Este posibil ca în articolul de faţă să mai scap prin bălăriile vorbelor mari, lucru pentru care îmi cer scuze. Este posibil de asemenea ca textul însuşi să pară mai degrabă un soi de confesiune, şi nu ceea ce se aşteaptă îndeobşte de la un editorial. Dublez numărul scuzelor…
Am recitit precedentele editoriale ale prietenului şi colegului Liviu Radu şi, mărturisesc, am încercat sentimentul şcolarului de la ţară, care n-are condiţiile şi know-how-ul celui de la oraş. ”Un autor român de literatură SF nu va reuşi aproape niciodată să scrie texte de valoarea celor americane”. Nici măcar diplomaţia acestui „aproape niciodată” n-a fost în măsură să-mi risipească depresia incipientă care îmi dădea târcoale. Brusc, am avut revelaţia că nu voi fi în stare să scriu aproape niciodată texte de valoarea celor britanice, aproape niciodată texte de valoarea celor franţuzeşti, aproape niciodată texte de valoarea celor italieneşti… M-a consolat oarecum gândul că poate valoarea textelor eschimose o fi mai accesibilă.
Mă întreb totuşi de ce trebuie să-mi fac un ideal din a scrie „texte de valoarea celor americane”? De ce nu m-ar bântui dorinţa de a scrie texte pur şi simplu de valoare? Care, la urma urmei, ar putea fi chiar texte (pardon de expresie) româneşti. Cineaştii francezi s-au perpelit o bună bucată de vreme pentru că nu puteau face filme americane. Şi până la urmă le-a reuşit. Acum, vezi bine, le fac, şi ce fericiţi par…
Aş vrea să ne înţelegem bine. Nu fac parte dintre aceia (ba chiar îi cam urăsc) care defilează sub deviza mobilizatoare „noi, românii, suntem talentaţi, nu trebuie să ne înveţe alţii ce şi cum”. Cred că aproape tot ceea ce a fost experimentat, apoi verificat cu succes în alte părţi, merită aplicat şi la noi, şi nu doar din raţiuni de economie de timp, resurse şi mijloace. Permiteţi-mi totuşi să păstrez o urmă de rezervă privind valabilitatea acestui algoritm simplist în cultură. Fie numai pentru motivul că nu putem pune semnul egal între două culturi.
Unul dintre comentatorii textului „Aproape niciodată” i-a spus scriitorului de SF „Dumnezeul cărţii”. Un altul, în replică, l-a numit „doar autorul cărţii”. Mie, personal, mi se pare că şi unul şi altul exagerează, dar e foarte posibil să mă înşel şi într-un caz şi în celălalt, totul fiind dependent de nuanţe şi interpretări. Autorul este, incontestabil, Dumnezeul ideii sale, al stilului său şi – la urma urmei, este primul care decide dacă textul final va fi publicat în forma pe care o doreşte el. Sau nu. Pe de altă parte, este, într-adevăr, „doar” autorul acestui obiect minunat – cartea, un obiect de lux, înglobând nu numai formatul, coperta, ilustraţia – mă rog, calitatea fizică, ci şi raportul delicat între elementele poveştii, ori anumite personaje, necesitatea ori inutilitatea în economia cărţii a unei imagini, a unui erou, a unei idei. Oricum, un editor competent şi experimentat ştie mult mai bine decât cel mai talentat dintre autori „ce se cere”. El cunoaşte (dacă este un editor competent, experimentat şi valoros, repet) formula succesului. Şi despre a obţine succesul vorbim, nu-i aşa? Devine deci evident că scriitorul trebuie să fie cooperant.
Aici aş vrea însă, deschizând o altă cale a discuţiei, să pledez puţin pentru dreptul autorului de a comite şi ceea ce „nu se cere”. Scriem pentru a câştiga faimă şi bani, făcând ceva care ne pasionează? Fără îndoială, nu există ceva mai plăcut. Dar sunt şi cazuri ciudate, când autorul produce un text care e limpede că „nu se cere” pe piaţă la momentul respectiv, dar care se cere pe el însuşi, ca o dorinţă nerealizată, ca un tumult interior, dacă nu-mi taxaţi această sintagmă oarecum preţioasă. Cred că aceia aflaţi în jurul autorului cu pricina ar trebui să manifeste indulgenţă şi să-i fie cât de cât aproape. I-ar folosi foarte mult…
În fine, un cuvânt despre dreptul autorului de a încerca. N-am un exemplu mai bun pentru a opera, decât pe acela personal, în interiorul căruia mă situez. Mi-a fost întotdeauna silă să-mi explic/apăr un text. Dar presupunem că ne încadrăm acum în colaborarea autorului cu echipa sa, căci îi consider pe comentatori primii mei editori pe calea unei eventuale tipăriri a unui text.
