5. Însemnările Petrei Ianthe
Studiul xeno-bio „Shake hands”
LFSP 77 – Tanganyika
Data 28.05.087
„Ştiu, fişierele astea nui jucărelele mele, Kubiţă, da ce să fac dacă mia fost lene să deschid altele noi pentru perversiunile caremi trec prin cap când mă gândesc la tine? Fac mişto, băi!
Acu să nu zici cam trecut pe-aici şi nu miam meritat raţia pe săptămâna asta, ai în anexă măsurători exacte şi complecte la «mâinile» din Tanganyika asta. Le spun antropologice doar să vă fac vouă pe plac, că altfel numa oameni nam măsurat eu acolo…
Ca să ai şun rezumat, să nu te uiţi ca moaca la şefi, când teo chema să povesteşti datele, fi antenă, căţi scurtez ca pentru tine:
Băieţii care iau decizii ori gândesc sunt în plaja 190-195 cm şi 65-70 kg, slăbănogi, perimetru toracic redus, variaţie mică în timpul inspirului, o circumferinţă craniană normală…
Ăilanţi doi, care îşi petrec zilele prestând activităţi fizice sunt nişte brute haioase, la 170-175 cm, cca 70 kg, sistem muscular hipertrofiat, cap mic da tare, supercutie toracică, tot tacâmu…
Femeia (că aţi sărit toţi cand iam zis femela), 160-165 cm, 65 kg, masă musculară, lactaţie redusă (ştiu că eşti dezamăgit), perfect construită pentru la cratiţă, da nui plang eu de milă…
Kubiţă, aş mai sta cu tine, mi-e somn de crăp, am făcut şase incursiuni ieri şi azi, aranjează tu rapoartele şi semneazămă. Sunt deşteaptă şi frumuşică şi nai cemi face cât ai fi tu de şef…”
Însemnările lui Daniel Ayana
Studiul xeno-civ „Shake hands”
LFSP 77 – Noul Aragon
Data 35.08.087
„O dată pe an (acest interval aproximativ mi-a fost sugerat de către Dante, totuşi prea puţin priceput la socoteli), este vânată o vietate solitară, care apare în preajma aşezărilor din văi, ieşind poate din Codrii Marelui Ocol.
Anul taian e împărţit în cinci sezoane: sezonul păsării tai, sezonul câinilor, sezonul albei, sezonul ploilor şi sezonul ploilor târzii. Sezoanele se întrepătrund şi uneori îşi schimbă dimensiunile…
Descrierile albei sunt numeroase şi vagi. Ai zice că nu e altceva decât un mit, dacă fâşii din blana ei fină n-ar spânzura în straiele bune ale taienilor. În fine, din spusele lor am încropit o schiţă destul de aproximativă, o vieţuitoare de talie potrivită, amintind de căprioarele care populau odinioară pădurile pământene, alb strălucitor, cu capul frumos proporţionat, purtând întipărită pe chip o expresie dintre cele mai umane…
Când începe sezonul albei, arcaşii „mâinilor” fac pace şi se strâng la sfat, pe unul din dealuri, două nopţi, pentru a-şi împărţi prada viitoare. Nimeni altcineva nu e primit în locul unde chibzuiesc aceşti vânători. Se văd doar flăcările focurilor pe care le-au aprins, iar vântul mai aduce în puterea nopţii frânturi de vorbe, rareori râsete. Toate sunt învăluite într-un geamăt continuu, grav, suma sunetelor pe care le emite fără încetare fiecare dintre vânători în această perioadă. Poate să fie şi un sunet ritual, de neînlocuit în asemenea prilej, dar în bună parte trebuie înţeles prin durerea ce însoţeşte, o dată pe an cum am mai spus, metamorfoza braţului drept al fiecăruia dintre ei…”
6. Moacă despre vestirea vânătorii…
„La început, braţul drept mă doare mai jos de încheietura rotundă a cotului. Într-o noapte mă trezesc tremurând ca de frig, ameţit. Ameţit alunec din culcuş şi încerc pe bâjbâite să găsesc ieşirea. Stelele parcă-mi săgetează ochii. Lunile, amândouă, mă asupresc.
