În precedentul meu editorial afirmam: ” Un autor român de literatură SF nu va reuşi aproape niciodată să scrie texte de valoarea celor americane.”
Respectivul editorial îşi dorea să explice că nu tot ce zboară se mănâncă şi intenţiona să-i ajute pe autorii începători să evite să parcurgă drumuri bătătorite de alţii. Din nefericire, fraza respectivă a fost luată ca atare, ruptă din context, şi folosită pentru contrucţii logice de tipul “dacă nici măcar tu nu crezi, atunci ce mai vrei?”
Aş vrea să repet – şi să dezvolt – explicaţiile care au urmat frazei respective şi care au fost trecute cu vederea.
Autorii români de SF nu sunt cu nimic inferiori faţă de cei americani din punct de vedere al ideilor sau al scriiturii. Luaţi oricare revistă americană şi rareori veţi găsi un text care să fie mai bun decât cele pe care le scriu de obicei autorii români. Diferenţele sesizabile apar atunci când avem de-a face cu romane – îndeosebi cele de mari dimensiuni. Dar este această diferenţă reală? În SUA se publică anual sute de cărţi – iar cititorii români au de-a face cu cinci, şase – crema cremelor. Adică se compară vârfurile. Marea majoritate a producţiei SF din America nu este mai bună decât cea românească, cunosc multe cazuri de cărţi apărute la edituri de prestigiu care sunt inferioare celor scrise de prietenii mei. Atunci, de ce vârfurile lor sunt mai sus decât ale noastre?
În primul rând, e o chestie de statistică (probabilitatea ca cel mai bun din o sută să fie mai bun decât cel mai bun din trei este enormă).
În al doilea rând, e o chestie de industrie.
Domnul Teodorovici a “scăpat” o informaţie, în intervenţiile domniei sale referitoare la editorialul lui Mike Hăulică şi la cel al meu. (Nu mai ţin minte unde am citit fraza “se simţea aşa cum s-ar fi simţit Avram Iancu dacă Frantz Iosef ar fi oprit să-l ia cu trăsura”. Cam aşa m-am simţit eu descoperind că domnul Teodorovici citeşte editorialele SF…) Deci domnul Teodorovici a spus că editura la care lucrează a făcut o investiţie enormă în nişte autori, în promovarea lor, etc. , în speranţa că din o sută vor confirma măcar zece. Imaginaţi-vă care sunt investiţiile unor edituri mult mai puternice decât Polirom.
Iar cele mai importante investiţii nu sunt cele vizibile (promovare, etc).
Citiţi pagina cu mulţumiri din romanele americane. Veţi descoperi că o mulţime de oameni au ajutat autorul, uneori degrevându-l de anumite activităţi, alteori dându-i sfaturi. Când m-am apucat de scris – la o vârstă la care alţii se lasă de acest sport – am primit multe sfaturi bune şi dezinteresate din partea lui Mihai Grămescu. M-au mai ajutat, în decursul anilor, Ştefan Ghidoveanu, Dan Apostol şi – mai ales – Dan Silviu Boerescu. Profit de ocazie ca măcar acum să le mulţumesc. Am primit multe sfaturi bune de la doamna Marcela Ionescu, redactor de carte la NEMIRA (în legătură cu primele mele traduceri, dar erau valabile pentru tot ce ţine de exprimare literară). În general, autorul român de SF duce lipsa sfaturilor profesioniştilor, care să-i arate geşelile literare şi să-i spună ce aşteaptă cititorii de la un scriitor. Autorul american are în jurul lui echipe puternice de oameni competenţi. Aceasta este marea diferenţă.
Dar să revenim la afirmaţia mea. Am fost modest, am fost onest. Credeţi că afirmaţia respectivă nu-i valabilă şi pentru mainstream? Credeţi că nu-i valabilă şi pentru muzica uşoară? Şi cu toate acestea, editurile publică autori români de mainstream – cu investiţiile de care a amintit domnul Teodorovici – iar posturile de radio şi de televiziune difuzează de zor producţii româneşti, fără să întrebe pe nimeni dacă n-ar prefera muzică americană.
Îmi veţi răspunde că e o chestie de preţ. Da, dar şi de gust ce se formează. Dacă difuzezi melodii româneşti, vei ajunge să ai un public care să le aprecieze. Iniţiativa SRSFF de a activa un cenaclu a avut un efect interesant: o parte dintre cei care au venit din curiozitate au descoperit că o parte din textele româneşti le plac. Şi au mai citit şi altele. Evident, o să mi se replice: deci promovaţi-vă creaţiile. Am rămas dator cu un editorial despre notorietate, rămân dator şi cu unul despre presiune asupra criticii şi cititorilor.
Cu nişte ani în urmă, circula un zvon care ne umpluse de entuziasm: că după intrarea României în UE, editurile vor fi obligate să publice creaţii autohtone, într-un anumit procent. O fi adevărat? Dacă da, atunci lucrurile se vor schimba şi pentru SF-ul nostru.
Se pare că investiţiile despre care vorbea domnul Teodorovici sunt cu adevărat mari. Pentru că numai aşa se explică faptul că unele edituri preferă să plătească traducerea şi copyright, decât să plătească sume simbolice unui autor român de SF…
Liviu Radu
inca un editorial bun, liviu!
parerea mea este ca romanii nu au invatat sa lucreze in echipa. afara, si cand este vorba despre o carte, aceasta se discuta intre prieteni, in cenaclu, se fac cursuri de creative writings unde se fac cunostinte cu oamenii din bransa etc. nu mai spun ca redactorul acolo face o echipa reala cu autorul, il sfatuieste, e aproape coautor. interesul comun este cartea. rezultatul ce trebuie sa ajunga la cititor.
la noi, autorul e sihastru, nu primeste recomandari, sau daca da, nu le da importanta, stie el mai bine sa scrie, n-o sa-l invete altul, ce stie el? a scris el ceva pan-acum? de asemenea, redactorii nu sunt profesionisti, alesi dupa competente livresti, la noi sunt tineri filologi care dupa facultate nu mai citesc nimic si care au si ei nevoie de un loc de munca. ce recomandari sa mai faca autorului? in afara de reguli gramaticale, nimic.
asa ca, daca la ceilalti, cartea ascunde o adevarata industrie cu state vechi, la noi e de-abia la-nceput. pentru ca la noi e inca o mentalitate invechita, perimata. patronii de edituri nu sunt business men-i, ci intelectuali care de-abia invata ongoing sa faca business, nu-i intereseaza performanta, ci un profit acolo sa nu intre-n insolventa.
oricum, felicitari inca o data, radu, ca esti deschis la recomandari, ca-ti place cenaclul, si accepti si recomandari de la cei mai tineri. mai raman editorii. care sunt sigur, se vor schimba si ei odata si-odata, peste cativa zeci de ani.
@Dragos: cel mai bine ar fi sa ne ferim de afirmatii vagi care arunca in aceeasi oala pe toti cei care activeaza intr-un domeniu. In mediul editorial INCA mai sunt oameni foarte capabili, cu o pregatire solida si multi ani de experienta. Dupa cum exista si redactori de carte mai slabi, ca in orice domeniu profesional (si nu are neaparat legatura cu varsta). Dar afirmatiile “La noi redactorii sunt…” ma tem ca sunt viciate din start.
Desi sunt de acord ca nu avem scriitori profesionisti SI (nu “doar”) pentru ca multi nu stiu sa se comporte ca niste profesionisti (imi place sa lucrez pe ambiguitatea asta), iarasi, sa-i iei pe toti cu furca ma tem ca nu e corect. Suna bine, avem o concluzie la indemana ca sa clasam temporar povestea, dar e contra-productiv.
pai as vrea sa-mi dai macar un caz in care, la o editura – nu vb de cele de traduceri – se lucreaza in echipa (de tip workshop): autor, redactor, (grafician), fiecare cu sugestiile lui luate in seama si integrate in carte spre folosul cititorului. unde nu se comunica exclusiv pe mail.
eu n-am auzit de asa ceva in romania.
iar daca exista, as vrea sa stiu si unde, cine, cum.
@Dragos: Eu am dat o replica anumitor afirmatii, tu acum imi ridici mingea la fileu pe seama unora asupra carora nu m-am pronuntat. Autorii ar fi poate cei mai in masura sa raspunda; editorii n-au cum sa se laude singuri ce bine merge treaba in gospodaria lor.
PS: chestiunea “nu pe email” e off-topic, din motive evidente. Partea cu workshop nu o inteleg, mi-e teama ca introducem o confuzie categoriala.
pai iti zic eu: trimit manuscrisul, redactorul il corecteaza mi-l trimite pe mail, eu il recorectez, il trimit pe mail, pana ajungem la o varianta acceptabila (de cele mai multe ori, ma infurii, pt ca eu sunt autorul, adica Dumnezeul cartii). e posibil sa nici nu-l vad vreodata la fata pe redactor. nici o discutie face to face nu are loc, nici un “brainstorming”, suntem doi inamici care trebuie sa ajunga la un compromis. si nu o echipa care trebuie sa ajungem la un rezultat. coperta e deja gata, mi se arata, fac sugestii – tot pe mail – dar daca mai intervine si directorul (tu nu esti specialist in coperte, doar), o lasi asa.
ba mai vine si un critic platit de editura (de care n-ai mai auzit pana acum) sa-ti scrie ceva laudativ pe coperta 4 si cartea e gata.
daca la vreo editura din romania nu e asa, vreau si eu numele editurii, s-o recomand tuturor autorilor pe care-i stiu.
@dragos c :
Procesul pe care il descrii este identic cu ce se intampla in SUA. Daca nu ma crezi, citeste Whatever sau editorialele Ask Bwana ale lui Mike Resnick. Sau ce a patit Justine Larbalestier cu ultima ei carte, “Liar.”
Nu cred ca e cazul sa inventam raiuri publicistice exact acolo unde este infernul.
Din cate am citit eu – in locurile mentionate mai sus si multe altele – uite ce se intampla in SUA cu “tinerii scriitori.”
La marele bulan, prind un contract. Acesta poate fi pe o carte, sau (asa cum observ ca procedeaza acum editurile mai active) pe trei carti. Se da un avans care pentru debutant poate sa ajunga la fabuloasa suma de 2000 de dolari. Nu exista publicitate, marketing, editura nu investeste bani in DEBUTANTI. Apoi, apare cartea. Daca se vand suficiente exemplare ca editura sa-si acopere costurile (avansul scriitorului plus restul) atunci ii va publica si celelalte carti. In aceleasi conditii. Conditiile devin mai bune doar daca volumul face profit, ceea ce nu se intampla aproape niciodata. In peste 90% din cazuri, romanul nici macar nu acopera avansul, moment in care editura retrage INTREG TIRAJUL, contractul cu autorul este desfacut, si toata lumea editoriala afla ca acesta nu este “solvabil.”
Chiar nu as vrea sa starnim o polemica in directia asta, pentru ca nu stiu daca e buna si daca ajungem undeva cu ea. DAR:
“de cele mai multe ori, ma infurii, pt ca eu sunt autorul, adica Dumnezeul cartii”.
Tocmai am inchis o carte foarte frumoasa si utila, “On Writing” de Stephen King. Probabil ai citit-o, dar nu stiu daca ai observat atitudinea lui fata de editori si agenti literari. In nici un caz nu e cea de mai sus, iar King chiar ar fi intr-o pozitie in care nu multa lume l-ar invinui daca ar gandi asa. Chestiunea e ca a ajuns acolo tocmai pentru ca nu a avut atitudinea asta si s-a bucurat enorm in tinerete de orice scrisoare de refuz care continea macar si trei cuvinte despre cum sa-si imbunatateasca manuscrisul. Aici revenim la a fi profesionist. Cum spunea King, citand la randul sau, “a scrie e omeneste, a edita e divin”. O butada, desigur, dar una care arata ca autorul nu e Dumnezeul cartii. E doar autorul ei, atat. Alaturi de editorul ei, corectorul ei etc. Cum era cu munca in echipa?? Crezi ca e posibila daca gandesti astfel? Poate erati o echipa si nu ti-ai dat seama… In fine.
Daca locuiesti in acelasi oras in care activeaza editura in chestiune si presupunand ca redactorul e angajat permanent si nu colaborator, ce te impiedica sa-ti stabilesti o intalnire la sediul editurii? Crezi ca nu te primeau? Nu ma pronunt asupra editurilor in general, dar unde am lucrat am vazut ceva autori. Asa ca, sincer sa fiu, nu prea inteleg ce vrei sa spui…
Pana la urma tine de profesionalismul tuturor celor implicati. Rezultatul trebuie sa fie un compromis, nu in sensul de ceva zadarnicit, ci de acord obtinut prin cedari reciproce. E chiar simplu, pana la urma.
Da, e foarte usor sa blamam editurile romanesti.
Si eu as vrea sa o fac, dar sunt curios, scriitorii romani fac profit? Eu nu mai stau in Bucuresti, dar poate cine sta stie sa imi spuna, pe rafturile librariilor unde sunt expuse cartile din topurile vanzarilor, sunt cumva autori romani de sf/f ?
Pentru ca daca nu sunt, am si eu o curiozitate, de ce ar trebui sa investeasca editura bani intr-un produs care nu se vinde ????