O zi din viaţa lui Moacă

Acest Dani ne spionează de când a venit… Să fi fost după mine, jur pe Aldan, ar fi dispărut fără urmă chiar din prima zi. Judele zice însă că în căutarea lui ar fi venit o sută, poate o mie de străini. Şi?

Dar dacă ar fi călcat greşit pe marginea râpei, dacă s-ar fi scăldat într-un loc prea adânc, dacă s-ar fi apropiat prea mult de câini? Nu, Judele nici nu vrea să audă de toate astea. Ei, atunci, bun venit…

Mă trezesc în zori, cercetez cursele, văd ce s-a prins în năvod. Când mă întorc, doar Judele şi Dante sunt încă înăuntru, petrecându-şi vremea cu vorbe. Vorbele sunt ceva care nu foloseşte prea mult, cu toate astea foarte numeroase. Până şi Mamaca şi-a pornit treburile bodogănind. Ea mormăie tot timpul, i se pare că n-o ascultă nimeni. Ţăranul repară ceva, mereu ceva fără mare însemnătate. Astăzi, de pildă, ciopleşte o creangă groasă, cu care vrea poate să proptească colţul dinspre fluviu al colibei. Cu ce ar fi făcut asta, te întreb, dacă n-aş fi lucrat eu minunăţia asta de toporişcă pe care nici măcar n-o ţine cum trebuie? Cu toate astea, abia dacă mă învredniceşte cu o privire şi aia în zeflemea. Măcar el tace, da’ tot mă scoate din sărite.

Mă duc în spatele colibei, să-mi rânduiesc ale mele. Asta îmi ia două-trei ceasuri bune, fiindcă sunt multe şi atât de frumoase încât nu mă pot stăpâni să nu le privesc pe rând, ridicându-le în bătaia soarelui:

Suliţa. O dată mi-a scăpat viaţa de furia unui urs roşcat, peste care dădusem din întâmplare. N-am ezitat nicio clipă, am proptit doar lemnul lung în pământ şi matahala s-a înfipt singură în vârful ascuţit. Zece zile ascuţisem la el.

Cuţitul Mare. Acesta e prietenul meu, tovarăşul meu, fratele meu. L-am făcut dintr-o singură vână de fier, într-o noapte. Ţăranul dădea la foale, fiind prea prost ca să ticluiască un cuţit ca acesta. Pe Marele îl simt cald şi sigur pe spinare, în teacă, ziua – când alerg prin ierburile câmpiei, noaptea – când mă zvârcolesc în somn, căci şi atunci am de purtat lupte. Luptele mele nu încetează nicicând. Marele a răpus antilopa, tigrul alb, pisica sălbatică, dar i-a pus pe fugă şi pe cei de pe malul celălalt, când se lăcomiseră la cursele mele. Noastre.

Securea, Cuţitul Mic, ţepuşele, stelele mortale de aramă… Toate sunt vii şi au nevoie de mine, să nu le omoare rugina ori uitarea. Nu e nimic mai rău pe lume decât nemişcarea în care cad tăişurile, oricât m-ar contrazice Ţăranul, Mamaca… Fiindcă nemişcarea tăişului se transmite braţului care-l ţine, iar nemişcarea braţului duce la nemişcarea „mâinii”. Lumea noastră va muri în somn, şi asta mă scoate din sărite.

Că tot veni vorba de Mamaca… Îi dau târcoale să-mi iau mai înainte măcar o firimitură din ceea ce mi se cuvine.

– La noapte, nu uita, femeie, zic încruntat. Să fii pregătită!

Iar ea nici nu se sinchiseşte de încruntarea mea. Parcă zemurile pe care le dă în clocot ar fi mai însemnate decât frământările războinicului! Rândul meu vine de câteva ori pe lună şi atunci măcar ar trebui să se prefacă bucuroasă. N-o să-mi spună acum că Ţăranul se descurcă mai bine decât mine, care am ucis ursul, darămite o femeie trupeşă…. Cât despre Dante, ori Judele, aceştia se duc la ea şi mai rar. Atâta pagubă…

Vreun ceas, după ce mi-am făcut ordine, exersez. Cum spuneam, rugina nu trebuie să se aşeze pe fier sau pe braţ. Rotesc suliţa, o arunc în aer, o prind, când cu o mână, când cu cealaltă, sar şi lovesc de mai multe ori momâia, străpungând-o adesea dintr-o parte în alta. Apoi Marele ţâşneşte singur din teaca de pe spate şi face minuni. Parcă nici nu i-aş strânge prăselele în pumn, e viu. La urmă, îmi arunc stelele de aramă, ţintind capul şi pieptul momâii, după care mă opresc lac de sudoare. Judele i-a cerut Ţăranului să-mi confecţioneze câte două momâi noi în fiecare sezon, dar el se mărgineşte de la o vreme să mi le cârpească pe cele vechi. Mă scoate din sărite.

