Comentând editorialul anterior, Dario Pecarov a pus o întrebare care nu ar trebui tratată cu superficialitate.

Concluzia la care am ajuns, cel putin eu, e ca daca scriu in continuare sa scriu doar cu gandul ca oricum nu voi avea niciodata mai mult decat cateva sute de cititori, indiferent de calitatea si marimea textelor. Ca daca gandesc un roman bun si-l mai si scriu pot sa-mi iau gandul ca voi fi luat in seama de vreo editura, cu atat mai mult cu cat sunt un tinerel de douazeci si ceva de ani, absolut necunoscut publicului, chiar si celui initiat. De ce sa ma chinui atunci cu o munca deloc usoara, care cere timp si sacrificii? Din dragoste pentru SF? Dar dragostea nu tine de foame, nu-i asa?

Şi nici de sete, aş adăuga eu.

Câţi scriitori de sefe sunt, în acest moment, în România? Poate treizeci, poate cincizeci, greu de crezut că numărul lor depăşeşte suta. La o masă de cel puţin câteva milioane de cititori potenţiali, cifra pare ridicol de mică (România este o ţară în care analfabetismul are o “cotă mică de piaţă” conform statisticilor). Ar reveni un scriitor la câteva sute de mii de cititori. Aparent, scriitorii de sefe ar avea parte de o franzelă zdravănă. Sau de un tort mare, e loc pentru toată lumea, fiecare primeşte pe săturate.

Fireşte, lucrurile nu se potrivesc cu aritmetica simplă de mai sus. Din multe motive. Printre acestea se poate regăsi şi motivul invocat de Liviu Radu în articolul său. Scriitorul român de sefe nu scrie pentru piaţă pentru că nu există piaţă care să-i absoarbă producţia. Sesizăm un cerc vicios: nu scriem sefe (sau scriem puţin) pentru că nu prea avem unde să-l publicăm. Şi dacă avem, cititorii sunt prea rarefiaţi ca să amorseze o reacţie în lanţ. Nu există cerere, oferta este slabă (cantitativ şi calitativ). Sesizăm şi un paradox: Liviu Radu precizează la începutul editorialului că literatura SF este acceptată ca fiind o formă a artei populare (a nu se confunda cu creaţia populară), o artă de consum, fără mari pretenţii intelectuale şi destinată să producă emoţii estetice simple. Prin urmare, sefeul ar trebui să fie o reţetă de succes pentru o editură.

Dar aşa şi este! Sefeul este o reţetă de succes. Să ne uităm la autorii de vârf din sefeul anglo-saxon şi care se vând relativ bine pe piaţa de sefe românească. Sigur, în măsura în care traducerile sunt făcute cel puţin cu seriozitate şi nu cu picioarele sau cu Google Translator (asta ţine şi de respectul editurii pentru cititori). Atunci, de ce autorii români sunt atât de străvezii prin comparaţie cu traduşii de pe alte meleaguri?

Unde este, de fapt, sefeul românesc? Unde se ascunde? De ce nu-l vedem mai agresiv pe piaţă? Ce lipseşte scriitorilor români, comparativ cu cei traduşi, ca să cucerească o piaţă nu atât de minusculă cum am fi tentaţi să credem? Interesul cititorului român pentru sefe în general nu este chiar atât de atrofiat cum ar lăsa să se înţeleagă sintagma literatură de nişă. Au scriitorii români o genă în plus sau în minus prin care se deosebesc de ceilalţi? Sau, mai degrabă, ar trebui să mă întreb, scriu autorii români prea slab ori cititorii români de sefe sunt muuult prea pretenţioşi? Sau, altfel: poate scriitorii români de sefe sunt atât de geniali încât cititorii nu au organe prin care să-i recepteze. Poate că scriitorii români de sefe se cred nişte Picasso literari care se aşteaptă ca din câteva linii şi pete de culoare să lase lumea cu gura căscată. Uitând că, lui Picasso, i-au trebuit decenii pentru a ajunge la simplitatea şi perfecţiunea liniilor sale. Mi-e teamă că sefeul atuhton se prezintă mai degrabă în stări cuantice: are ordine de mărime mici şi se supune principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Şi de aia nu-l vedem. Îl simţim, eventual. Ca o stare.

Puţini scriitori de sefe, puţine opere, puţine satisfacţii. Multă puţinătate în sefeul autohton.

Revin la întrebarea lui Dario Pecarov: la ce bun o muncă deloc uşoară? Mă chinui un an de zile să scriu un volum care va fi citit de câteva sute de cititori. Iar cu banii primiţi pot plăti, în cel mai fericit caz, câteva întreţineri, nu multe. Mi se pare nedrept. La fel de nedrept cum i se pare unui naufragiat, pe o plută, în largul oceanului, să moară de sete înconjurat de atâta apă. Mă simt ca un naufragiat, plutind la voia întâmplării, scriind mesaje pe care le arunc în ocean. Unele vor fi citite, altele se vor pierde. Nu am de ales, ţărmul nu există. Iar setea care mă ucide lent este dragostea mea pentru sefe…

Rudi Kvala