Comentând editorialul anterior, Dario Pecarov a pus o întrebare care nu ar trebui tratată cu superficialitate.
Concluzia la care am ajuns, cel putin eu, e ca daca scriu in continuare sa scriu doar cu gandul ca oricum nu voi avea niciodata mai mult decat cateva sute de cititori, indiferent de calitatea si marimea textelor. Ca daca gandesc un roman bun si-l mai si scriu pot sa-mi iau gandul ca voi fi luat in seama de vreo editura, cu atat mai mult cu cat sunt un tinerel de douazeci si ceva de ani, absolut necunoscut publicului, chiar si celui initiat. De ce sa ma chinui atunci cu o munca deloc usoara, care cere timp si sacrificii? Din dragoste pentru SF? Dar dragostea nu tine de foame, nu-i asa?
Şi nici de sete, aş adăuga eu.
Câţi scriitori de sefe sunt, în acest moment, în România? Poate treizeci, poate cincizeci, greu de crezut că numărul lor depăşeşte suta. La o masă de cel puţin câteva milioane de cititori potenţiali, cifra pare ridicol de mică (România este o ţară în care analfabetismul are o “cotă mică de piaţă” conform statisticilor). Ar reveni un scriitor la câteva sute de mii de cititori. Aparent, scriitorii de sefe ar avea parte de o franzelă zdravănă. Sau de un tort mare, e loc pentru toată lumea, fiecare primeşte pe săturate.
Fireşte, lucrurile nu se potrivesc cu aritmetica simplă de mai sus. Din multe motive. Printre acestea se poate regăsi şi motivul invocat de Liviu Radu în articolul său. Scriitorul român de sefe nu scrie pentru piaţă pentru că nu există piaţă care să-i absoarbă producţia. Sesizăm un cerc vicios: nu scriem sefe (sau scriem puţin) pentru că nu prea avem unde să-l publicăm. Şi dacă avem, cititorii sunt prea rarefiaţi ca să amorseze o reacţie în lanţ. Nu există cerere, oferta este slabă (cantitativ şi calitativ). Sesizăm şi un paradox: Liviu Radu precizează la începutul editorialului că literatura SF este acceptată ca fiind o formă a artei populare (a nu se confunda cu creaţia populară), o artă de consum, fără mari pretenţii intelectuale şi destinată să producă emoţii estetice simple. Prin urmare, sefeul ar trebui să fie o reţetă de succes pentru o editură.
Dar aşa şi este! Sefeul este o reţetă de succes. Să ne uităm la autorii de vârf din sefeul anglo-saxon şi care se vând relativ bine pe piaţa de sefe românească. Sigur, în măsura în care traducerile sunt făcute cel puţin cu seriozitate şi nu cu picioarele sau cu Google Translator (asta ţine şi de respectul editurii pentru cititori). Atunci, de ce autorii români sunt atât de străvezii prin comparaţie cu traduşii de pe alte meleaguri?
Unde este, de fapt, sefeul românesc? Unde se ascunde? De ce nu-l vedem mai agresiv pe piaţă? Ce lipseşte scriitorilor români, comparativ cu cei traduşi, ca să cucerească o piaţă nu atât de minusculă cum am fi tentaţi să credem? Interesul cititorului român pentru sefe în general nu este chiar atât de atrofiat cum ar lăsa să se înţeleagă sintagma literatură de nişă. Au scriitorii români o genă în plus sau în minus prin care se deosebesc de ceilalţi? Sau, mai degrabă, ar trebui să mă întreb, scriu autorii români prea slab ori cititorii români de sefe sunt muuult prea pretenţioşi? Sau, altfel: poate scriitorii români de sefe sunt atât de geniali încât cititorii nu au organe prin care să-i recepteze. Poate că scriitorii români de sefe se cred nişte Picasso literari care se aşteaptă ca din câteva linii şi pete de culoare să lase lumea cu gura căscată. Uitând că, lui Picasso, i-au trebuit decenii pentru a ajunge la simplitatea şi perfecţiunea liniilor sale. Mi-e teamă că sefeul atuhton se prezintă mai degrabă în stări cuantice: are ordine de mărime mici şi se supune principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Şi de aia nu-l vedem. Îl simţim, eventual. Ca o stare.
Puţini scriitori de sefe, puţine opere, puţine satisfacţii. Multă puţinătate în sefeul autohton.
