şi toate ale noastre în jur.
Ce va fi mâine? Noi nu ştim, şi pesemne nici ei, dar cui îi pasă? Va fi o altă zi…
…Deodată ceva ne-a plesnit din spate şi ne-a rupt. Bucăţi din adăpostul nostru viu s-au risipit peste tot, iar când lacrimile spală ţărâna care mi-a acoperit ochii, lângă mine zace gemând Ţăranul. A fost un tunet.
Stau întins pe spate, jumătate îngropat, nu mă pot mişca. Nu mă doare nimic, doar sub ţeastă ceva pulsează, iar pe faţă simt fierbinţeală. Sângele. Mai este acolo obraz? Unul dintre câinii înspâimântaţi vine şi mă linge pe ureche…
Moacă trece clătinându-se, la coada ochiului meu. Silueta lui e zdrenţuită, însă n-o pot confunda cu o alta. Scoate un mârâit continuu. Nu e nici furie, nici neputinţa ce-l rodea înăuntrul vitei, până să fim loviţi, ci sunetul care trebuie să-l smulgă pe el de la marginea morţii, pentru încă o picătură de viaţă, pentru luptă. Sunetul ăsta, învăţat încă din pântecele femeii care l-a adus la lumină, pompează sevele vieţii în cele mai mici capilarii; e sunetul care-i bagă inima în spasme, să mai poată lovi o dată sau de mai multe ori, înainte de a fi doborât.
Mi-e peste putinţă să întorc capul, dar aud scrâşnetele şi scârţâielile maşinii care se apropie, fărâmând pietrele şi oasele prăbuşiţilor. Asta nu a plecat cu celelalte, îmi zic prosteşte… Moacă învârte cuţitele de zece ori mai iute decât se roteşte turela spre el. Însă lamele se rup, iar el e amestecat cu ierburile. Se va mai scula de-acolo?
Trec câteva secunde, un minut. Şi, da, se smulge din pământul frământat, se rostogoleşte, se ridică, tare de cap. Tare de cap până când noi toţi nu vom mai fi şi n-o să mai aibă ce să păzească…
Suntem risipiţi fără suflare pe liziera pădurii, dar din fiecare fărâmă a vitei pe care a răpus-o maşina va creşte alta, dacă-i rămâne destul timp. Mai devreme sau mai târziu, maşinile vor fi înghiţite toate. Ei nu înţeleg asta. Noi înţelegem, însă nu ştiu dacă vom apuca să ne bucurăm…
16. Zorii comandorului Malanian
Nu mult după miezul nopţii, doi haidamaci dădură buzna în cort şi-mi puseră în vedere că am treizeci de secunde să trag ceva pe mine. Cerul se aprindea orbitor din când în când, de la un capăt la celălalt, pentru fracţiuni de secundă, însă ploaia, deşi stăruia în aer ca o apăsare sufocantă, întârzia.
Am fost dus la centrul de comandă şi părăsit pe o bancă. Prima oră se scurse greu, fără să se întâmple nimic. Nimeni nu veni să-mi vorbească. Spre ziuă, m-am întins pe lemnul tare, cu genunchii încrucişaţi, cerşind măcar câteva minute de somn. Atunci o mână mă scutură uşor.
– Daniel Ayana?
Zorii nu sunt spectaculoşi în această regiune de la hotarul cu zona Tanganyika, din pricina reliefului accidentat. Întunericul începe să se dilueze la un moment dat, transformându-se într-un cenuşiu lipsit de bucurie. Ziua a stat ascunsă, poate într-una din văi.
– Domnule comandor, am spus, cu capul greu de nesomn şi gânduri, mi-e dificil să pricep la ora asta…
Comandorul Ivor Malanian căscă, dezmorţindu-se. Nu era cu mult mai înalt decât spătarul scaunului de pe care se ridicase. Însă nu mai avea nicio legătură cu omuleţul amabil care mă invitase la ceai în careul ofiţerilor, înaintea saltului spre LFSP 77.
– Ayana, îmi spuse, cu tonul cel mai blând cu putinţă, noi doi suntem dintre aceia puţini care ştiu bine cum se fac lucrurile…
– Vorbim totuşi despre lucruri diferite, nu? am schiţat un zâmbet.
Mă privi amuzat.
– Întotdeauna ţi-am invidiat simţul umorului.
Eram prea obosit ca să-l mai contrazic. Şi prea obosit în general.
– Domnule comandor, am zis, din câte înţeleg îmi cereţi, nici mai mult, nici mai puţin, decât să trec în tabăra cealaltă şi să… ăăă, cum îi zice? Să spionez pentru dumneavoastră.
Malanian se învioră deodată.
– Nu-ţi cer, protestă glumeţ. Îţi propun. Relaţia ta specială cu individul acela s-ar putea să ne fie de mare folos…
(O, cât îţi mulţumesc, tinere turnător Nicolas Kubitshek!)
– Ayana, simţi ca şi mine că treaba pute. Nici măcar eu, militar de carieră, nu mă pot obişnui cu gândul că va trebui, poate, să radem lumea asta. Până acum nu s-a-ntâmplat mare lucru, s-au prăjit câţiva de-ai lor, au otrăvit câţiva de-ai noştri… Încă mai putem opri tărăşenia. Să ştii, Compania are un mare respect pentru viaţă…
– Păi de-aia i-a şi spus „Life Favourable Small Planet”, am scăpat-o rânjind, dar el pretinse că nu mă aude.
– …Aşa că nu pot trece cu vederea nicio soluţie responsabilă. Iar tu eşti unul din cei mai responsabili profesionişti de pe-aici.
Mă urmărise pesemne acţionând la „Check Point” şi pe urmă cu Petra Ianthe…
– Plasat în… miezul problemei, ne-ai ajuta mai mult decât o poţi face acum, pentru a limita… cum i-ai zis? Aha, această „încăierare prostească între ţărănoii lor şi-ai noştri”. Vezi? continuă fără să mă ia în seamă. Asta numesc eu umor de calitate.
Am chibzuit câteva clipe, mai mult ca să fac o figură onorabilă, căci altfel simţeam destul de bine laţul.
– Domnule comandor, câteva întrebări…
– Vai de mine, Daniel, râse el, numai să nu fie de specialitate…
Am zâmbit chinuit.
– Mai întâi: de ce nu-i strângeţi cu uşa pe conducătorii „mâinilor”? Mă refer la cei mari, cei cu care aţi tratat iniţial condiţiile debarcării. În loc să-i supuneţi pe amărâţi ca Dante şi ai lui, unul câte unul, n-ar fi oare de ajuns să-i umflaţi pe seniorii lor, oricum mult mai puţini la număr?
Comandorul mă opri cu un gest.
– Prostii, Ayana. Ştii mai bine ca mine că asta ar declanşa un curent de fanatism pe care ne-ar fi imposibil să-l stăpânim. Şi-apoi… Ce te face să crezi că ceea ce se petrece acum n-are încuviinţarea unora dintre mai marii lor, pe care am avut bunul simţ să-i mituim?
Bănuisem, însă mi-a plăcut cum suna cu vorbele lui.
– Şi-atunci?
– Şi-atunci… Nimic nu e ce pare, dom’ profesor… N-am crezut nici măcar o clipă că paiaţele astea conduc ceva cu adevărat. Sunt deşcă bătrână, nu mai pun botul. Chiar îţi închipui că ne-au primit atât de bine, atât de paşnic, fiindcă le-au plăcut mărgelele colorate ale Companiei? Ascultă-mă bine, Ayana…
Se aplecă spre mine.
– Undeva… într-una din văgăunile astea de care sunt pline văile şi munţii… undeva, în curul lumii ăsteia… stau ascunşi aceia care stăpânesc cu adevărat tot ce mişcă în jurul nostru. „Aceia”… ori poate „acela”… Scoate-mi-l din gaura lui, băiete, dă-mi-l în mână… Nu vreau decât să-i vorbesc, ca de la bărbat la bărbat…
Am găsit de cuviinţă să nu scot un sunet. Malanian se destinse.
– Şi străduieşte-te să pui întrebări serioase…
– O să fiu mai atent la numărul doi, domnule. De ce sunteţi aşa de sigur că or să înghită povestea mea? Aţi văzut ce-a păţit vietnamezul… Ce l-ar împiedica pe asasinul lor să-mi taie gâtul în semn de bun venit? Suntem în război, nu?
– Ei, făcu Malanian o glumă proastă, iar la război avem şi pierderi colaterale…
Îmi puse o mână pe umăr, cu un gest ce se voia liniştitor. Probabil se ridicase pe vârfuri.
– Până şi-un răcan ca mine cunoaşte suficient obiceiurile şi mentalităţile lor, încât să ştie că aşa ceva e imposibil, Daniel. Şi ai cuvântul meu c-o să fim cu ochii pe tine, nici la budă n-o să te duci nemonitorizat. Cât despre Chau… O să-l găsim, viu şi nevătămat, ai să vezi. Cine ştie unde-l ascund, ca monedă de schimb. Haida de… Nimeni nu-ţi va clinti un fir de păr câtă vreme judecătorul lor nu va hotărî asta. Şi n-o va hotărî, întâi ca să nu ne scoată cu adevărat din izmene, apoi fiindcă vei fi un prizonier preţios. Ca să nu mai vorbim de… prietenul tău, înţeleptul foamei. El o să-ţi ţină partea.
Câteva secunde ne privirăm fără să spunem nimic.