Mă clatin, izbindu-mă de pereţii casei. Ceilalţi se sperie. Fiorul din braţ, aşa, cum simţi atingerea unei frunze ude, creşte prinzând vârfurile degetelor, pielea, îmi îngheaţă sângele în vine. În cele din urmă, mă strecor afară şi mă rostogolesc pe iarba arămie. Ţăranul, Mamaca, mormăie şi sâsâie, nedumeriţi încă. Somnul îi moleşeşte.
Încerc să adorm la loc, pe răcoare. Atunci braţul îmi tresare ca şi cum ar fi un animal sub săgetarea primei dureri, vie şi limpede – un fulger de vreme rea. Îl ridic în bătaia lunilor roşii, deasupra ochilor, cum fac când vreau să mă feresc de o lovitură. Dacă-mi rotesc umărul, ceva scârţâie acolo, înăuntru, poticnit. Văd mugurele, urât încolţit lângă cot, zvâcnind, crescând. Şi ţip de frică, fără să-mi aduc aminte că asta a mai fost, ţip mereu, până ce Dante mă trezeşte zgâlţâindu-mă. Abia îi văd faţa aproape de a mea.
“Nu-i nimic, nu-i nimic…”, îmi zice. “Visai că din braţ îţi creşte un arc. Şi aşa stau lucrurile cu adevărat. Nu mai ştii? E semn că în curând eşti gata pentru vânătoarea albei”.
Ştiu eu mai bine decât el toate acestea. Numai că mă iau cu multe alte treburi şi de la o vânătoare la alta nu mi le amintesc limpede. Din când în când mi le aminteşte Judele, atunci când mă împiedică să-mi cioplesc arc de lemn. Ce lemn bun creşte în pădure şi ce bine mi-aş face treaba cu el…
Încă ceva… Dante nu le spune niciodată celorlalţi că în somn mă zvârcoleam şi gemeam şi fruntea mi se acoperise de sudoare. În gândurile mele, îi mulţumesc mereu pentru asta”.
7. Dante despre frumuseţea uciderii albei…
„Alba părăseşte ierburile şi se rostogoleşte la poalele copacilor de-o vârstă cu părinţii părinţilor ei. Trestiile de lumină, crescute prin acoperământul frunzişului, lunecă pieziş pe luciul blănii, scânteind uneori. Aerul din preajma scorburilor are consistenţa apelor încreţite de valuri, în adâncurile cărora mijesc contururile unor peşti fosforescenţi. Pădurea întreagă pare năclăită de întuneric gros. Aici suntem la hotarul cu Codrii Marelui Ocol.
Alba poate să-şi închipuie mult mai multe decât Moacă. Gândurile ei sunt mai numeroase şi mai întortocheate decât ale acestui vânător-soldat-asasin la nevoie. El însă o priveşte parte mirat, parte mânios. Nu vede decât o albă ca toate albele, tăvălindu-se de nebună la marginea pădurii, fără să se teamă de braţul lui, batjocorindu-l adică. După o vreme, alba se apropie de el. Braţul-arc se înfioară parcă puţin, însă deocamdată cade neputincios la loc, ca o bucată de lemn pentru foc.
Până departe lucesc stins meandrele panglicii de apă a Taisei, ascunse pe alocuri sub ramurile gemene ale hăţişului. Când se învolburează norii vineţi, ca şi cum s-ar prăbuşi din înaltul cerului, fără zgomot, şi se pornesc să bântuie vânturile, răsună a singurătate vocile arcadelor de poduri, durate de Ţăran şi alţii ca el, peste care nu trece nimeni, niciodată. Arcade deasupra apelor. Vânătorii se încumetă de-a dreptul prin undele care le ajung la piept.