Acest Dani m-a iscodit în câteva rânduri cum fac un lucru ori altul, cum duc la capăt o lovitură cu suliţa, ori mai ştiu eu ce… Mai întâi că nu e făcut să fie războinic, aşa că la ce bun să-i arăt? Şi-apoi eu, eu ce-aş putea învăţa de la el? I-a arătat Ţăranului cum să scormonească mai bine prin mocirlă, a deprins-o pe Mamaca să prepare marafeturi de-ale lui… Până şi lui Dante i-a arătat ceva care flutura în vânt, ca sute de fluturi mari, care înseamnă vorbe. Alte vorbe…

Dar mie nu are ce să-mi arate, afară doar, poate, de arma cu care a venit o dată, la început. A fost singura oară când l-am înţeles, că nici eu nu m-aş fi dus singur printre străini, de nebun, fără nimic pe mine, fără o piesă. Spânzura la subsuoară, într-un ham, plină, tare, neagră, mică. Din cât era de tare, neagră şi mică mi-am dat seama că e belea. El nu m-ar fi lăsat să pun mâna pe ea, eu nu m-aş fi coborât să i-o cer… Oricum, n-aş fi luat-o s-o încerc nici să mă fi rugat. Ce ucide de la mai mult de treizeci de paşi, în afara braţului-arc, n-are strop de onoare. Noroc cu Ţăranul, care, cât e de prost, uneori le dibuieşte de nu-ţi vine să crezi. I-a dat ocol străinului, a ciocănit bucata de fier din ham, a mirosit-o, ar fi şi gustat-o. „Arde şi taie, nu? Cu puterea din butoiaşele astea, nu?” a întrebat, iar Dani a dat uimit din cap. Mă scoate din sărite…

Când intră soarele în nori şi bate vântul din direcţia prielnică, mă duc să vânez prin pâlcurile de pădure din văile ce duc spre Volnovoz. Intru în hăţiş ca o umbră, oasele mele sunt totuna cu crengile copacilor, alunec peste iarbă fără s-o ating, fără să fac zgomot. Şi întotdeauna adulmec prada înainte ca ea să mă adulmece pe mine. Trebuie să mă apropii să-l împlânt pe Marele în beregata pisicii, altfel se face nevăzută. Sau se fereşte şi mă taie cu gheara. Are şi dânsa Marele ei…

În sfârşit, la căderea serii petrec două-trei ceasuri pândind, pe malul fluviului, ori prin tufele de la hotarul câmpiei. Dacă nu pândesc în fiecare seară, poate că într-o noapte o să vină printr-un vad, sau târâş, îmbrăcat cu ramuri stufoase, unul Moacă de la o altă „mână”, să ne curme vieţile. După el, o dată deschisă calea, or să ne ia locul. Cine? Alt Judecător, alt Ţăran, altă Mamaca…

Pândesc seară de seară, surd la batjocura Ţăranului. Şi-i văd pe ceilalţi, potrivnicii mei, dincolo de apă, ori la cealaltă margine de câmpie, pândind la rândul lor. Stăm ascunşi în vizuinele noastre, nu ieşim niciodată să facem vreun semn. Eu îi văd pe ei, ei mă văd pe mine…

O zi din viaţa Ţăranului

Ce fac eu? Adică ce fac eu? Uite ce fac:

Dreg zidul împrejmuitor (pe care singur l-am ridicat într-un sezon al câinilor) ori de câte ori îl macină vijeliile sau ploile târzii. Zidul ăsta e nenorocirea mea, de-aia l-am şi pus primul. Îl visez şi noaptea. L-aş lăsa să se dărâme de tot, la ce ne foloseşte? Dacă ăia de peste apă vor să vină peste noi, nu se împiedică ei de nişte bolovani. Dar de câte ori aduc vorba despre aşa ceva, şi Judele şi Moacă sar ca arşi. N-ai fi crezut că ei doi pot avea ceva împreună.

Apoi, tai lemne în pădure. Asta înseamnă de mâncare în fiecare zi şi căldură când ploile îţi pătrund oasele. Aleg un trunchi potrivit, nu foarte gros, dar destul de vârstnic ca să ardă bine, să aprindă foc bun. Scuip în palme şi-i trag prima secure. Nici nu mă bucură, nici nu mă întristează geamătul lui. Fiecare cu ce-i este scris. Mai mult mă apasă gândul că dintr-o clipă-n alta o să-mi sară în spate vreo dihanie. Aşa că stau cu un ochi pe trunchi şi cu unul pe hăţiş. Nu e uşor să aduci lemne din pădure. Nimic din ceea ce fac eu nu este uşor. Uşor este să strici.

Mai departe. Dacă noaptea nu ne rupem picioarele prin troacele ogrăzii, nu ne băgăm degetele în ochi, ori nu ne culcăm îndată ce s-a stins Aldan, e fiindcă aprindem lumânări din seul pe care l-a strâns Mamaca de la vite, le răsucesc fitile din sfoara de tuc, cârpesc lămpile cele vechi, fac altele noi, din lut. Din lut frământ şi blidele care-i trebuie femeii. Uneori îi strecor printre ele unul mai acătării, la care am zăbovit, ca să fie mai binevoitoare. Şi ce crezi? Acela e cel dintâi pe care-l sparge…

Ce-ar mai fi? Sap puţuri nu prea adânci, să dau de apă, când seacă albia cea mare a Taisei. Ridic cumpăna, întocmesc ciutura, limpezesc apa cu o mână de pulbere de la poalele Volnovozului. Iar înainte să vină ploile, merg la vale, în cotul fluviului să tai trestie pentru acoperişul colibei. Trestia putrezeşte cu vremea, se înnegreşte, se spulberă în vânt. Într-o bună zi va trebui să născocesc ceva şi pentru asta.

Am ridicat două cuptoare, din lut galben, lipite unul de celălalt, le-am întărit în carnea lor cu ţesătură de ramuri aduse din codru. Numai acolo, pe lizieră, căci cine s-ar încumeta în adâncuri, doar acolo cresc aceste ramuri spinoase, care se pot îndoi în fel şi chip, împletindu-se. În cuptoarele mele coace Mamaca turtele. Eu coc ulcele pentru de toate şi chiar cuţitele lui Moacă, să se călească. El nu ştie cum s-o facă, eu râd, îl scot din sărite.

Mân vitele la câmp, să pască. Uneori trei, alteori patru, după cum se nimereşte anul, mai sărac ori mai bogat. Pentru asta trebuie ca mai întâi Moacă să se înţeleagă cu şefii haitelor, în graiul lor, să ştie că sunt vitele noastre, nu unele din sălbăticie, să nu ni le răpună. Câinii sunt cruzi…

Jupoi animalele vânate de Moacă şi pun pieile la uscat, cu sare, şi fiertură din coajă de stejar. Din ele coase Mamaca haine şi încălţări pentru toţi.

Merg în câmpie şi pe dealuri, aleg cele mai vânjoase tufe de tuc. Le scot cu grijă din locurile lor, cu destul pământ ca să ţină rădăcina mare, le aduc în spinarea unei vite cât mai aproape de gospodăria mea. Noastră. Aleg un loc potrivit, nici prea însorit, nici prea umbros, nici prea umed, nici prea uscat, sap gropi. Sădesc tucul, am grijă de el ca de ochii din cap. Tucul dă multe.

Iată ceva care îi place cel mai mult Judecătorului: o dată pe an, el şi cu mine luăm merinde pentru două zile şi ocolim întregul ţinut. Pun semne peste tot, pe locurile noastre, să se ştie că aici vieţuim noi. Unele dintre ele trebuie reînnoite mai des, căci şi alţii vor să-şi pună semnele lor…

Şi mai împletesc şnururi nesfârşite de sfoară, niciodată nu este de ajuns. Cu câtă sfoară iese din mâinile mele, aş putea să împletesc o scară până la lunile roşii care luminează noaptea. Sfoară pentru ţesăturile şi cusăturile Mamacăi, pentru laţurile şi cursele lui Moacă. Chiar Dante îmi cere necontenit, pentru scrierile lui. Zi şi noapte, el îşi prinde gândurile în noduri.

Da, e adevărat, şefu’ Dani m-a învăţat pe mine cum se face o cazama, dintr-o bucată lată, subţire, de fier, pe care a înfipt-o într-un ciomag. Cazamaua asta e foarte bună la săpat. O înfigi în pământ, o apeşi cu talpa şi când smuceşti jumătate de groapă e gata. Mi-a fost cam ciudă. Câte am scornit eu la care nimeni nu s-a gândit şi uite că nu mi-a trecut prin cap să scornesc cazamaua asta, care e un lucru foarte simplu, cel mai simplu…

Şefu’ Dani m-a rugat să-i arăt cum se mână o vită. El credea, adică ştia de la el, de unde-o fi venit, că vitele se mână din afara lor, cu strigăte şi alergătură şi împunsături. Am râs de m-am prăpădit, l-am pus să mai zică o dată. Şi iar am râs de m-am prăpădit. Cum să stăpâneşti un animal, fie şi o vită, alergând ca prostul în jurul lui, strigând caraghios? Păi dacă nu afli ce se petrece înăuntru? De unde ştii că vrea să te asculte?

I-am arătat cum se mână o vită, dinăuntrul ei, cea mai mare, după care celelalte vin cuminţi unde vrei să le duci. Dar înăuntru cu mine nu l-am lăsat. Mai păţeşte naibii ceva şi nu mă mai scapă nimeni din furia Judelui…

12. Dante despre primele zile cu moartea

…Suntem pe drum de opt ceasuri… Trebuie să închidem un mare cerc, pentru a ocoli primejdia din faţa noastră. Ne urmăresc fără încetare aparatele lor zburătoare, până la care nici cea mai înaltă săgeată a fraţilor lui Moacă n-ar ajunge. Ne privesc, iar noi ne pitulăm pe unde putem, dar după o vreme e limpede că nu ne facem nevăzuţi. Iar aici, jos, câmpia e tot mai tulbure, văile tot mai aproape una de cealaltă. Lumea noastră se zbârceşte…

Înaintăm în pântecele vitei, ghemuiţi toţi cinci, pe câte un pliu, fiecare la locul său, împăcat cu ce trebuie să facă. Judele porunceşte din când în când, ascultând întâi cu atenţie ce-i spun eu. Întoarcem totul pe toate părţile. Tot ce-i bun, tot ce-i rău, ce e sigur, ce doar se spune…

Acum, în sfârşit, văd ei cine sunt eu, acum văd toţi ce-mi ticluieşte mintea când e silită. Eu sunt ţesătorul de vicleşuguri, fără de care o bătălie ca asta care vine nu poate fi dusă. Ştiu ce pot face şi ce fac străinii, fără ca măcar o dată să le fi cercetat obiceiurile ori gândurile, fără să-i fi cunoscut cu adevărat. Mi-au ajuns lungile mele discuţii cu Dani, ca să intuiesc acum reacţiile lor rudimentare. Uneori, brutalitatea pe care o arată mă descumpăneşte. Nimic elegant, rafinat, în duşmănia lor faţă de noi. Dar oare e duşmănie?

Ţăranul – agitându-se în măruntaiele curate ale vitei, priceput, scuipând, înjurând, dibuindu-i metehnele, cele pe care n-a apucat să le înveţe, ori cele care s-or mai fi schimbat de când păştea liniştită la marginea ogrăzii. O îmboldeşte cu o desfăşurare necontenită de gesturi, scarpină ici, împunge dincolo, trage de un smoc, scutură cu dosul palmei câteva riduri cornoase, care împiedică vita să se încordeze cum trebuie pe direcţia bună.

Acest uriaş lipsit de şira spinării, dresat să ne ducă înăuntrul său fără să ne mestece, se simte bine. Şi câtă vreme se simte bine, niciun pericol, pentru noi, ori pentru cei de-afară. Când însă ceva irită vita, Moacă îl ajută pe Ţăran să-i îndrepte supărarea către ceilalţi. Ea suflă acei vapori otrăviţi, cu care, altfel, se apără de insectele ce-o sâcâie la asfinţit. Se va strânge în jurul maşinilor străine, astupând orificiile, pătrunzându-le pereţii groşi de fier, cu tentacule de neoprit.

La mică distanţă, ne urmează haitele de câini muţi, abia stăpâniţi să dea năvală în cetele de străini, stricându-ne socotelile. Îi înnebunesc nenumăratele mirosuri necunoscute.

Iar Mamaca, ce caută ea aici, cu noi? Ei bine, Mamaca se zbuciumă trecând de la unul la altul, ne dă tot ce trebuie, apă, iarbă de nesomn, peşte uscat, boabe. Ne şterge sudoarea, ne va îngriji rănile la nevoie, împarte apa.