– Ajungem astfel la întrebarea numărul trei, domnule comandor Malanian… Ce vă face să credeţi că n-am să clachez? La urma urmei, poate că Dante chiar îmi este un foarte bun prieten…
Ca un conducător de oşti, avea şi de data asta răspunsul. Izbucni în râs.
– Oh, Ayana, Ayana… Cât de bine-mi fac glumele tale…
Însemnările lui Nicolas Kubitshek
Studiul „Shake Hands”
LFSP 77 – Noul Aragon
Evaluări
001 Kruis Rafael, exp. xn-geog. –
002 Ianthe Petra, exp. xn-biol. –
003 Gadi Imad, exp. xn-ist. –
004 Ayana Daniel, exp. xn-civ. – …iar la finalul sezonului tai a început abordarea „mâinii” din zona Noul Aragon. Potrivit protocolului, a repartizat nume de lucru, a stabilit un program regulat de vizite şi a acumulat vocabularul de bază al şedinţelor de asimilare rapidă…
005 …Între performanţele profesorului Ayana cu „mâinile” precedente s-au concretizat rezultate excelente, breşe în tradiţia extrem de rigidă a taienilor. Unii au fost chiar de acord cu strămutarea, la începerea exploatării.
006 …Dincolo de un simţ al umorului care frizează uneori bizarul, metodele profesorului Ayana se dovedesc eficiente chiar şi în acest caz, dezvoltat în condiţii dificile…
007 …Progresele înregistrate de-a lungul abordării conţin o componentă aparent emoţională… Originalitatea expertului fiind însă de notorietate, nu putem exclude varianta unei premiere geniale…
008 …Intuiţie, prezenţă de spirit, psihic puternic, inventivitate, carismă…
009 …Putem conchide, din informaţiile analizate, că abordarea implementată de expert este în total acord cu procedurile şi cu interesele Companiei…
010 …Probabilitatea ca profesorul să fi pierdut la un moment dat controlul abordării apare acum tot mai mică…
011 Chau Chien, exp. xn – dispărut în acţiune, la data de… Profesorul Chau a fost unul dintre cei mai…
012 Tonkelaar Clara, exp. xn –
013 Boca Feodor, exp. xn –
014 Edan Lona, exp. xn –
– Ce mare te dai, naşpete…
N-am spus nimic şi am continuat să-mi pun ordine în cele câteva lucruri pe care le lăsam în urmă. Nu luam prea multe nici cu mine, aşa că, dacă stai să te gândeşti, cu totul erau foarte puţine.
Petra continua să fumeze, fără jenă. N-o chemasem, venise singură şi acum nu mă simţeam în stare s-o dau afară.
– Trebuia să te bagi în căcatul ăsta, nu? încercă ea o conversaţie plăcută.
– În care dintre ele? am făcut nevinovat.
Veni să se proptească în faţa mea, scormonindu-mă cu privirea, ca şi cum aş fi fost unul dintre măsuraţii ei de peste dealuri şi văi. Cam nemulţumită de ceea ce vedea, îmi suflă fumul în nas.
– Nu face pe prostul cu mine, Ayana D., zise. S-ar putea să rămâi aşa. Am şi eu cârligele mele în grădiniţa comandorului.
– L-ai lăsat să se amuze cu jucăriile tale?
Zâmbi batjocoritor.
– Fii băiat deştept, lasă-i pe alţii să se joace de-a spionii. Avem destule de rezolvat aici, noi doi.
– Habar n-am despre ce vorbeşti, am zis. Ţi-am explicat că sunt detaşat o lună – două la altă grupă. Un schimb de experienţă, sau aşa ceva. Eu lucrez pe bani, ţi-aminteşti? Unde mă trimite stăpânirea, acolo-mi mişc curul. Şi nu mai fi aşa căpoasă…
I-am luat din mână hanoracul pe care hotărâse să mi-l facă bucăţi şi-am simţit că sub masca rânjetului tremura de nervi şi neputinţă. Am vrut cumva să-mi petrec braţul pe după umerii ei, iar ea, răspunzând adecvat gestului de tandreţe, îmi dădu un brânci, făcându-mă să-mi muşc limba.
– Bagă-ţi undeva vrăjelile, îmi sugeră. Abia aştept să mă car din locul ăsta, adăugă, reluând una dintre temele ei favorite.
Am aşteptat fără să zic nimic. Eram sigur că mai are multe de spus.
– Băi, ţie chiar nu-ţi pute?
– Te referi la prime? am încercat o glumă.
Petra aprinse încă o ţigară.
– La început am crezut că-i un job ca oricare. Iau paraii, o pun cu un giugulant-doi, prospătură… Şi-mi fac meseria, în puii mei…
Tăcu vreme de un minut. Tocmai mă gândeam că a adormit în fotoliu, ceea ce nu m-ar fi mirat, având în vedere ritmul cu care pierdea nopţile. Atunci reluă melodramatic.