Stoluri subţiri ca aţa mai trec în zbor tremurat, lepădându-şi umbrele peste drumurile năpădite de ierburi. Drumurile cui vor fi fost înainte de a fi ale noastre? De unde vin ele şi încotro se pierd n-am putea să spunem… Pe deasupra lor trec zilele umede ale ploilor ori cele galbene-fierbinţi ce usucă glasurile şi fac să curgă globul străveziu al ochiului. Pe deasupra foşnesc şi nopţile limpezi, aducând cu ele uitare. Totul respiră deodată linişte şi viaţă şi moarte, împreunate…”
8. Moacă în fierbinţeala vânătorii…
„Începe astfel. Un glas îmi spune: “Vânează iepurele mort de frică, ascuns în încâlceala ierburilor! Jupoaie-l, dă-l afară din acoperământul său de blană, perpeleşte-l pe foc viu, mănâncă-l! Aruncă-i oasele într-o văgăună, într-o scobitură!”
“Omoară pasărea care vâsleşte prin aer în preajma ta, prea încet, prea neştiutoare! Aceasta nu e ocrotită, precum tai, de Aldan – astrul de foc, doboar-o! Doboară-i trupul umed, adu-i ochii miraţi, proşti, mai aproape de picioarele tale! Smulge-i penele, trece-o prin foc viu, mănânc-o!”
“Împinge pe vârful săgeţii porcul, dropia, alba. Înghesuie pulpa, greabănul, pântecele, şira spinării. Dă-le focului viu, mănâncă-le!”
Iar eu dau ascultare glasului.
Aşteptam ghemuit sub frunza umedă. Din când în când respiram o dată, fără să privesc, căci marginea de pădure mă ameţea. Îmi scosesem cingătoarea şi o atârnasem în crenguţele elastice de deasupra. Strângeam în dinţi prima săgeată. Mă răzbiseră foamea şi umezeala, dar braţele îmi năduşiseră de încordare.
Încerc să mă mişc puţin fără să fac zgomot. În picioarele strânse sub mine s-au înfipt sute de ace. Pe sub pielea spinării mi se zbuciumă încolăciţi şerpi. Nu pot să mă întorc. N-am tras nici măcar o săgeată. E lumină. Vântul bate. Chiar dacă mă duc acum înapoi nu trebuie să dau socoteală nimănui. Dar dacă am hotărât că rămân, atunci aşa o să fie.
Muşc un fir de iarbă mai fragedă.
Pe urmă, ceva mişcă în faţă şi puţin spre dreapta. Încremenesc cu gura căscată, nu mai respir, doar ochii aleargă când spre hăţiş, când spre înăuntru.
Mă las pe un genunchi, adulmec liniştea care a înghiţit tufişurile, potrivesc săgeata pe coardă. Braţul-arc mă doare puţin. Dintr-o margine zdrenţuită a aşternutului de nori a coborât peste mine o rază de soare tăioasă ca o lamă. În spatele meu aleargă cu salturi mari rotocoale de ierburi încâlcite”.
9. Dante, încă o dată…
„Din pădure a ieşit alba, alunecând deasupra ierburilor, pe picioare subţiri. Pe blană îi jucau iar ape răcoroase şi aerul îi prefăcea răsuflarea în abur.
De încordare, lui Moacă i-a ţâşnit din ochiul mijit o lacrimă. “Cu o lacrimă deschizi ploaia care va urma uciderii mele” s-a trezit gândind alba, întâlnind subţirimea ochilor de vânător, pitiţi în spatele braţului-arc şi a penajului strunit în coardă. Tot în clipa aceea, Moacă a depărtat arătătorul de mijlociu, dând cale liberă săgeţii…
Săgeata s-a dus şi s-a oprit în carnea albei. Alba a primit-o firesc.
Moacă începuse să strige şi să ţopăie, bătându-se peste coapsă cu braţul-arc, mândru de isprava lui. Cingătoarea i se încurcase printre picioare.
A rămas departe o vreme, bolborosind descântecul cuvenit, prin care alba era legată pentru totdeauna de sufletul său războinic…
Când s-a apropiat de marginea hăţişului, alba murise. De altfel, şi-a dat seama Moacă, murise imediat, fără să sufere, fără să înţeleagă prea bine ce i se întâmplă. Marginea de pădure întinsese după trupul ei braţe încolăcite de ramuri şi frunze, însă acum nu-l mai puteau ajunge.
„Pe Aldan, mare mai e!” se minuna dându-i roată. S-a opintit tremurând, sub trupul albei, a pus-o pe umeri. A înmuiat restul săgeţilor în sânge, sânge călduţ, ştiind că asta va atrage pe vârfurile lor vieţile albelor viitoare.
