Şi dacă tot este vară, adică vreme de vacanţă, mă întreb şi vă întreb: unde-s filmele sefe româneşti? Aţi văzut vreun film sefe românesc anul acesta? Sau vreodată? Unii dintre voi, sunt sigur, au văzut. Foarte mulţi nici nu-şi pot închipui că poate exista aşa ceva? Despre ce să vorbească un film sefe românesc atâta vreme cât literatura sefe românească (sublimă prin comparaţie cu sine, nu-i aşa), şi pe care, eventual, ar trebui să se sprijine filmul sefe, se află într-o cronică şi dulce insuficienţă.

De acord, poate că nu este neapărat necesară o literatură de substrat pentru construirea unei cinematografii sefe autohtone. Pot apărea filme de gen şi dincolo de literatură şi în afara ei. Cu condiţia să existe un consumator. Din acest punct de vedere, cinematografia poate fi interpretată ca un ecosistem mult mai sensibil la cerinţele pieţei decât alte arte. Decât literatura, să zicem. Pentru că o carte tâmpiţică se poate strecura pe piaţă. Vreun editor kamikaze poate risca, uneori, o sumă de bani ca să lanseze vreun geniu necunoscut. Cartea este un obiect minuscul, se ascunde uşor în caz de eşec. Iar banii risipiţi se recuperează mai apoi din alte cărţi. Cu filmul lucrurile stau altminteri. Nu poţi face un film sefe fără o logistică oarecum costisitoare. Iar eşecul te poate îngropa pentru o perioadă mare de timp. Cinematografia, filmele rulate prin sălile româneşti, ar putea constitui un barometru interesant şi deprimant pentru scriitorimea sefe din România.

Au existat filme româneşti sefe. Cu actori mari. Spre aducere aminte poate sta Hyperion, film lansat în 1975, în regia lui Mircea Veroiu şi având o distribuţie chiar remarcabilă: Adela Mărculescu, George Motoi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Fory Etterle, Emmerich Schaeffer. Un film excelent. Sunt chiar curios ce s-ar întâmpla dacă la un multiplex ar rula într-o sală Hyperion iar în celelalte ar fi producţii cu Garcea sau ceva la fel de cretin. Nu vă grăbiţi să spuneţi că Garcea va umple sălile. Cumpăniţi bine.

Comedie_fantasticaSau… să ne aducem aminte de Comedia Fantastică a lui Ion Popescu-Gopo. Sau de Scurtă istorie, tot al lui Gopo, primul film de animaţie românesc premiat la Cannes. Cum, Palme d’Or pentru România? Şi când a fost asta? În 1957, dragii mei. Ce aveau oamenii aceia de atunci astfel încât reuşeau să creeze aceste bijuteri? Nu-mi spuneţi de bugete. Ce buget avea Gopo în ’57 pentru Scurtă istorie? Probabil echivalentul a ceea ce câştigă un manelist la o nuntă cu trei naşi în zilele noastre. Poate chiar mai puţin. Ca să nu mai spun cum se poate face animaţie cu un pc, acasă. Sau cum se poate aranja un film home made, făcut cu o cameră video cumpărată de la supermarket. Vă aduceţi aminte de Blair Witch Project? Atunci, de ce nu faceţi filme sefe, oameni buni?

Doar mă întreb şi vă întreb, unde este astăzi filmul sefe românesc? Cine l-a ascuns şi pentru câtă vreme? De ce nu îl vedem prin sălile de cinema, fie ele multiplex sau nu? De ce nu are nimeni curaj să producă aşa ceva? Aş vrea să intru cu maşina într-un drive in movie şi să văd un sefe românesc. Sau la grădina de vară din parc, seara, să văd un sefe românesc. Sau la teve, un film sefe românesc. E vară şi mi-e dor de un sefe românesc. Cine vrea să vadă un sefe românesc, mâna sus!

Rudi Kvala