Cu ochii la singularitate
În privinţa singularităţii, mă declar turist. Nu sunt nici habotnic, nici ateu, nici susţinător, nici cârcotaş, dar găsesc fenomenul prea interesant pentru a trece mai departe fără comentarii.
Dezvoltăm tehnologia pentru a rezolva probleme, pentru a îmbogăţi vieţile (mai ales ale celor care deţin patentele respective) şi a ne elibera de corvezile pe care le determină adesea independenţa economică. Dar oare ea nu ne transformă în acelaşi timp în sclavi ai resurselor, care într-o bună zi se vor diminua sau pur şi simplu vor dispărea?
Singularitatea promite de asemenea cunoaştere infinită. Vom şti ce să facem cu ea? Sau vom continua entuziaşti şi iresponsabili ca nişte copii ce au rămas singuri într-un magazin de dulciuri. Poate că singularitatea ne va îngădui să fim copiii aceia răsfăţaţi. Poate că nu vor mai exista consecinţe nefaste ale acţiunilor noastre. Poate că dacă ceva nefavorabil se va întâmpla datorită unei erori, vom putea să apăsăm butonul „Back“ sau „Delete“ şi să reîncărcăm binele de pe o copie salvată pe un hard disk undeva.
Enorm de fascinante mi se par în acest context creativitatea, ideile noi. Mi-ar plăcea să văd ce vom inventa. De aceea consider că merită să văd singularitatea. De aceea sunt un turist. Continui să fotografiez chiar în vreme ce mă prăbuşesc în prăpastie […]
(http://blog.bookviewcafe.com/2009/07/05/watching-the-singularity/)
Patru tehnici pentru nucleul emoţional al textului
Acestea sunt unele dintre modelele pe care le utilizez ca să determin nucleul unui text – schimbarea esenţială a personajului (Intriga Emoţională) care trebuie să aibă loc – şi apoi Intriga Acţiunii care i se suprapune, pentru a vedea dacă trebuie să adaug evenimente sau motivaţie, ori pentru a elimina elemente inutile.
1. Conflict, mister, lipsă.
Am prezentat-o detaliat în discuţiile de pe site-ul meu, aşa că nu voi intra în amănunte aici, ci voi spune doar: Care model este intriga centrală şi fiecare sub-intrigă? Sunt toate cerinţele narative ale intrigilor respective stabilite la început (de pildă: un inamic clar, un mister definit, un gol de un fel sau altul), dezvoltate în partea de mijloc (escaladarea conflictelor, oferirea de indicii, umplerea golului) şi satisfăcătoare în final (victoria clară a uneia dintre tabere şi/sau reconciliere, un răspuns la mister, integritatea emoţională)?
2. Ce doreşte personajul?
Nu toate intrigile au, sau ar trebui să aibă, un personaj cu un ţel măreţ, care întreprinde acţiuni pentru a-l atinge… Romanele cele mai bune sunt aidoma vieţii şi adesea nu ştim ce ne dorim în viaţă şi trebuie să aflăm, iar dramatizarea procesului de aflare poate fi interesantă şi fascinantă, dacă oamenii din ea sunt îndeajuns de reali.
3. Constrângere vs. obstacole.
Ce şablon emoţional sau de acţiune este personajul constrâns să repete?
Ce obstacole îl vor împiedica s-o facă de data aceasta şi/sau îl vor sili să modifice şablonul? Aceasta este povestea din prim-plan.
Ce personalitate sau circumstanţe din viaţă l-au format în felul acela? Aceea este povestea din planul secundar.
4. Problemă, proces, soluţie.
M-am mai referit la ea ca fiind o tehnică din cărţile ilustrate pentru copii, dar s-a dovedit foarte utilă şi pentru romane – în esenţă „Constrângere vs. obstacole“ o dată ce sfârşitul a fost definit, ceea ce ajută la identificarea paşilor realmente importanţi pentru ajungerea la Soluţie. Paşii respectivi formează Procesul şi fiecare capitol ar trebui să conţină măcar unul dintre paşii respectivi, sub o formă sau alta.
Şi trei reguli empirice:
1. Un roman ar trebui să fie minimum 75% Proces. După definirea Problemei, este momentul să începeţi rezolvarea ei. Nu petreceţi timp valoros de naraţiune în scopul readucerii problemei pe tapet şi nici prea mult timp celebrând Soluţia sau povestind despre ea o dată ce a fost atinsă.
2. Personajul principal ar trebui să desfăşoare minimum jumătate din Proces. Fie din greşeală, fie prin acţiune conştientă, şi indiferent dacă o ştie sau nu
3. […]
(http://chavelaque.blogspot.com/2009/07/four-techniques-to-get-at-emotional.html)
Portretul scriitorului ca expert în agăţat femei
Ieri am avut o revelaţie şi n-am nicio îndoială că nu sunt primul şi că ideea nu este originală, dar iată teoria mea: scriitorii sunt experţi în agăţat.