Aşa trece a treia zi, aşa trece şi a treia noapte, cu foarte puţin somn şi multă, multă spaimă ascunsă…

Dimineaţa e cenuşie, jilavă, răcoroasă. Dacă aş porni pe jos spre coama dealului din faţă, după nici o sută de paşi aş fi ud până la piele. Ierburile lungi mi s-ar încolăci în jurul picioarelor, încetinindu-mi paşii, iar seva lor ar urca rece, prin spaţiul dintre haine şi trup, până la umeri, mi-ar intra în suflet. Aş începe să tremur de frig, aş amorţi, poate aş leşina.

Dimineaţa e duşmănoasă, dar înăuntrul vitei ne e bine. Stăm înghesuiţi, unii în alţii, în întunericul călduţ şi ne întrebăm dacă şi celorlalţi, străinilor, le e la fel de bine în cutiile lor.

Ei pornesc către noi, împreună cu scamele de ceaţă ale începutului de zi, căci vântul este prielnic. Maşinile dispar mai întâi în valea dintre cele două dealuri, dar zgomotul le trădează apropierea. Apar pe creastă, întâi una, clătinându-se, apoi a doua, încă trei-patru. Vitele, ghemuite la poalele pădurii, încep să freamăte.

13. O amintire

Într-o astfel de dimineaţă, venisem demult, cu judecătorul Uran, într-un asemenea de loc, să vedem care este hotarul la care o altă „mână” îşi începe aşezarea. Unde-şi aveau cele trebuincioase, de unde-şi luau apa, lemnele, poamele, unde-şi prindeau peştii, îşi săpau pământul, dădeau drumul vitelor să pască. Ţăranul ne urmase, scrijelind semne pe pietre, pe scoarţa arborilor. Dacă i-ai cere, ar lăsa semne până şi pe undele apei…

Acolo, sub o salcie atât de scobită că părea doar o iluzie de coajă şi rădăcini, a descoperit Uran câteva suluri de piele bine unse, legate strâns la ambele capete, ca apa să nu le pătrundă şi să le putrezească. Înăuntru am fi găsit şiruri lungi de noduri precise, scrieri ale înaintaşilor noştri, sfaturi, ori poveştile împrejurimilor, care ne ajută să ne cunoaştem între noi şi să ştim ce ni se cuvine din tot ce ne înconjoară.

„Nu desface şnururile aici, Uran, nu te pripi, judecătorule, m-am grăbit să-l prind de braţ, cu toată bruma de respect care se mai putea ţine într-un asemenea gest. Umezeala are să le strice. Mai bine să aşteptăm până acasă, le cercetăm acolo”.

Iar Uran, fără a mă lua în seamă, s-a desprins uşurel din strânsoare, a desfăcut sulurile şi a dat drumul în apă tuturor şnururilor, unul câte unul, ca şi cum ar fi povestit ce scrie pe ele. Nu spunea însă nicio poveste, doar le deşira şi le îneca pe rând, să fie sigur că apa n-o să le ierte.

Eu nu l-am întrebat de ce face asta. Judecătorii au fiecare pricinile şi purtările lor. Chiar dacă până şi mie, care sunt mult deasupra unuia ca Moacă ori Ţăranul, mi se par uneori de neînţeles hotărârile unui Uran, nu întreb nimic. Totuşi, la ne-întrebarea mea, el răspunde:

„Aceste noduri au fost de folos la vremea lor, însă azi sunt rele”.

„Dar ai apucat să citeşti măcar unele? Ai aflat ce spuneau?”

„Nu ştiu despre ce vorbeau şi nici n-am vrut vreo clipă să ştiu. Dacă aş fi făcut asta, molipsindu-mă, aş fi fost la fel de primejdios ca şi ele. Ce vreau să-ţi spun, şi ascultă-mă bine, este adevărul că astăzi trăim într-o cumpănă bună. Avem aici un echilibru. Când nu-l vom mai putea ţine, om mai vedea… Nu ne trebuie schimbare, schimbarea e otravă…”

14. Ultimul răgaz

Nici nu s-a urcat bine soarele pe cer, nici n-au amuţit păsările tai, speriate de zgomotele nefireşti, nici n-am ieşit cum se cuvine de sub adăpostul frunzişului şi aceste maşini sunt deja peste tot în faţa noastră, deşi încă departe. Nu chiar atât de multe ca noi, dar mai iuţi şi mai viclene, cu întoarceri şi răsuciri neaşteptate, cu ocoluri şi iureşuri, aici dispărând fără înţeles pentru ochii noştri obişnuiţi să poposească îndelung pe lucruri, dincolo răsărind pe neaşteptate, surprinzând.

