Supratema volumului Planetarium de Cristian Tudor Popescu (Ed. Albatros, 1987) este, observa Voicu Bugariu în prefaţa acestuia, “facultatea de a genera noul”.
In Omohom, povestirea care încheie volumul, această temă este tratată în cadrul unei distopii blânde (amintind de Minunata lume nouă a lui A. Huxley), într-o naraţiune ce are în centru un personaj literar tragic.
“Omohom este singura planetă locuită de om care va exista atât cât sistemul solar din care face parte”. Omohom este o societate-laborator în care un experimentator mitic (Inginerul) instituie un mecanism de substituţie a selecţiei naturale menit să extermine inteligenţa creativă individuală şi, o dată cu ea, germenii autodestrucţiei speciei pe care aceasta inevitabil îi conţine. “Fiecare copil de pe planetă contractează la 10 ani o boală gravă, mortală. Remediul, unul singur: copilul trebuie dus în anumite locuri pustii şi sălbatice, desemnate de tradiţii obscure, şi lăsat singur o noapte. In zori, el revine sănătos şi fără să-şi amintească nimic din cele petrecute în timpul nopţii, sau nu mai revine deloc”. Vor vieţui aşadar pe această planetă, închişi între limitele abaterii minime, numai indivizi mediocri, autosuficienţi, incapabili s-o schimbe şi, finalmente, s-o distrugă. Membrii familiei Maleira, descendenţi direcţi ai Inginerului, sunt însă diferiţi; printr-o metodă procurată chiar de strămoşul lor şi transmisă din generaţie în generaţie ei reuşesc, simulând absenţa facultăţii creative, să treacă testul care le permite să trăiască în lumea Omohom.
Acestea sunt premizele de la care pleacă textul. Cu mijloacele ficţiunii speculative, autorul reuşeşte în câteva pagini să construiască o lume coerentă în stranietatea ei, pentru a spune o poveste de neuitat despre singurătatea celui diferit şi iluzia fericirii.
Naraţiunea, realizând o gradare perfectă a tensiunii, este propulsată prin inserţia unor fragmente discursive, la rândul lor fascinante prin rigoarea şi agerimea raţionamentelor pe care le conţin şi care extrapolează ipotezele ficţionale. Finalul deschis este memorabil prin concluzia surprinzătoare care însoţeşte creşterea paroxistică a temperaturii textului către catharsis.
De remarcat că, dacă “metoda ştiinţifică” (explorarea logică a unor premize cu obţinerea unor concluzii relevante) este indispensabilă în economia naraţiunii, elementele tehnice sau (pseudo)ştiinţifice care i s-ar putea alătura, lipsesc. De exemplu, modul practic în care este realizată selecţia artificială a indivizilor ne-creativi este învăluit în mod deliberat în misterul mitului. Autorul reuşeşte în mod exemplar să redea tragismul legăturii dintre personajul-narator şi Kari, unicul său fiu sortit nefericirii sau nefiinţei, în schimb nu simte nevoia să detalieze, să spunem, existenţa vreunei “gene a creativităţii” ori a felului în care Inginerul a modificat genomul speciilor de pe Omohom.
Cu siguranţă, textul literar nu pierde nimic din această omisiune, căci miza sa este alta şi aparţine literaturii adevărate, fie ea realiste sau nu – aceea de a pune în lumină privelişti ascunse ale sufletului omenesc; ca în toate marile opere ale science fiction-ului, şi în povestirea lui Cristian Tudor Popescu reflectarea umanului în oglinzile deformante ale imaginarului oferă perspective nebănuite şi emoţionante.
Dumitru Cl. Stătescu
@Victor: nu ne deranjezi, de unde ai impresia asta? pe de alta parte mi se pare deplasata afirmatia ca sefeul romanesc dinainte de 89 ar fi fost produs la betie. faptul ca unii sau altii scriau astfel, nu ma deranjeaza. nu asta este problema, fiecare autor scrie cum crede el de cuviinta, cu paharul alaturi, cu tigareta intre degete, cu muzica in urechi, legat la ochi samd. necazul apare atunci cand se fac generalizari plecand de la experienta proprie. si de aceea am intervenit. constat ca, din nefericire, avem tendinta de a face afirmatii transante in domenii pe care avem pretentia ca le cunoastem foarte bine desi, in realitate, experientele noastre se limiteaza doar la un cerc de cunoscuti si nicidecum la intregul domeniu. imi este greu sa cred ca la o conventie la care participau cateva sute de oameni, tot poporul, cu mic cu mare, participa cu entuziasm la o betie cosmica. am fost si eu la asemenea manifestari, chiar si la Craiova, in 87 parca. e drept ca unii se matoleau, dar altii nu. si nu am bagat de seama ca dupa vreun chef din vreo camera de la hotel, sute de oameni sa se apuce sa scrie niste chestii. sa fim seriosi si sa lasam deoparte inflamarile de acest tip (si asta este valabil pentru toata lumea). nu servesc nimanui. nici celui care le face si nici celui care le citeste. oricum, apreciez sinceritatea comentariului tau. ai dreptate, talentul nu tine numai de varsta. imi pare rau sa aflu ca Goga nu mai scrie si nici Viorel. pacat.
Puah, mi se pare foarte trasă de păr ideea că CTP ar fi furat din povestirea aia. În primul rând, ideea paranoiacă a eradicării vârfurilor şi cultivării mediocrităţii e aşa de răspândită că nici nu ştiu de unde să încep cu enumerarea operelor care o folosesc.
Secondo, fiind aşa de răspândită, e deja o temă comună şi oricine se poate folosi de ea fără să poate fi, în mod rezonabil, acuzat de plagiat. Până la urmă, SF-ul e caracterizat de folosirea unor teme comune.
Terţio: consumatorul nu dă doi bani. Temele originale sunt rareori bune din prima. Asimov nu a inventat roboţii. Putem să-l acuzăm de plagiat, sau putem să ne bucurăm că a adus tema la perfecţiune. Un exemplu din “mainstream”: nu e absolut nimic original la Bach, dpdv tematic. Totul e luat de la predecesori şi ridicat la alt nivel. A şi rescris concerte întregi de Vivaldi, pentru că trăia într-o epocă în care nimănui nu-i păsa de drepturile de autor.
Quarto: mai e nevoie să mai spunem că nu mai există demult originalitate, că fiecare carte o include pe cea dinaintea ei, etc?
Plagiatul adevărat e, pentru mine, cititorul, atunci când opera rezultantă e mai proastă ca predecesoarea. E cazul aici? NU. Cred că toată lumea e de acord. Caz închis. Nu mă interesează cine cui îi plăteşte royalties.
Dumitruleeee, Dumitrule! :))
(ca sa ma parafrazez parafrazand un banc amarat!)
“…existenţa vreunei “gene a creativităţii”…” scrisei matale.
nu existeaza, nu existeste, nu si nu si nu… si uite d-aia:
pentru ca-i caracteristica poligenica…
ca multe altele 🙂
Lăsând la o parte că Dumitru a pus între ghilimele “gena creativităţii”, se consideră de către unii că mutaţia unei singure gene, foxp2, a dus la explozia de creativitate a genului Homo. Desigur că lucrurile sunt mult mai complexe, dar asta nu are nicio legătură cu ce a scris doctorul Stătescu.
adevarul e dincolo de noi, mai ales ca domnul Statescu e medic, iar eu abia un amarat de doctorand in stiinte si inginer biotehnolog 🙂
printre altele, ca sa nu uit.
netul nu ne face mai inteligenti, si nici nu ne inlesneste exprimarea aptitudinilor, mai mult decat ne revela cei 7 mii de ani de-acasa si capacitatea de a agrega cunostinte din domenii straine pregatirii profesionale. n-am zis ce-am vrut sa zic, dar nu pentru ca n-am vrut sa zic, ci pentru ca asa a iesit, deocamdata.
ghilimelele l-au salvat pe domnul Statescu si ce am dat la inteles – in mod evident – s-a inteles. 🙂
as avea surprize dintre cele mai nefericite sa constat ca prea putini inteleg ce este aceea o mutatie 🙂 si nu doresc sa aflu chiar acum.
sunt destul denefericit zilele astea.
iaca interesant vizavi de omohom, pe invers dar ati citit?
http://www.abelard.org/asimov.php