Îl privesc ascuns în spatele unor tufe, cum pleacă, pe sub zdrenţele de nori prevestind o nouă furtună. Silueta saltă ritmic, îndepărtându-se, iar pe umerii ei saltă şi alba cuminte, cuminte acum…
Aşa îi sunt de limpezi şi de frumoşi ochii, ca nestematele spălate de ploi târzii. Vrei să-i atingi uşor în amurg, ca să le simţi cu vârfurile degetelor răceala sticloasă. Vrei să-ţi abaţi asupra lor boarea călduţă a respiraţiei, să le simţi jarul adus la suprafaţă de privirea dezvelită din adânc. Vrei să-i săruţi, poate, nu să săruţi sprâncenele, nu arcul delicat al orbitei, nici genele, ci să-ţi laşi umezeala buzelor pe oglinda lor, neîncreţită de vânturi şi s-o abureşti. Şi pleoapele nu te lasă…”
10. Prietenul Daniel Ayana…
De la bun început am exclus varianta de a-l aborda pe Jude. Ar fi fost ca şi cum m-aş fi opintit să rostogolesc un bolovan uriaş la deal. Îndată ce aş fi încetat să-l împing, bolovanul s-ar fi prăvălit înapoi, peste mine, neavând ce să-l sprijine. Judele nu are convingeri care să fi încolţit singure, în sine. Mecanismele sale de aplicare a „ceea ce se cuvine” funcţionează fără greş, verificate generaţie după generaţie, iar convingerile sunt arbori uriaşi plantaţi de aceste generaţii. Nici măcar nu pot gândi să mă pun cu ele.
Cu totul altfel stau lucrurile cu Dante, acest visător care hoinăreşte la voia întâmplării pe reţelele gândurilor, fanteziilor şi închipuirilor sale, năvoade în care a prins întreg universul. În el pot sădi propriile mele seminţe, germenii unor idei care-mi vor folosi. Iar Judele nu ia aproape niciodată o hotărâre fără să-l consulte.
Şi totuşi…
Fiindcă ei nu alcătuiesc propriu-zis o „familie”, iar femeii nu i se îngăduie să fie mamă decât câteva ceasuri, îmi este greu uneori să-l prind pe Dante în plasa trăirilor omeneşti aşa cum o ţesem noi…
Îi cer să se gândească la mine ca la un prieten, dar mă împotmolesc curând în propriile mele explicaţii, căci această noţiune îi este străină şi stranie. Nu cuvântul „prietenie”, fireşte, pe care a învăţat să-l pronunţe perfect în trei secunde, ci semnificaţia lui. Şi, de fapt, Dante nu percepe vorbe atât de aride. Acolo unde eu spun „semnificaţie”, el simte tulburare pură, stârnită de ceea ce se află în adânc şi nu poate fi exprimat.
Aşadar mă copleşeşte cu întrebări, iar eu sunt din ce în ce mai incapabil să-mi apropii înţelegerea lui. Parcă m-aş îndepărta, patinând neputincios, împotrivindu-mă din răsputeri şi zadarnic, călcâiele alunecă sub mine, asta este… Observând ce dificultăţi am în a-i zugrăvi sintagme precum „prieteni pe viaţă”, „prietenul la nevoie”, ori „prietenul prietenului”, încep să mă îndoiesc că ele îmi sunt suficient de palpabile mie însumi…
– Cum îi priveşti tu pe aceia lângă care trăieşti, cu care împarţi totul, ori pe ceilalţi semeni ai voştri, de prin văi, când vă bucuraţi împreună, cum te gândeşti tu la ei?
Iar Dante:
– Cum te gândeşti la copacii aceştia lângă care stăm ferindu-ne de soare, cum te gândeşti la peştele pe care l-a prins Moacă, l-a fript Mamaca şi îl mâncăm noi doi? Sunt copacii prietenii noştri care se cunosc la nevoie? Este peştele prietenul tău… ăăă… pe viaţă?
Sunt prea vechi, prea bun în ceea ce fac, pentru a mă teme că voi da greş ca profesionist acolo unde eşuez deocamdată ca om. Instinctele, experienţa, m-au scos întotdeauna la liman. În cele din urmă, o sclipire mă va ajuta să descopăr calea prin care să mi-l supun pe acest visător…
11. Plictisul, cel mai bun prieten al omului…
Bântuim prin această lume de paisprezece luni şi nouă zile, iar mentenanţa încă n-a aranjat ca maşinile de cafea să ne servească altceva decât lichidul de culoarea mâlului şi gust pe potrivă. Adică, aruncă o privire, la începutul zilei, în adâncurile ceştii şi-ai să ştii imediat despre ce vorbesc.
Altfel, gaşca e veselă şi competentă. Când ne strângem dimineaţa în sala mică, zece – doisprezece inşi, ţâşnesc glumele ca stolurile de păsări tai, din toate direcţiile. E ora mea preferată…
– Dani, îmi strigă Petra, din colţul opus al mesei, iar ai făcut-o, frate, singur în debara?
Şi ceilalţi râd sincer de această prostioară, iar eu mă alătur lor, închipuindu-mi ce faţă boţită am. Chiar îmi place această Petra-din-colţul-opus-al-mesei, cea dintâi şi poate cea din urmă savantă analfabetă pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Un geniu al xeno-biologiei pentru care gramatica, ortografia, punctuaţia, nu sunt decât viruşi buni de eradicat. Iar la Petra toate orbitează invariabil în jurul sexului. Poate mâine sau poimâine mă voi întâlni cu ea în debaraua amintită…
Apoi plictisul începe să coboare peste noi, dens, prăfos, descurajant. De paisprezece luni şi nouă zile nu s-a schimbat nimic, rutinele curg invariabil, analize, rapoarte, ajustări, alte analize… Ne-am adaptat perfect acestei lumi unde nu se petrece niciodată nimic.
– Da’ unde-i Chau? am întrebat pe la mijlocul şedinţei.
Nu că mi-ar fi lipsit vietnamezul, cu faţa lui de şobolan arogant. Nicolas Kubitshek, coordonatorul grupei, făcu o pauză de efect.
– E plecat câteva zile în sud, zise. A fost chemat la o anomalie: „mâna” cu şase degete…
Toţi cei de faţă îşi manifestară invidia şuierând, plescăind, tuşind. Ar fi dat orice să-i ia locul vietului.
– N-am alte informaţii, ne reteză Kubitshek elanul. N-aveţi grijă, ne povesteşte el cu lux de amănunte când s-o întoarce…
– O „mână” cu şase degete? Judele lor o fi arestat vreo fetiţă, râse Petra.
– Într-o debara privată? am zis.
Veselia era în toi, cu greu ne-am potolit, revenind la plictisul nostru cel de toate zilele. În fine, după patru ore de tortură, se refăcuseră sarcinile şi toată lumea se risipi, la lucru.
– Daniel, zise Kubitshek, rămâi puţin, te rog.
M-am oprit în pragul uşii. Petra trecu făcându-mi cu ochiul, şi chiar am avut senzaţia că s-a aplecat un pic, ca să mă atingă cu umărul. Până şi geniile xeno-biologiei rămân, în fond, tot femei…
– Cum merge treaba? mă întrebă coordonatorul.
– Care treabă? am rânjit, iar el roşi vizibil.
O figură acest tinerel. Ţine în mână ditamai savanţii, dar roşeşte la cele mai inofensive glume. Iar când Petra îl împuşcă peste masă cu una din ocheadele ei mai mult decât grăitoare, dă în bâlbâială.
– Daniel, zise, am făcut o analiză a rapoartelor tale din ultimele trei săptămâni…
– Hei, am râs, pentru greşeli de ortografie nu-i nevoie să mă ţii după ore.
– Serios… Voiam să te întreb… Ştiu că nu e nimic, dar trebuie să consider orice posibilitate…
Chibzui câteva clipe.
– Acel… cum îi spui tu? Da, acel Dante…
– Ce-i cu el?
– Regăsesc frecvent în informările tale discuţiile voastre. Şi abordaţi teme generoase: prietenia… ăăă, hm… dragostea…
– Fireşte. Sunt subiecte standard de abordare. Prezente în orice manual, şefu’. Sau mă înşel eu?
Acest „şefu’”, care probabil îmi exprimase destul de bine iritarea, ar fi trebuit să-l facă mai prudent.
– Nu mă înţelege greşit, Daniel. Eşti o adevărată legendă… Mi-am dat toate examenele după cărţile tale…
Asta ce naiba mai înseamnă? Că mi-a cam trecut vremea?
– Puştiule, am zis încălcând protocoalele, n-o mai da după vişin… Spune ce-ai de spus.
El oftă şi atunci mi-a apărut limpede că m-a adus unde voia.
– E vorba că toate conversaţiile cu acest Dante au o puternică implicare emoţională din partea ta, Daniel. N-am cum să nu remarc că nu el ţi se confesează ţie. Aş zice că mai degrabă tu eşti acela care îi faci cele mai multe mărturisiri.
– Crezi că mi-am găsit un duhovnic în colţul ăsta de lume? am zâmbit fără veselie.
– Nu ştiu ce să cred, Daniel, răspunse grav. Nu aşa se pune problema în cazul unui profesionist ca tine, dar mi-e teamă că lucrurile au depăşit abordarea obişnuită.
– Asta însemnând…?
– Asta însemnând că în paralel cu manevrele tale de abordare, pare posibil, repet, pare posibil, ca Dante să încerce la rândul său să te… hm… să te…
Trebuie să recunosc că m-a lăsat cu gura căscată.
– Sunt propriile tale însemnări, se replie el iute. În majoritatea cazurilor tu eşti acela care deschide subiectul, tu îi povesteşti. Am senzaţia că nici nu asculţi ce-ţi răspunde, preocupat mai degrabă de propriile mărturisiri. Parcă ai vorbi într-o oglindă, încercând să reflectezi ceea ce se află în interiorul tău.
Prinse privirea mea scandalizată şi se grăbi s-o dreagă.
– Scuze pentru clişeu. Dar nu pot ignora toate astea.
Am făcut eforturi să mă liniştesc.
– Deci crezi că Dante mă manipulează? Cu toată pregătirea şi experienţa mea, pot fi manipulat de un ins într-un stadiu de civilizaţie timpuriu feudală?
Nu-l dădusem gata. Mă privi adânc şi naiba să mă ia dacă n-am zărit acolo, în apa ochilor săi spălăciţi, o scamă de compasiune.
– S-ar putea să nu fie numai asta… Spune-mi… Ce simţi tu cu adevărat pentru acest Dante? Este el cumva… hm… prietenul tău?
M-am dus aţă la „Check Point” şi am început să pun bazele acelei stări euforice care se numeşte „beţie”. Petra trecu pe-acolo două ore mai târziu, când eram deja suficient de blindat ca să nu-mi mai feresc privirile de la spectacolul decolteului ei, generos din toate punctele de vedere.
– Te caut de-o viaţă, îmi spuse fără multe fasoane. Excursia mea pe teren s-a decalat cu o zi. Decât să zaci în gaura asta, hai la mine, să-ţi verific reflexele motorii.
Chiar şi aşa, cherchelit, vedeam limpede unde bate, aşa că am cerut nota de plată cât ai zice peşte…
…Este visul meu acesta, blestemul meu cu care trăiesc nedespărţit, care mă va însoţi până la sfârşitul nopţilor… Şi ştiu că e un vis şi nu fac nimic să mă trezesc, rămân acolo, ca să prelungesc cât pot de mult dulceaţa acestor clipe…
…Ne hârjonim toţi trei pe plajă, alergând încoace şi-ncolo, ţipând. Bruna se aşează turceşte în nisip şi-l ia în braţe pe micul bătăuş, care se smuceşte să scape. Eu mă întind pe burtă, aproape. El dă din picioare spre nasul meu. „Stai cuminte, Leni!” spune Bruna. Şi Leni se linişteşte pe loc, mângâiat de glasul mai blând decât briza mării de lângă noi.
„Nu-i aşa că n-ai să mai pleci?” mai spune Bruna, de data asta privindu-mă în ochi. Iar eu dau din cap că nu. N-o să mai plec de lângă tine. De lângă voi.
E linişte şi pace şi ne ajungem nouă înşine pe deplin. Stăm întinşi pe spate, unul lângă altul, privim în cer. Acolo sunt miliarde de miliarde de stele, însă acum e lumină şi nu se aude ce spun. Din când în când, micul bătăuş face un înger, mişcându-şi braţele, şi atunci îmi azvârle nisip în urechi. „Fii cuminte, Leni”, adie dinspre buzele Brunei. Iar îngerul de nisip adoarme…
„Acum noi o să plecăm”. Se iau de mână şi se îndreaptă spre ţărm. Ar trebui să mă reped după ei, să-i împiedic cumva, să zbier că se duc spre moarte. În loc de asta, mă rostogolesc pe o parte, cu tâmpla sprijinită în palmă, ca să-i privesc îndepărtându-se. Apa le scaldă gleznele. Apoi valurile le cuprind genunchii, şoldurile, umerii. E de ajuns să clipesc o singură dată şi nu-i mai văd…
…apoi îmi revin încet, lângă trupul minunat al altei femei, despre care până acum o lună nu aveam habar că fiinţează în universul cunoscut…
În vreme ce-i explorez cu vârfurile degetelor pielea sub care unduiesc şerpii muşchilor, Petra îşi exprimă dispoziţia romantică aşa cum ştie ea mai bine:
– Ia dă, băi, o ţigară!
Şi mă învăluie în vălătuci groşi de fum, dincolo de care o zăresc ispititoare.
– Mai facem una? îmi propune.
Îi explic cât pot mai blând (întotdeauna am fost de părere că un bărbat gol e de două ori mai vulnerabil): trebuie să mă pregătesc de plecare. „Mâna” mea, înţepenită lângă meandra dublă pe care-o face fluviul în poarta Noului Aragon, se pregăteşte de ritualul vânătorii. Aşa ceva nu poate fi ratat.
– Tocmai, cască Petra. Una mică, să-ţi poarte noroc la vânătoare…
Ei, cine sunt eu, la urma-urmei, să contrazic un xenobiolog strălucit?
…În fine, suntem gata să ne despărţim…
– Dani, mă iscodeşte, dacă ai probleme cu labagiul de Kubitshek fă-mi doar un semn, frate. Un fost gagic de-al meu a ajuns mare ştab. E de-ajuns să-i pun o ţâţă sub nas şi-l bagă pe Kubiţă în numărătoare inversă.
Râde, râd, o sărut, îmi toarce în braţe. După care, din senin, mă lipeşte de perete cu un brânci şi o şterge rapid, pe jumătate dezbrăcată. Petra-analfabeta-din-colţul-opus-al-mesei…
Eram pe cale să încarc nişte recuzită, cu care să le iau ochii lui Moacă, Ţăranului, Mamacăi. Câteva cuţite Schnitt, seminţe de bostan brazilian, un şirag de mărgele… Dispecerul mă găsi şi-mi transmise să mă prezint urgent la sala mică. M-am dus agale, pregătit pentru încă un meci cu Nicolas Kubitshek. E genul căruia ideile bune îi vin mai târziu.
În încăpere se adunaseră toţi şi-şi dădeau cu presupusul. Kubitshek apăru după câteva minute, mai alb la faţă decât de obicei. Ne privi îndelung, fără să scoată o vorbă.
– Toate abordările se supendă pentru o durată nedeterminată, zise în sfârşit.
Şi adăugă ceva, dar cu glas atât de firav încât un ţânţar strănutând l-ar fi acoperit fără probleme.
– Hă? Cum? îşi încordară oamenii atenţia.
– Tocmai am fost anunţaţi… reluă coordonatorul, pierdut. Chau Chien a dispărut acum patru ore… În timp ce aborda o „mână” atipică, la 150 de kilometri sud…
Nimeni nu vorbi. Doar Imad oftă adânc şi ăsta a fost singurul semn de simpatie pentru şobolanul uman Chau.
– S-a instituit „Allegro-Forte”… Tot personalul trece la dispoziţia structurilor militare…
(va urma)
Dănuţ Ungureanu