De ce scriem noi SF-ul ăsta?

Este o întrebare importantă şi nu mă aştept vreodată să-i găsesc un răspuns definitiv. Eu scriu, fiindcă am ambiţia de a fi un romancier de succes. Scriu, fiindcă scrisul îmi conferă respect de sine, statut, bani, niciuna sau poate toate din cele de mai sus. Scriu, fiindcă mama a fost scriitoare şi toate obiceiurile proaste au un început. Scriu, fiindcă Neil mi-a spus să continui să scriu şi cine sunt eu să mă opun la un asemenea îndemn? Scriu, fiindcă am înaintat atât de mult pe poteca aceasta, încât pare absurd să mă mai întorc de pe ea. Scriu, în primul şi în primul rând, fiindcă aşa vreau şi acesta este un motiv suficient.

Nu există însă niciun răspuns (dacă s-ar putea să existe un răspuns) la întrebarea de ce scriu ceea ce scriu? Este vorba despre, atunci când îi lipesc o etichetă, aşa-numita „ficţiune speculativă“. Dacă eu scriu într-adevăr ficţiune speculativă, de ce scriu tocmai genul acesta de ficţiune şi nu altceva? Până acum câţiva ani n-am ştiut că doream să scriu ficţiune speculativă. Voiam pur şi simplu să scriu. Citisem Clarke şi Asimov, William Gibson, Iain M. Banks, Philip K. Dick… Tolkien, Lewis şi Peake… Le Guin… Mulţi alţii… Mă gândeam că m-ar putea interesa science-fictionul, însă mă speria partea de ştiinţă. Nu-mi dădusem seama că fantasy putea să însemne mai mult decât elfi şi inele fermecate. Iar apoi, acum vreo cinci ani, am făcut una dintre nenumăratele cotituri din labirintul vieţii. Mi-am dat seama, cu foarte multă claritate, că doream să fiu unul dintre scriitorii aceia. Doream să scriu ceva care să aparţină rafturilor din secţiunea SF, alături de toate numele celebre ale genului. Şi mi-am mai dat seama că nu citisem multe dintre numele acelea, aşa încât am început să le citesc. Am început să înţeleg că poate cărţile respective conţineau mai mult decât puteam eu să văd şi am vrut să ştiu despre ce era vorba. De ce ficţiunea speculativă însemna atât de mult pentru mine şi de ce doream s-o scriu? […]

(http://damiengwalter.wordpress.com/2009/07/16/why-do-we-write-this-sf-stuff/)

Punctul de vedere

Când spuneţi „punct de vedere“, probabil că vă gândiţi imediat la persoana întâi generală, persoana a treia limitată sau persoana a treia omniscientă. Este însă mai mult decât atât. PDV-ul este unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispune un scriitor. Felul în care personajele văd ceva variază enorm de la un personaj la altul, iar percepţiile respective vă îngăduie să creaţi personaje complet dezvoltate şi intrigi pe măsură.

Ca şi contextul, PDV-ul vă permite să prezentaţi sentimentele cuiva faţă de o situaţie sau o persoană. Dacă veţi arăta aceeaşi imagine la zece indivizi aleşi aleatoriu, veţi căpăta probabil zece opinii diferite. Fiecare dintre ei va avea alt punct de vedere asupra subiectului. Ceva pe atât de simplu pe cât este articolul hotărât poate schimba perceperea unei fraze.

Bob a tras în zombiul cu cămaşă roşie.

Bob a tras într-un zombi cu cămaşă roşie.

Observaţi cum articolul hotărât din primul exemplu implică faptul că Bob a tras într-un zombi anume, nu pur şi simplu la întâmplare. Ca şi cum l-ar fi cunoscut, cumva, pe zombiul acela.

Să-l folosim pe Bob şi în alte exemple:

Bob se lupta de mult cu zombii şi văzuse din toate speciile: cercetaşi, târâtori, apucători, gemători şi mulţi alţii. Într-o zi Bob l-a întâlnit pe George, care trăise într-un loc uitat de lume şi nu cunoscuse plaga zombilor, ca restul planetei. George trăise atât de izolat, încât nici măcar nu ştia despre apocalipsul zombilor. Cei doi bărbaţi vor avea reacţii foarte diferite la vederea unui zombi.

Situaţie: Un zombi pe jumătate putrezit apare din pădure şi se bălăbăneşte spre ei, mormăind şi fluturând din braţe.

Reacţia lui Bob:

Bob suspină. Asta le mai lipsea, alt târâtor!

— O clipă, George, rosti el şi întinse mâna după carabina de pe umăr.

Ochi şi trase, împroşcând craniul zombiului peste azaleele roz.

— Ia zi, continuă el, punând carabina înapoi, sunt ceva depozite de-alimente pe-aici? Am ajuns la fundul traistei.

Reacţia lui George:

— Ahhhhh!