Prima etapă este deschiderea. Trebuie să întreprinzi ceva pentru a atrage atenţia unei femei.
Urmează apoi cârligul. Deschiderea trebuie continuată într-un mod care să convingă femeia că poate să stea o vreme cu tine. În acest scop, abordări diferite utilizează metode diferite, dar în general este vorba despre a rămâne interesant în ochii ei.
Există după aceea o etapă de acceptare, un fel de tranzacţie, pentru ca femeia să investească în interacţiune.
Există o etapă de confort, de cunoaştere reciprocă, de petrecere de timp împreună.
Există o etapă de seducţie cu diverse escaladări, retrageri şi avansare până la climax.
Şi permanent este important ca lucrurile să rămână interesante, să înainteze, cu suişuri şi coborâşuri, cu negocieri, cu derularea unei game de emoţii.
Perfect, toate acestea sunt cât se poate de evidente, aşa că voi prezenta paralelele apropiate cu arta scrisului, în calitate de scriitor şi profesor/elev de compoziţie literară.
Orice poveste trebuie să aibă un cârlig, ceva care să prindă cititorul şi să-i confere încredere scriitorului. Aidoma artiştilor în agăţat, scriitorii au propriile lor stiluri şi pot fi recunoscuţi ca interesanţi şi atractivi aproape imediat (sau nu… gusturile diferă). După cârligul iniţial, trebuie să urmeze suficient material pentru ca un cititor să poată decide să continue. Scriitorii utilizează o sumedenie de trucuri mici, ca micro-tensiunea, implantarea de mici enigme şi dezvăluirea lor treptată în paginile următoare. Artiştii în agăţat spun poveşti, uneori mai multe simultan, împărţindu-le în bucăţele. Ei folosesc de asemenea complimente nesincere şi plecări false (prefăcându-se că pleacă sau că-şi îndreaptă atenţia altundeva) pentru a menţine interesul şi tensiunea. Mereu, încrederea în sine! Nesiguranţa va duce rapid la pierderea interesului.
Alt aspect comun: subtextul. Când un bărbat vorbeşte cu o femeie încercând s-o agaţe, ar fi bine ca subtextul să se refere la relaţia care înmugureşte (flirt). Dacă discuţia se poartă despre vreme, despre umpluturile de pizza sau orice altceva, şi nu se schimbă deloc, s-a terminat cu agăţatul. Într-o ficţiune, dacă personajele vorbesc numai despre ceea ce vorbesc literalmente, naraţiunea este moartă. Acesta este un motiv pentru care pasajele informative sunt privite cu încruntături. Ele transmit exclusiv informaţii şi nimic mai mult. Este mult mai bine să le conferiţi un subtext şi să fie interesante pe niveluri multiple. Discuţiile în contradictoriu constituie o modalitate bună de a insera pasaje informative, întrucât oamenii se folosesc într-adevăr de fapte universal cunoscute pentru a sublinia o idee. Subtextul informaţiei este conflictul de bază dintre personaje.
Din partea cititorului trebuie să existe investiţie. Nu doar timpul dedicat lecturii, ci mai mult decât atât. De obicei este o investiţie de natură personală, simpatie sau empatie faţă de un personaj, ori interesul pur intelectual de a învăţa ceva sau de a rezolva o enigmă. Un cititor nu se rezumă la a absorbi informaţiile. El trebuie să aibă şi ceva de câştigat ori de pierdut.
Într-o ficţiune trebuie să existe o lungă perioadă de mijloc în care cititorul îşi dezvoltă sentimente mai profunde faţă de un personaj, când acesta trece prin evenimente interesante şi dificile.
Scriitorul care clădeşte spre climax, sporind mereu tensiunea şi miza, este ca artistul în agăţat care acţionează spre climax. În această comparaţie, „climax“ este un termen comun destul de limpede.
Artiştii în agăţat mi se par pur şi simplu indivizi care studiază meşteşugul pentru a avea mai multe şanse de succes, învăţând ce anume este interesant pentru femei, învăţând ce anume îi face pe ei înşişi mai interesanţi şi ce-i dezavantajează cel mai puţin. Uneori ei se confruntă cu ostilitate, pentru sunt falşi. Uneori acelaşi lucru se petrece şi cu scriitorii. A existat un curent popular care afirma că nu poţi să înveţi să scrii şi că fie ai talent, fie nu. Aşa ceva este ridicol, bineînţeles. Meşteşugul poate fi învăţat. Poate că nu va duce niciodată la o capodoperă şi este posibil să nu schimbe lucrurile care vă interesează, dar la fel se întâmplă şi cu agăţatul […]
(http://www.mikebrotherton.com/?p=1171)
Mihai Dan Pavelescu