Oastea noastră e numai o linie nesfârşită de animale mari, mişcându-se greoaie, cu noi cu tot, cei ce ne-am putut strânge, până mai ieri risipiţi pe cuprinsul dintre poalele stâncoase ale Înălţimilor Volnovoz şi malul fluviului. Se spune că mulţi au venit chiar de la ţărmul mării pe care eu n-am văzut-o niciodată şi nici nu cred că voi mai apuca s-o văd. Toată linia noastră e împânzită cu lănci mari, ieşind din carnea vitelor, împodobite la vârf cu stindarde.

Oastea lor, însă, e una de pâlcuri bâzâitoare, maşinării nemaivăzute care se mişcă spasmodic pe picioroange şi roţi. Îmi vine să râd când văd ce figuri face Ţăranul, ascunzând prost admiraţia pizmaşă faţă de aparatele străinilor. Dacă n-ar trebui să ne înfruntăm unii cu ceilalţi, pesemne ar da fuga să le ciocănească, să-şi vâre nasul peste tot.

Dar nu e vremea nici de râs, nici de iscodit…

Ceva nedefinit, în aer, ori în lumina de la Aldan, a înlemnit cele două tabere. Aşteptăm toţi un semnal care nu mai vine. Judele priveşte afară, printr-una din cele şase nări ale vitei, în direcţia în care, foarte departe, se va înălţa steagul nostru, cu pasărea tai brodată. Nu se ridică însă niciun steag…

Dar ei, ceilalţi, ei ce pândesc? Poate că sunt uluiţi. Au venit de multe ori să ne cerceteze, însă nu şi-au închipuit că până şi vitele vor însemna ceva, aici, pe câmpul de bătaie.

Nu mai suport liniştea aceasta…

Nu mai vreau să întreb…

Nu-mi mai trebuie adăpostul călduţ al vitei. O să ies afară, la aer, şi-o să alerg bezmetic unde-oi vedea cu ochii…

Dezamăgirea, când nu mai doare

L-am văzut de foarte departe pe „prietenul” Dani, între ai lui, atât de departe încât fără privirea lui Moacă e imposibil să distingi trăsăturile. Acolo erau laolaltă bărbaţi şi femei, lângă maşinile lor, chibzuind poate cum urma să ne spulbere în ceasurile următoare; din pricina distanţei nu se deosebeau unii de alţii. Am ştiut totuşi că el este şi mi-am amintit că îmi povestise o dată despre aşa ceva. Nu e nevoie de ochi ca să-l ghiceşti de departe pe prieten, nu-ţi trebuie auz să ştii că se apropie. Iată, abia acum, când ne aflăm pe feţe diferite ale lamei de sabie, pătrund vorbele lui despre „prieteni” şi „prietenie”, acum s-a declanşat ceva în mine, fără ca mai înainte să fi avut vreun semn că lucrurile se vor petrece aşa. Şi pentru asta, n-am ce face, îi mulţumesc. Să mulţumeşti nu e niciodată târziu, cu toate că, dintr-o clipă într-alta, ne vom repezi unii la alţii, turbaţi.

Faţă de ziua când Judele m-a pus în faţa adevărului, sunt mai descumpănit acum, când descopăr ce-ar fi putut să ne lege pe mine şi pe Dani. Atunci m-a durut, acum e un soi de amorţeală care împiedică durerea să se răspândească…

Numai gândul că „aceia”, între care şi „prietenul” Dani, s-ar pregăti nu doar să ne gonească, ci chiar să le ia unora dintre noi suflarea, mă dă peste cap. Sunt umilit şi uluit. Singură Mamaca, pentru că ea ne dă viaţă, e liberă să ne-o şi ia, deşi n-a făcut-o niciodată până acum. Nici măcar pentru Uran, când era limpede cum avea să se termine suferinţa lui… Ţăranul, de pildă, se aşteaptă ca atunci când n-o să mai poată săpa un puţ, când n-o să mai poată ţine în mână „cazamaua”, Mamaca să-i ia viaţa în somn, uşor. Nu ne-a spus-o, însă eu citesc în el foarte limpede.

Cineva, altcineva decât Mamaca, o va face fără să încuviinţăm la asta. Cine va lua viaţa mea, fără ca eu să i-o cer şi fără să fie Mamaca, mă va umili îngrozitor chiar în clipa morţii…

(va urma)