– Dani, locul ăsta nu e ceea ce pare.
– Cum adică? Toate-s în regulă din punctul meu de vedere.
– Pentru că priveşti de-aproape! Trebuie să vezi ansamblul.
Venind din partea ei, un asemenea efort de vocabular chiar că te punea pe gânduri.
– De paişpe luni îmi bat capul să pricep cum funcţionează lumea asta, biologic. Şi ştii de ce-mi bat capul, Ayana?
Nu, nu ştiam. Râse.
– Pentru că este prea simplă, fraiere! Câte specii de animale mai avem pe Pământ?
– Habar n-am.
– Câteva sute de mii, analfabetule. Astea după ce ne-am amenajat acolo o mare latrină. Acum vreo trei secole erau mult mai multe.
– Aşa… Şi?
– Şi câte trăiesc aici, în ungherul ăsta uitat?
– Mai puţine?
Mă fixă, rostind rar, ca pentru priceperea mea slăbuţă.
– Câteva sute… Nu sute de mii… Sute şi atât…
– Chiar? m-am mirat sincer.
– Chiar! Mare parte din ele asemănătoare celor pământene, iar altele scornite de vreun genetician dement.
N-am ştiut ce să spun. Mi-era complet indiferent.
– Asta ca să vorbim numai despre menajerie. Nu-ţi poţi imagina însă ce e în grădina de legume! Nouăzeci şi nouă la sută din speciile vegetale ne sunt familiare. Adică ce zic eu “familiare”, sunt de la noi de-acasă!
Am profitat de pauza minusculă pe care şi-o luă ca să inspire cu nesaţ jumătate de ţigară.
– Foarte bine, şi? Unde vrei să ajungi?
Mă privi cu milă.
– La ce să mă aştept de la unul care-şi împachetează chiloţii ca să fugă cu verişorii săi nespălaţi? Unde vreau să ajung? Vreau să ajung la evoluţie, băi, dacă ai auzit vreodată vorba asta. Nu, nu e o marcă de rachiu.
M-am resemnat, aşteptând să continue.
– Pur şi simplu nu văd ce evoluţie a cunoscut viaţa pe nenorocita asta de planetă, cum supravieţuieşte sistemul cu atât de puţine variante. Câteva sute de specii? Fugi de-aici! Nu există echilibru natural cu doar câteva sute de specii. Ecosistemele pământene au nevoie şi de cea mai amărâtă dintre musculiţele care se lăfăie în urechea unei vaci, ca să fiinţeze, într-un echilibru fragil. Şi-mi spui mie că aici, în fundul curţii, viaţa a găsit o soluţie cu numai câteva sute de specii? Mă laşi… Auzi, n-ai nimic de pileală?
Am adus ultima sticlă capturată de la “Check Point” şi două pahare. Petra îmi luă sticla şi trase o duşcă.
– Explică-mi şi mie, cu vorbele tale, care sunt şansele, într-o lume la sute de ani lumină de sistemul nostru solar, să se regăsească plante pământene!
Şi mai gâlgâi două-trei gâturi. Asta nu putea decât s-o binedispună.
– Bine, am zis, ai motivele tale să intri la idei. Şi? Asta-i lumea, asta-i menajeria, ăştia suntem invitaţii. Ce nu-ţi convine?
Petra Ianthe, savant xenobiolog recunoscut de cele mai mari universităţi ale lumilor, scuipă pur şi simplu pe peretele meu, probabil un rest de dop. Merse să se spele pe faţă şi reveni ceva mai senină.
– Dacă mă întrebi pe mine, mi se pare că totul e făcătură, Daniel. Nu ştiu ce, nu ştiu cum, nu mă pune să-ţi explic că-ţi mut fălcile. Lucrurile nu se petrec cum ar trebui să se petreacă….
Deodată ochii i se umbriră şi-mi vorbi în şoaptă, ceea ce nu-i stătea deloc în fire.
– Adică în loc să-ţi iei rămas bun cum se cuvine, nevertebrat fără inimă, tu mă manipulezi să-ţi ţin un curs de evoluţionism? Treci aici!
M-am supus fără să crâcnesc.
– Chiar o să faci ce i se năzare comandorului?
– Suntem mercenari, Pet, am îngăimat operând clişee jenante. Furnizăm ce ni se cere, contra cost.
Petra se ridică zâmbind amărui.
– Scuteşte-mă de limonada asta, vrei? Te mai întreb o dată, chiar pleci?
Am încuviinţat cu o grimasă. Atunci ea se duse la uşă, răsuci cheia şi o vârî sub elasticul chiloţilor „Victoria secret”, pe care-i purta la ocazii festive cu pantalonii de camuflaj.
– Ei, dacă-i pe-aşa, rânji, o să ai de lucru, băiete…
(va urma)
Dănuţ Ungureanu