Atelierul literar Clarion West 2009

Câteva idei finale:

Scrieţi ceea ce vă place. Piaţa trebuie să vă urmeze, nu invers. Nu vă înfrânaţi şi nici nu vă simţiţi stânjeniţi să scrieţi nebunii. Insistaţi pentru publicare. Dacă nu reuşiţi să vă plasaţi niciun text, bucuraţi-vă oricum de el… şi întrebaţi-vă dacă n-ar trebui să înfiinţaţi un webzine cu nişte prieteni. Scrierea înseamnă autodescoperire. Credeţi în Muză!

Am dificultăţi în găsirea de finaluri bune pentru textele mele. Ce aş mai putea face?

Nu opta pentru finalul deschis. Finalul deschis este perfect acceptabil în literatura mainstream – texte la sfârşitul cărora pe personaje le aşteaptă aceeaşi viaţă plictisitoare şi deprimantă. Uneori scriitorii tineri consideră că genul acesta de final prezintă o perspectivă proaspătă asupra vieţii. Adulţii ştiu însă foarte bine că viaţa este aspră şi plictisitoare, adesea lipsită de incitare, şi ticsită de probleme irezolvabile.

În general cititorii de science-fiction şi fantasy caută o evadare de la monotonia vieţii. Eu cred că ei ar prefera un final fericit sau cel puţin un final încordat şi incitant. Un final în care să se întâmple ceva, un moment în care să se pară că viaţa are totuşi sens, o clipită în care o ordine superioară scânteiază printre maşinaţiile serbede ale sorţii. […]

Consider că textele mele sunt destul de bine scrise, dar că mai am nevoie de încă un pas pentru a fi publicabile la nivel comercial. Ce pot face?

Textele pot fi deja bune, aşa că încearcă să le plasezi pe cât mai multe pieţe. De asemenea, nu uita că în general te îmbunătăţeşti cu fiecare text pe care-l scrii. Câteva recomandări la care ai putea recurge pentru a mai ridica nivelul textului:

Asigură-te că personajele nu sunt prea plate şi generice. Eroii nu trebuie să fie complet buni, corecţi şi curajoşi. Ei trebuie să aibă şi unele defecte, unele bizarerii. De aceea le recomand adesea scriitorilor tineri să se gândească la persoane reale, pe care le cunosc bine, atunci când îşi concep personajele. În mod similar, caută ca dialogul să nu fie prea perfect şi şlefuit. Fii atent la felul în care vorbesc oamenii în viaţa de zi cu zi – ei scapă cuvinte nedorite, se contrazic, îşi pierd şirul vorbelor, se abat de la subiect, pornind pe asociaţii de idei.

Este util să-i oferi cititorului unele lucruri interesante şi provocatoare la care să reflecte. […]

Este de asemenea bine să-ţi introduci relativ devreme recuzita specială fantastică sau science-fiction. […]

Dar în privinţa finalurilor?

Preferabil este ca finalul să fie de tipul întorsătură neaşteptată sau „revelaţie“ – o consecinţă imprevizibilă a premiselor textului. Dacă nu poţi imagina o întorsătură neaşteptată, poţi recurge la iluminarea spirituală. Personajul principal atinge înţelegerea problemei sale esenţiale şi se ridică deasupra ei. Sau un cuplu îşi declară finalmente dragostea reciprocă. Ai însă neapărată nevoie de ceva. […]

(http://www.rudyrucker.com/blog/2009/07/27/how-to-write/)

O cheie antropologică pentru discursul narativ

Pornind de la natura informaţiilor, există:

1. informaţii pe care personajul-narator le cunoaşte

2. informaţii pe care personajul-narator NU le cunoaşte

Folosiţi „eu“ pentru acţiuni care implică voinţă conştientă din partea personajului.

„Eu l-am privit.“

Folosesc formularea aceasta atunci când protagonistul se întoarce în mod deliberat pentru a se uita la alt personaj, din curiozitate, surprindere, indignare etc. Comparaţi situaţia aceasta cu cea în care protagonistul se uită la alt personaj şi observă ceva, dar nu se întorsese în mod deliberat pentru a-l privi. În cazul respectiv, aş folosi probabil ceva de forma:

„El mă priveşte, brusc.“

Pentru ca personajul să ştie că cineva priveşte, trebuie să fi observat el însuşi faptul respectiv – dar acţiunea observării sale este mai puţin importantă decât conţinutul observării. Asta se aplică tuturor genurilor de percepţii senzoriale: sunet, miros, gust etc. Judecăţile pot fi oferite de personaj fără a fi nevoit să utilizeze un pronume pentru sine.

„E zăpuşeală azi.“

„Mâncarea aceea era foarte condimentată.“

„Doamne, ce mai idiot!“ etc.