Din reacţiile acestea se distinge destul de clar care persoană este obişnuită să lupte cu zombii şi care este complet nepregătită. Felul în care reacţionează în faţa aceleiaşi situaţii spune multe despre cine sunt bărbaţii aceştia şi ce păreri au ei despre lumea care-i înconjoară.

Să vedem acum ce fac femeile.

Sally şi Jane au izbutit s-o liniştească pe Lulu, soţia lui George. I-au explicat că morţii au ieşit din morminte şi bântuie acum peste tot, încercând să-i mănânce pe oamenii vii. George şi Lulu se străduiesc să se adapteze noii realităţi. Este noapte şi femeile stau în cabană, aşteptând întoarcerea bărbaţilor care au plecat după provizii.

Situaţie: Pe verandă se aude un trosnet şi o bubuitură, chiar în faţa uşii.

Reacţia lui Sally:

Sally se ridică, tăcută ca moartea, cu pistolul de 9 mm aţintit asupra uşii. O privi pe Jane, care rămăsese lângă Lulu, care pălise ca varul. Niciuna dintre ele nu luase vreo armă. Lesne de înţeles pentru Lulu, totuşi Jane ştia despre ce era vorba, tâmpita naibii! Ce dracu’ o fi văzut Bob la ea?

— Nu vrei să m-ajuţi? şuieră Sally printre dinţi şi arătă cu capul spre uşă.

Reacţia lui Jane:

Jane tresări şi strânse braţele scaunului. Sally intrase în acţiune încă înainte ca bufnitura de afară să fi încetat, aţintind arma spre uşă. Tipic pentru ea – se aştepta la necazuri, deşi îi puteai auzi pe zombi cu mult înainte să fi ajuns la uşă. Probabil că nu era decât unul dintre ratonii pe care-i văzuse mai devreme, când examinase împrejurimile cabanei.

Sally o fulgera din ochi de parcă ar fi avut doisprezece ani.

— Nu vrei să m-ajuţi?

Până şi şoapta ei suna ca o comandă

Jane nu se clinti. În niciun caz nu intenţiona să se bage între pistolul lui Sally şi orice creatură spre care isterica se gândea măcar să tragă.

Reacţia lui Lulu:

Lulu îşi înăbuşi ţipătul, apăsându-şi ambele palme pe gură. Femeia aceea neplăcută, Sally, sărise cu pistolul şi-l îndreptase spre uşă, de parcă ar fi fost gata să tragă prin ea. Era nebună? Dacă acolo era George, care-şi scutura bocancii de noroi, aşa cum făcea de fiecare dată înainte să intre? Clătină din cap. Oamenii ăştia erau probabil săriţi de pe fix. Zombii nu existau. Alungă din minte imaginea trupului căzut printre iubitele ei azalee. Deocamdată nu voia să se gândească la el.

Sally o pironea pe Jane cu privirea ca şi cum ar fi vrut s-o împuşte pe ea.

— Nu vrei să m-ajuţi?

Şoapta ei era practic un urlet.

Lulu înghiţi un nod. Recunoştea animozitatea când o vedea şi era clar că femeile acestea nu se plăceau prea mult. Probabil că i-ar fi fost mai bine doar cu zombii. Bineînţeles, zombii nu existau.

Fiecare PDV nu numai că descrie scena, dar vă oferă şi detalii despre personajul PDV, nu doar ceea ce vede el.

Ce-ar fi fost însă dacă aş fi scris aceeaşi scenă fără să folosesc PDV-ul vreunui personaj?

Sally se ridică şi aţinti pistolul de 9 mm asupra uşii. Se uită la Jane, care stătea lângă Lulu în unul dintre cele două scaune cu spătar înalt şi capitonaj decolorat.

— Nu vrei să m-ajuţi ? şopti ea, arătând cu capul spre uşă.

Nici Jane şi nici Lulu nu se clintiră.

…Un căscat prelung…

Se întâmplă exact aceleaşi lucruri, dar vedeţi cât de plictisitoare sunt acum? Tensiunea a dispărut, fiindcă nu ştim ce simt personajele despre situaţie. Nu avem habar cum se-nţeleg femeile acestea între ele sau ce ar putea face în continuare. Sunt prezentate doar simple acţiuni, însă întotdeauna motivaţia acţiunilor este mult mai interesantă. Pe de altă parte nu puteţi afla motivaţiile, dacă nu pătrundeţi în mintea altor persoane.

Când vă scrieţi scenele, întrebaţi-vă ce simte personajul PDV despre ceea ce se întâmplă. Vedeţi prin ochii săi şi lăsaţi-l pe el să judece situaţia. Nu trebuie să aibă dreptate, ba nici chiar să fie corect. Este acceptabil (de obicei preferabil) ca personajul să aibă gânduri mai puţin măgulitoare sau rele. Nu este vorba despre ce simţiţi dumneavoastră, ca autor, ci ce simte personajul. Iar personajul poate greşi cât de mult doriţi, dacă este în avantajul intrigii. […]

(http://storyflip.blogspot.com/2009/07/room-with-point-of-view.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu