Comentând editorialul anterior, Dario Pecarov a pus o întrebare care nu ar trebui tratată cu superficialitate.
Concluzia la care am ajuns, cel putin eu, e ca daca scriu in continuare sa scriu doar cu gandul ca oricum nu voi avea niciodata mai mult decat cateva sute de cititori, indiferent de calitatea si marimea textelor. Ca daca gandesc un roman bun si-l mai si scriu pot sa-mi iau gandul ca voi fi luat in seama de vreo editura, cu atat mai mult cu cat sunt un tinerel de douazeci si ceva de ani, absolut necunoscut publicului, chiar si celui initiat. De ce sa ma chinui atunci cu o munca deloc usoara, care cere timp si sacrificii? Din dragoste pentru SF? Dar dragostea nu tine de foame, nu-i asa?
Şi nici de sete, aş adăuga eu.
Câţi scriitori de sefe sunt, în acest moment, în România? Poate treizeci, poate cincizeci, greu de crezut că numărul lor depăşeşte suta. La o masă de cel puţin câteva milioane de cititori potenţiali, cifra pare ridicol de mică (România este o ţară în care analfabetismul are o “cotă mică de piaţă” conform statisticilor). Ar reveni un scriitor la câteva sute de mii de cititori. Aparent, scriitorii de sefe ar avea parte de o franzelă zdravănă. Sau de un tort mare, e loc pentru toată lumea, fiecare primeşte pe săturate.
Fireşte, lucrurile nu se potrivesc cu aritmetica simplă de mai sus. Din multe motive. Printre acestea se poate regăsi şi motivul invocat de Liviu Radu în articolul său. Scriitorul român de sefe nu scrie pentru piaţă pentru că nu există piaţă care să-i absoarbă producţia. Sesizăm un cerc vicios: nu scriem sefe (sau scriem puţin) pentru că nu prea avem unde să-l publicăm. Şi dacă avem, cititorii sunt prea rarefiaţi ca să amorseze o reacţie în lanţ. Nu există cerere, oferta este slabă (cantitativ şi calitativ). Sesizăm şi un paradox: Liviu Radu precizează la începutul editorialului că literatura SF este acceptată ca fiind o formă a artei populare (a nu se confunda cu creaţia populară), o artă de consum, fără mari pretenţii intelectuale şi destinată să producă emoţii estetice simple. Prin urmare, sefeul ar trebui să fie o reţetă de succes pentru o editură.
Dar aşa şi este! Sefeul este o reţetă de succes. Să ne uităm la autorii de vârf din sefeul anglo-saxon şi care se vând relativ bine pe piaţa de sefe românească. Sigur, în măsura în care traducerile sunt făcute cel puţin cu seriozitate şi nu cu picioarele sau cu Google Translator (asta ţine şi de respectul editurii pentru cititori). Atunci, de ce autorii români sunt atât de străvezii prin comparaţie cu traduşii de pe alte meleaguri?
Unde este, de fapt, sefeul românesc? Unde se ascunde? De ce nu-l vedem mai agresiv pe piaţă? Ce lipseşte scriitorilor români, comparativ cu cei traduşi, ca să cucerească o piaţă nu atât de minusculă cum am fi tentaţi să credem? Interesul cititorului român pentru sefe în general nu este chiar atât de atrofiat cum ar lăsa să se înţeleagă sintagma literatură de nişă. Au scriitorii români o genă în plus sau în minus prin care se deosebesc de ceilalţi? Sau, mai degrabă, ar trebui să mă întreb, scriu autorii români prea slab ori cititorii români de sefe sunt muuult prea pretenţioşi? Sau, altfel: poate scriitorii români de sefe sunt atât de geniali încât cititorii nu au organe prin care să-i recepteze. Poate că scriitorii români de sefe se cred nişte Picasso literari care se aşteaptă ca din câteva linii şi pete de culoare să lase lumea cu gura căscată. Uitând că, lui Picasso, i-au trebuit decenii pentru a ajunge la simplitatea şi perfecţiunea liniilor sale. Mi-e teamă că sefeul atuhton se prezintă mai degrabă în stări cuantice: are ordine de mărime mici şi se supune principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Şi de aia nu-l vedem. Îl simţim, eventual. Ca o stare.
Puţini scriitori de sefe, puţine opere, puţine satisfacţii. Multă puţinătate în sefeul autohton.
Revin la întrebarea lui Dario Pecarov: la ce bun o muncă deloc uşoară? Mă chinui un an de zile să scriu un volum care va fi citit de câteva sute de cititori. Iar cu banii primiţi pot plăti, în cel mai fericit caz, câteva întreţineri, nu multe. Mi se pare nedrept. La fel de nedrept cum i se pare unui naufragiat, pe o plută, în largul oceanului, să moară de sete înconjurat de atâta apă. Mă simt ca un naufragiat, plutind la voia întâmplării, scriind mesaje pe care le arunc în ocean. Unele vor fi citite, altele se vor pierde. Nu am de ales, ţărmul nu există. Iar setea care mă ucide lent este dragostea mea pentru sefe…
Rudi Kvala
@vero: Tot ceea ce am incercat eu sa spun, voi ati inteles gresit. O sa fiu plecat o saptamana departe de civilizatie, dar cand o sa dau din nou de internet, o sa-mi spun punctul de vedere despre toata povestea asta intr-un text mai amplu pe care sa-l public, fie aici, fie pe blogul meu. Un singur lucru vreau sa il lamuresc acum: voi scrie sefe si daca ar fi sa ma imbrac cu zdrente si sa mananc doar paine uscata si apa. voi citi si scrie sefe si daca ar fi sa umblu cu cel mai luxos iaht in cele mai exotice mari.
Da, si te face sa te intrebi de ce CTP-ul nu a scris MULT SF din ala de calitate dupa “revolutie”, avand in vedere libertatea de exprimare si “in ciuda usurintei cu care se publica o carte acum”. Sau poate e mai ‘cul’ sa faci bani din cacaturi politice cu tenta balcanic-manelistica…
E si mai curios cum acei oameni care produceau SF de calitate inainte de “revolutie” au lasat-o balta in corpore dupa 1989… Poate au fost sedusi de alte ‘oportunitati’, chestie care ne arata ca si arta trece tot prin stomac, portofel sau cont, si in ciuda ‘chinurilor artistice’ sint alte prioritati pe lista.
Si nu ar fi numai banii motivul pentru care nu prea se scrie (SF) in RO – cred ca mai este si problema lipsei respectului, bunului simt si seriozitatii, manifestata la nivel de catre ‘patronii’ de edituri.
Si atunci de ce sa o faci? Poti sa scrii ca o faci pe timpul tau, dar sa publici in RO chiar nu vad sa aiba sens in conditiile de acum… Sado-masochistii se exclud.
@bebe: n-am inversat nici o valoare pentru ca nu am emis nici o judecata de valoare.Sa reformulez: e contraproductiv sa se tot fredoneze ce buni erau cei dinainte si ce prosti sint cei de acum. Mai ales ca gustul personal e un arbitru superpotent. Mai tineti minte cu ce satisfactie am rinjit cu totii cind ne-a citit Danut Domus? Da domle, cel mai bun text al lui de pina acum, subtil, chestii… Chiar pe siteul asta am citit o parere exact opusa.
Parerea mea personala este urmatoarea: daca te apuci de orice cu gandul ca o sa mori de foame facand lucrul respectiv, esti bun de exponat in Muzeul Celor care se Autoelimina din Societatea Umana.
Zau, nu pare ciudat sa faci un lucru dificil si care necesita studiu, efort, timp, (scrisul de exemplu, sau chiar scrisul de proza fantastica, asa ca sa aleg ceva) spunandu-ti ca oricum nu o sa-ti cumpere nimeni marfa ???
Eu ideea asta conform careia artistul adevarat moare de foame am intalnit-o numai in romanele romantice si crasmele romanesti. Prin ce alte tari am mai fost, am descoperit ca aia care mor de foame sunt diletantii, mediocrii – de fapt, pana si astia o duceau decent daca munceau mai mult.
De asemenea, nu e nevoie sa ai cine stie ce teluri nobile sau abisale ca sa faci asta. AP Cehov a inceput sa scrie pentru bani. La comanda. Si a si trait bine. Ma intreb daca asta inseamna ca n-a fost artist.
Eu zic ca piata asta romaneasca de literatura fantastica o sa apara atunci cand vor fi editate primele reviste online profesioniste. Care probabil vor aparea atunci cand (potentialii editori/publisher-i) vor junge la concluzia ca literatura fantastica romaneasca e un produs bun de vanzare.
Se pare ca nu e cazul, mama ei de literatura.