Să zicem că aş începe să public pe un anumit site un anumit roman foileton. Încă de la primele episoade, comentatorii remarcă „lipsa actiunii”. Trecem peste faptul că de-abia s-au scurs treizeci de pagini din vreo două sute cincizeci şi n-ar fi chiar inadmisibil că deocamdată n-a explodat nicio planetă. După cum pare însă, nimeni nu se gândeşte că autorul poate nici n-a intenţionat un roman „de acţiune”. Nu mai vorbesc, ca să nu complic lucrurile, de câte putem înţelege fiecare prin acest „give us some action, man”…
Revenind la confortul lui „să zicem”: să zicem că intenţia autorului nu ar fi un roman de acţiune pură şi adrenalină, ci mai degrabă o carte despre omenesc, raţiune, prietenie, dragoste, despre ceea ce pot deveni ele în alte lumi şi alte timpuri, când conceptele evoluează incontrolabil, ori se deformează – deveniri minunate, ori îngrozitoare. Să zicem că autorul abia dacă îndrăzneşte să viseze la valoarea unui text pe măsura unui Lem, sau a unor Strugaţki, dar ştie cu certitudine că nimeni nu-i poate lua dreptul de a încerca. Acest autor crede, să zicem, că este în avantajul literaturii SF româneşti ca astfel de încercări să se petreacă uneori. Şi autorul, să mai zicem, e foarte puţin îngrijorat că încercarea sa va eşua, posibil, supunându-l ironiei colective. Poate că astfel de temeri nu-şi au locul în filozofia sa de viaţă. Când simţi nevoia să spui ceva, nu poţi să te întrebi mereu dacă „se cere”… Ce fel de autor/om vrei să fii, de fapt?
Dănuţ Ungureanu
Poate ca unele exprimari din articol sunt oarecum vagi. Ma refer la articolul dlui LR. Eu, de exemplu, am interpretat altfel pasajul legat de producerea de texte comparabile ca valoare cu cele americane. Eu intelesesem ca este vorba de valoarea ca produs vandabil, nu ca demers artistic.
Am si eu pareri proprii in aceasta privinta.
Daca e vorba de obtinerea unui produs vandabil pe o piata unde exista cerere, eu cred cu tarie ca nu numai scriitorii romani activi acum pot sa vanda proza si sa fie platiti cu acelesi tarife ca americanii/britanicii/rusii (Gerasimov), francezii (Chateaureynaud in ultimul numar din F&SF Magazine), filipinezii, samd, samd, samd, care publica acum in revistele profesioniste din occident. De fapt, nu “cred cu tarie,” sunt gata sa pariez bani buni pe chestia asta 😀
Dar, ma intreb, cati scriitori romani au incercat? Cati scriitori romani au prospectat piata, au citit ce doreste fiecare revista, au trimis, au fost respinsi din nou, au trimis la urmatoarea, tot asa, sot ata … ani de zile, asa cum au facut si Harlan Ellison, si Stephen King …
Cati dintre scriitorii nostri au incercat asta?
Eu zic ca e pacat. Oricum am fi, ca popor, ca istorie, nu suntem nici mai jos nici mai sus decat altii – nici decat filipinezii, nici decat americanii. Mitologia romaneasca este unica in Europa – poate ca doar shintoismul se apropie de credintele proto-crestine romanesti. Insa nu stie nimeni de asta. Nu, nu americanii. Tinerii de varsta mea habar nu au ca vampirii nu fac parte din mitologia noastra – asta e trist.
Mitologia noastra, pe care incercam din rasputeri sa o uitam, vorbeste despre felul in care poporul acesta este special. Lucrul asta, dincolo de orice alte discutii patetice, SE VINDE. Acolo, pe piata care plateste. Astea nu sunt vorbe din burta! Sunt reviste profesioniste care chiar cer asta, de exemplu in guidelines-ul de la Strange Horizon.
Da, fiecare dintre aceste piete au anumite cerinte, deoarece si-au format un anume public. Daca un scriitor scrie genul de proza pe care o mentioneaza dl. Ungureanu in acest articol, la final, nu o va trimite la JBU, de exemplu, care publica mai ales SF militar, ci la Fantasy Magazine sau la Pedestal Magazine care publica proza mai “literara.” … etc, etc, etc.
Si abia atunci cand o sa vedem si o sa citim si texte romanesti intre textele altor natii o sa putem sa spunem, ba, povestirea aia a lui Liviu Radu era cam varza, noroc cu a lui Gaiman ca nu le mai cumparam la astia revista.
Pana la comparatii, artistice, financiare, trebuie intai multa munca. De aia apreciez eu atat de mult articolele lui MDP, care colecteaza informatii despre tehnica scrisului. Ele nu invata scriitorii sa fie “mai artisti” ci spun acest lucru farte important :
Exista scriitori pe lume care reusesc sa spuna o poveste ATAT de bine incat alti oameni le dau bani ca sa o faca in continuare. Noi i-am citit cu atentie si am observat ca ei folosesc aceste tehnici. In cazul in care mai exista persoane interesate de modul in care isi spun acesti scriitori povestile, iata ce am inteles noi.
Poate ca exista niste forte absconse care se impotrivesc, insa eu vad lucrurile altfel. Scriitorul roman beneficiaza de o istorie bogata NECUNOSCUTA in occident, si o mitologie bogata NECUNOSCUTA in occident si o personalitate aparte NECUNOSCUTA in occident. Din cate stiu eu, nu avem o boala sau vreo problema genetica din cauza careia sa nu putem munci. Mai si traduce MDP articolele!
Discutia avaseaza foarte interesant, nu intinzandu-se inflationar, diluandu-se, ci dimpotriva: cercul se inchide si se restrange. Stiu ca miza cea mare era alta, dar vreau totusi sa mai spun ceva despre scriitorul-Dumnezeu.
Ma deranjeaza conceptia asta din toate punctele de vedere; nu doar din cel al *biroului de editor* la care a parut ca ma plasez ipotetic, ci chiar si din cel al *mesei de lucru*. Probabil exista si un substrat biografic care sta la baza iritarii mele: adolescent fiind, mergeam la un cenaclu de provincie; care era… foarte provincial. Daca as povesti azi despre el, singura forma literara posibila ar fi schita caragialeasca. Si tin minte ca intr-o zi a venit invitat un scriitor de esalon superior: de la Iasi, capitala zonei de provincie. Unul cu mai mult de o carte publicata (majoritatea celor de la cenaclu nu aveau nici una). Si isi incepe discursul astfel: “Cand ma asez la masa de scris, ma simt ca un Dumnezeu.” Urmeaza o apa de ploaie plina de clisee despre creatie bla bla bla. Pe langa penibilul situatiei si al personajelor, pozitia asta – care oricum se regaseste la nivel inconstient in fiecare autor, dar ar trebui lasata acolo, ingropata adanc – mi se pare falimentara pentru autor si in etapa “cu usile inchise” (no editor in sight).
Dar revenind la lectorii profesionisti – editori, prieteni din bransa – rolul lor nu e sa determine “ce se cere” la un anumit moment pe piata (asta nu e asa greu si un editor care se rezuma la asta mi se pare unul prost), ci pur si simplu “ce se cere” in literatura. Scriitorul are voie sa incerce, si sa greseasca; si poate ca daca merge contra-curentului ii va fi mai greu sa-si gaseasca un editor – si un public. Dar nu are voie sa comita pastise dupa acei autori anglo-americani/francezi etc despre care se presupune ca vor fi intotdeana mai buni. (Cum ar fi un epigon ipotetic al lui, sa zicem. Ph. K. Dick., care se bucura de atentia publicului dintr-o piata la un anumit moment, desi in timpul vietii a fost relativ ignorat si a devenit clasic abia post-mortem). Asa ca are dreptul sa incerce si “ceea ce nu se cere”, cu singura conditie sa-i reuseasca 🙂
Oricum, discutiile sunt foarte interesante si scuze pentru comentariul meu destul de off-topic.
Pai da, si eu sunt de acord ca nu e o idee prea buna sa pastisezi. Ca scriitor-aspirant, adica, imi place sa-mi inchipui ca o sa fiu mereu original, ca Beatles-ii care isi schimbau stilul mereu …
Daca as fi editor, adica daca as face o afacere cu gandul de profit, as publica 90 % carti pe retetele care aduc bani. Pur si simplu. Am o familie de hranit, am vicii, pofte, pasiuni. Fiind om si nu vreun sfant patron al artei scrisului, m-as orienta catre retele de succes. Nu stiu care sunt acestea in Romania, dar stiu ca editorii sunt oameni care trebuie sa-si castige existenta.
Si, de foarte mule ori, cartile publicate pe reteta si profitul pe care il aduc sustin editura si ii permit sa publice carti “riscante.”
Oricum, nu vroiam sa se faca o confuzie intre scopul articolelor traduse de MDP si publicate pe site si ideea de pastisare. Indiferent daca vrei sa scrii carti pe “reteta,” sau sa scrii novelizari, sau sa scrii in felul tau unic, trebuie sa cunosti regulile de baza a meseriei pe care vrei sa o faci. Altfel, ca si cum ai vrea sa gatesti o tocanita nemaipomenita fara sa stii sa aprinzi aragazul …