Revin la întrebarea lui Dario Pecarov: la ce bun o muncă deloc uşoară? Mă chinui un an de zile să scriu un volum care va fi citit de câteva sute de cititori. Iar cu banii primiţi pot plăti, în cel mai fericit caz, câteva întreţineri, nu multe. Mi se pare nedrept. La fel de nedrept cum i se pare unui naufragiat, pe o plută, în largul oceanului, să moară de sete înconjurat de atâta apă. Mă simt ca un naufragiat, plutind la voia întâmplării, scriind mesaje pe care le arunc în ocean. Unele vor fi citite, altele se vor pierde. Nu am de ales, ţărmul nu există. Iar setea care mă ucide lent este dragostea mea pentru sefe…
Rudi Kvala
Domnilor, solutia este simpla. Textele acelea comparabile calitativ cu traducerile care se cumpara in Romania, dar pe care editurile din Romania refuza sa la publice (din motive care, in continuare, nu imi sint clare), se pot traduce si publica in alte tari, unde editurile recunosc si remunereaza calitatea. Lucian Merisca a facut-o deja.
A propos de Brincusi: eu cred ca fost unul din cei mai importanti sculptori moderni nu doar pentru ca s-a zbatut, ci mai ales pentru ca era extrem de talentat.
@chrome,despre Brancusi ai dreptate.
Eu cred ca si asa, tinand seama de situatia actuala, o antologie anuala in care sa fie publicate cele mai bune povestiri din online, romanesti, nu ar fi un efort prea mare pentru o editura.
@Dario – ca aiba si gura editorilor neseriosi ce manca…
Dupa parerea mea scrisul (arta, in general) e o pasiune. E ceva care te macina, care vrea sa se desprinada de tine, daruindu-se lumii intregi. Un adevarat artist traieste pentru arta lui, se hraneste cu arta lui, se casatoreste cu arta lui, operele lui sunt copiii lui. Nu se spune degeaba ca arta cere sacrificii. In lumea asta totul are un pret, Dario. Si da, asa e, dragostea nu tine de foame, dar atunci cand iti pui stomacul mai presus de dragoaste nu iubesti cu adevarat (o mama e in stare sa rabde de foame ca sa-si hraneasca toti copiii, nu?)
Dupa parerea mea, ai pus problema intr-un mod cu totul gresit. In lumea noastra trebuie sa alegi ce vrei sa vii: artist sau bogatas? Da, stiu ca exista si artisti bogati, dar pentru asta trebuie sa faci ce spunea Eminescu: traieste si chinuieste, Dario, nu astepta sa-ti cada universul la picioare fiindca esti in stare sa insiri vorbe frumoase!
Si apropo, daca toata lumea ar fi gandit ca tine, neamul asta nu s-ar fi putut mandri cu un poet pe nume Eminescu 😀
@Vero: Ars est pecuna(parca asa spuneau stramosii nostri daci).
Avind in vedere ca literatura SF de dinainte de 89 era totusi mediocra(no small feat daca ne gindim ca literatura meinstrim era zero) poate li se intelege editorilor reticenta.
Ars es pecunia, si asa zicea Mel Brooks, nu Burebista…
Cat despre mediocritatea SF-ului “comunist”, daca e sa comparam textele scrise intre 1969>1989 si cele dintre 1989>2009, tare mi-e teama ca SF-ul post comunist ar pierde la scor, in ciuda usurintei incredibile cu care se poate publica o carte acum.
Ok din doua typos facem corect: Ars est pecunia. Am mai scris aici ca nu cunosc decit sefeul comunist. Si “mediocru” nu era depreciativ, din contra. Comparat cu zero in grade Kelvin de la meinstreim, eram plin de admiratie. Mi se pare totusi toxic sa califici epoca comunista drept cistigatoare. Nu aveau cum sa scrie bine atiti timp cit utopic era un veceu public nu curat, ci in care sa poti calca.
Cum spunea acelasi nemuritor Burebista: ex nihilo nihil fit sau pe romana din kkt kkt rasare.
Hippolat, Hippolat… din kkt rasar superbe flori 😛
Nu cred ca exista un sefeu “comunist”, fireste, exceptand textele facute la comanda in epoca. Stii foarte bine ca, minus textele amintite mai inainte, sefeul din acea perioada avea alte stari cuantice decat cele ceausisto-marxiste. Ba, as indrzni sa afirm, daca nu se petrecea tranzitia de faza din 1989, toata scriitorimea romana ajungea sa se produca pe domeniul sefeului. Intr-un fel sau altul… 😀
A trebuit sa scriu asa pt ca Edie a luat in serios ars est pecunia. Scuze pentru vocabular.
Sigur ca exista un sefeu comunist: e sefeul scris in perioada comunista. Si ca sa fiu sincer, nici nu era o judecata de valoare. Pur si simplu cred ca trebuie trasa o linie: ce e inainte de 89 rau, ce e dupa 89 bun. Si pornit vitejeste inainte. SI ai scris:scriitorimea romana. Despre cine vorbim? Nu cunosc personajele
@Hippolat:Ai inversat un pic valorile!Trecind peste comunism/necomunism, care nu au nici o legatura cu valoarea sf-ului,literatura sf “dinainte” era chiar MARE!Putine “opere” post… se ridica la aceeasi valoare!Incearca sa citesti “Break” de C.T.P. si ai sa te intrebi cum a putut sa apara in acele timpuri!