Sunt partizanul utilizării judecăţilor; este unul dintre instrumentele principale pe care le folosesc în caracterizări. Despre un individ puteţi învăţa foarte multe din felul în care reacţionează faţă de o situaţie dată. […]

În studiile de antropologie am învăţat, printre altele, să fiu atent la cuvintele utilizate de oameni în descrierea lucrurilor. În particular este esenţial să fim atenţi la metaforele întrebuinţate de oameni pentru lucruri familiare şi nefamiliare, şi la judecăţile implicate de cuvintele respective. Antropologul Edward Sapir (care a lucrat anterior ca agent de asigurări) a observat că oamenii manifestau tendinţa de a fuma în apropierea cisternelor de benzină goale – o acţiune mult mai periculoasă decât fumatul în apropierea cisternelor de benzină pline, din cauza volatilităţii vaporilor de benzină – , deoarece se simţeau liniştiţi de cuvântul „goale“. Pentru ei, cuvântul „goale“ implica, la un nivel subconştient, faptul că ar fi fost în siguranţă faţă de pericolele asociate cu prezenţa benzinei. Realitatea era cu totul alta.

Când vă gândiţi la judecăţile făcute de personajul dvs., gândiţi-vă la etichetele utilizate de el,] care pot implica informaţii pe care le cunoaşte la nivel subconştient despre societatea în care trăieşte. Aceasta vă poate îngădui să creaţi impresii de apartenenţă, de intimitate, sau de disconfort şi alienare, fără a trebui să le explicaţi în sine.

Cum stau lucrurile în cazul informaţiilor pe care personajul-narator nu le cunoaşte?

În cazul acesta doresc să atrag atenţia asupra diferenţei dintre a vedea o situaţie, a o discerne şi a o înţelege/judeca. Să presupunem că un băiat stă de vorbă cu o fată şi că personajul-narator este băiatul, dar că doriţi să-i spuneţi cititorului ceva despre gândurile fetei. Acesta este un moment în care puteţi foarte uşor să exclamaţi „draci!“ şi să decideţi că ideea personajului-narator a fost o greşeală şi că de fapt aveţi nevoie de un narator omniscient (o opţiune perfect validă, chiar dacă nu întotdeauna corectă).

Revin astfel la experienţa mea de antropolog care m-a învăţat despre importanţa luării de notiţe pe teren. Antropologul trebuie să observe interacţiunile sociale şi să scrie toate detaliile acţiunilor ce au loc, cât mai repede posibil şi fără să formuleze judecăţi. De pildă, în loc să spuneţi „atmosfera era încordată în consiliul de administraţie“, veţi consemna că directorul executiv era roşu la faţă şi încruntat, că membrii consiliului fie că asudau, fie că stăteau încordaţi şi că cineva îşi rodea unghiile nervos. Ideea acestui gen de relatare este de a înlătura nivelul judecăţii de sinteză, o capcană în care putem cădea cu multă uşurinţă, şi de a-i oferi cititorului date din care să poată trage aceleaşi concluzii ca noi.

Să revenim la situaţia băiat–fată.

Cazul 1: Băiatul doreşte o reacţie pozitivă din partea fetei, care să-l judece favorabil. El o va privi, căutând dovezi în această privinţă. De aceea îl putem descrie privind-o: „S-a uitat la ea“. Apoi putem descrie ce vede pe faţa ei, în postura corpului, gesturile etc. şi să arătăm sentimentele fetei – în acest caz percepţia băiatului asupra sentimentelor ei, astfel încât cititorul să înţeleagă. După aceea putem arăta concluziile pe care băiatul le trage din gesturile fetei şi răspunsul lui emoţional la deschiderea sau închiderea pe care o percepe în ea. Avem astfel cele trei elemente: vederea unei situaţii, discernerea şi înţelegerea/judecarea ei.

Cazul 2: Băiatul doreşte o reacţie pozitivă din partea fetei şi o priveşte în timp ce vorbesc. Îi vede postura corpului, gesturile şi expresiile – le discerne, dar nu le înţelege. Noi prezentăm şi acum dovezile stărilor emoţionale ale fetei, pentru ca un cititor s-o poată descifra limpede, dar, în loc să ne grăbim cu concluziile băiatului despre starea ei emoţională, îi putem atribui lui expresii de nesiguranţă şi confuzie faţă de înţelesul comportamentului fetei. Avem astfel vederea şi discernerea, dar nu şi înţelegerea – ceea ce duce la alt tip de judecată. În acelaşi timp însă cititorul n-a fost lăsat în beznă.

Cazul 3: Băiatul ar avea de câştigat dacă ar căpăta o reacţie pozitivă din partea fetei, dar el nu ştie asta şi nu-i acordă atenţia cuvenită. Poate că se uită la altcineva sau poate că vorbeşte despre propriile lui preocupări. În acest caz nu putem oferi prea multe dovezi descriptive ale stării emoţionale a fetei, deoarece băiatul nu este atent şi nu le-ar fi putut discerne. Dacă este însă important pentru cititor să înţeleagă starea emoţională a fetei, îi putem oferi un indiciu foarte relevant de postură corporală, expresie facială sau cuvinte ale fetei, pe care băiatul le va vedea şi care vor trimite un mesaj explicit pentru cititor, care este atent faţă de aşa ceva, dar băiatul în sine va rămâne în beznă. Avem astfel vederea, dar nu şi discernerea sau înţelegerea. […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2009/07/crazy-anthropologists-view-on-close-pov.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu