De ce m-ar interesa?

Auzim chestia asta tot timpul: oferă-le cititorilor ceva care să-i intereseze şi ei vor citi mai departe. Problema este că putem avea toate elementele componente ale unei naraţiuni de calitate şi totuşi cititorul să nu fie interesat… şi nu cunoaştem motivul.

Adesea este echivalentul comentariilor (şi respingerilor) de forma: „e bine scris, dar pur şi simplu nu m-a atras“. Cum să-i atrageţi atunci pe aceşti cititori nemulţumiţi?

Patru direcţii:

1. Miza.

„Du-te la culcare“ nu trezeşte cine ştie ce reacţii. „Du-te la culcare, că dacă nu…“ trezeşte, fiindcă „dacă nu“ poate fi ceva rău. Teama de acel rău determină o reacţie. Când reacţiile pe care le doriţi sunt teama şi îngrijorarea (care duce la interes), trebuie să sugeraţi ceva rău ca ameninţare.

Să zicem că micul Joey cinează şi bona îl sileşte să-şi mănânce salata de broccoli. El refuză, ea insistă. Situaţia se degradează şi cineva o să aibă o seară neplăcută. Deşi scena este excelent prezentată, îl interesează pe cititor dacă Joey îşi mănâncă salata? Probabil că nu. Nu contează dacă o mănâncă sau nu. Dacă n-o mănâncă, nu i se va întâmpla nimic.

Să presupunem însă că Joey este foarte alergic la broccoli. El îi spune asta bonei, dar ea nu-l crede. Joey ştie că dacă mănâncă broccoli, va ajunge la spital. […]

2. Personaje plăcute

Nici cele mai incitante mize nu vor avea succes dacă cititorului nu-i plac personajele. […]

3. O situaţie interesantă

Eroul cel mai simpatic, aflat în necazul cel mai mare, nu va reţine mult timp atenţia, dacă problema este plictisitoare. […]

4. Protagonistul însuşi este interesat

Cititorii îşi capătă indiciile de la protagonişti şi dacă aceştia nu sunt îngrijoraţi de ceva explicit, nici cititorul nu va fi. […]

(http://storyflip.blogspot.com/2009/07/why-should-i-care.html)

Cu fisuri, dar încă bun

O veche vorbă de duh spune: „Nu-l caut pe omul perfect, ci pe acela cu imperfecţiunile care-mi plac“.

Oamenii perfecţi sunt plictisitori. Poate că dorim să fim perfecţi, dar când totul merge întotdeauna în direcţia noastră şi nimic nu ne surprinde niciodată, tânjim după neaşteptat.

Imperfecţiunea este mult mai interesantă, fiind imprevizibilă. Toţi avem deficienţe şi deficienţele respective ne fac interesanţi şi unici.

Adevărul acesta sporeşte în importanţă când se ajunge la personaje. Imperfecţiunile le permit personajelor să facă greşelile şi opţiunile eronate ce duc la intrigi fascinante. Nu-i însă suficient să recurgeţi la orice fel de imperfecţiune. Trebuie să le alegeţi pe acelea care vă dezvoltă şi sporesc naraţiunea.

Fobiile sunt deficienţe foarte bune, deoarece le puteţi folosi ca pretexte pentru luarea deciziilor greşite de către personaje. Orice om se teme de ceva. Probabil că nu doriţi ca fobia respectivă să fie chiar aceea cu care personajul trebuie să se confrunte pentru a învinge (decât dacă nu cumva asta-i însăşi ideea povestirii), pentru că nu vreţi să fie ceva prea convenabil, ori o coincidenţă neplauzibilă, totuşi orice care stânjeneşte personajul în drumul spre ţinta sa poate fi util mult timp.

De asemenea, este interesant să arătaţi imperfecţiunile acelea în acţiune, astfel ca atunci când personajul se apropie de a face X (din motive de intrigă), cititorul să poată intui că va strica probabil totul. Cititorul se va îngrijora, fiindcă zăreşte apropierea momentului, dar speră că personajul va înţelege (sau a învăţat deja) şi va alege corect în acest moment foarte important.

Şi, bineînţeles, uneori puteţi proceda invers, lăsându-l să supracompenseze pentru erorile anterioare… şi astfel să strice şi mai multe. […].

(http://storyflip.blogspot.com/2009/07/broken-but-still-good.html)

Când democraţia eşuează: premiile Hugo

Adam Roberts a criticat nominalizările premiilor Hugo de anul acesta la categoria roman, inclusiv pe Neil Gaiman, acuzându-i pe cititorii care le-au votat că sunt „demodaţi“. Nominalizările nu sunt foarte bune, spune el, şi nu-i deloc încântat.

„Ce spune lista aceasta despre SF lumii întregi – ce le spune acelora care nu cunosc întregul adevăr? Le spune că SF-ul este de modă veche, o formă de ficţiune conservatoare cu «c» mic din punct de vedere estetic, stilistic şi formal. Le spune că fanilor SF nu le plac romanele prea provocatoare sau descurajatoare; că ei preferă să rămână în interiorul zonei de confort“, scrie Roberts, înainte să continue şi să critice cele cinci nominalizări.

Little Brother de Cory Doctorow: „un roman mediocru: plat din punct de vedere stilistic; excesiv de împiedicat în realizare; exagerând cu tonul de monolog“.

Saturn’s Children de Charles Stross: „un roman haotic ca toate ale lui Stross…“.

Zoe’s Tale de John Scalzi: „plăcut, dar mediocru“.

The Graveyard Book de Neil Gaiman: „drăgălaş, prea siropos“.

Anathem de Neal Stephenson: „enorm, dezorganizat şi teribil de plictisitor…“.

Romanele nominalizate la Hugo – cu excepţia lui Anathem, despre care Roberts consideră că-şi merită votarea, deşi lui nu i-a plăcut („cred că eşuează, dar eşuează eroic, dement, taxând la maximum cititorul, în feluri pe care nu le-aţi mai întâlnit niciodată“) – sunt toate de modă veche, afirmă el. De ce nu apar pe listă The Quiet War, House of Suns, Song of Time? întreabă Roberts. Unde sunt cărţile care încearcă lucruri noi? […]

(http://www.guardian.co.uk/books/booksblog/2009/jul/29/hugo-sf-awards-democracy)

Despre „cele mai bune“ literare

Recent am fost rugată să aleg, dintr-o listă cu cărţi ce câştigaseră diverse premii literare, cele mai bune trei lucrări de ficţiune americană din ultimii şaizeci de ani. Nu ştiu câte alte persoane au fost rugate să voteze de pe lista aceea; lucrările care obţin cele mai multe voturi vor fi decretate cele mai bune ficţiuni americane din 1950 încoace.

Am răspuns anunţând că nu doream să particip şi am primit o scrisoare blândă şi lipsită de reproşuri din partea organizatorului votării. M-a întrebat dacă, în mod neoficial, doream să ignor lista prestabilită şi să aleg oricare alte cărţi drept cele mai bune trei din ultimii şaizeci de ani.

A trebuit să-l refuz.

Nu cred că există trei „cele mai bune“ lucrări de ficţiune americană, sau de orice altă origine, în ultimii şaizeci de ani… nici zece „cele mai bune“… nici o sută. Poate vreo două mii?

Există mulţi scriitori buni şi romane bune. Unele romane bune sunt excelente şi am favoritele mele – firesc! Orice cititor are favorite. Iar romanele şi povestirile pe care mulţi cititori obişnuiţi, plus unii critici oneşti şi serioşi, continuă să le preţuiască după şase decenii pot chiar începe să merite sintagma excesiv de utilizată „cele mai grozave“. Există însă foarte multe genuri de ficţiune, foarte multe standarde după care poate fi judecată ficţiunea, foarte multe moduri în care o lucrare o poate depăşi pe alta. Cine poate spune care dintre ele sunt „cele mai bune“ sau „cele mai grozave“?

Şi dacă aţi spus-o, ce aţi câştigat?

A spune despre Don Quijote că este „cel mai bun roman din secolul al XVII-lea“ este, haideţi s-o recunoaştem, o prostie. De ce şi cum este Don Quijote excelent? De ce pot toţi spaniolii să citeze din el? De ce continuă să fie citit şi iubit după 500 de ani?

Mie mi se pare că un premiu, un „cel mai bun“, în literatură, nu slujeşte deloc literaturii. Slujeşte pentru a le oferi librarilor un titlu de-a gata, şi cititorilor şi profesorilor leneşi o alegere de-a gata. Ei nu mai trebuie să fie atenţi la cărţile care n-au câştigat premii, nu mai trebuie să-şi exercite propriile facultăţi critice, nu mai trebuie să gândească, ci este suficient să comande cartea premiată şi să creadă că au citit tot ce-i de citit.

Mai cred că „cel mai bun“ este un concept dăunător când este aplicat artei din exterior, ca judecată de valoare. Locul lui „cel mai bun“ este doar în sfera activităţilor competitive: capitalismul şi sporturile. În ciuda teoriilor criticilor şi psihologilor, practicarea unei arte nu este în mod inerent o activitate competitivă. Cred că tendinţa noastră de a considera arta ca o competiţie este o eroare şi încă una dezgustătoare. […]

— Ursula K. Le Guin

(http://blog.bookviewcafe.com/2009/07/30/about-literary-bests/)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu