Textul lui Dragoş Butuzea, Aşteptările cititorului (amator) de science-fiction, a provocat o serie de reacţii virulente în rândul celor care au cunoştinţe mai bogate în domeniul literaturii SF. S-a ignorat însă onestitatea demersului său, în urma căruia trebuie să tragem anumite învăţăminte.
Domnul Butuzea porneşte de la o definiţie frumoasă a literaturii sf – mistificări care încearcă să pară verosimile prin amănunte ştiinţifice, definiţie care îi aparţine lui Edgar Allan Poe. Domnia sa ignoră faptul că E. A. Poe nu putea să definească un gen ce a apărut la multă vreme după moartea sa – e adevărat că Poe a fost unul dintre precursorii genului. Considerând că această definiţie corespunde concepţiei sale despre ceea ce ar trebui să fie SF-ul, domnul Butuzea exclamă, dezamăgit: Aşteptam lumi noi, perspective extraordinare, în faţa cărora să zic wow, amazing stories! În schimb, am găsit povestiri cuminţele, mai mult verosimile decât mistificări.
Trebuie să recunoaştem că opinia domnului Butuzea nu-i apărută chiar din neant. Credinţa că literatura SF trebuie să provoace a sense of wonder nu-i nouă, iar Cornel Robu s-a străduit mult timp s-o răspândească şi în România.
În general, literatura SF este acceptată ca fiind o formă a artei populare (a nu se confunda cu creaţia populară), o artă de consum, fără mari pretenţii intelectuale şi destinată să producă emoţii estetice simple. Se uită că diferenţierea între arta populară şi cea elitistă ţine de evoluţia istorico-socială, de conjunctura culturală, de evoluţia gustului public şi de mulţi alţi factori. Astfel, o operă considerată la un moment dat ca aparţinând artei populare şi fiind accesibilă ca înţeles unor mase mari de oameni (creaţiile lui Bach sau Verdi, epopeile homerice, de exemplu) poate să devină în timp o operă elitistă, ce poate fi apreciată doar de grupuri restrânse, cu o anumită pregătire. În acelaşi mod, o lucrare destinată unei elite (romanele poliţiste ale lui Conan Doyle, printre altele) poate ajunge să fie apreciată de mase mari, să se editeze în tiraje considerabile, să genereze un gen ce va aparţine artei populare, cu toate caracteristicile acesteia. Literatura SF a trecut prin câteva schimbări de fond. Apărută iniţial ca literatură specializată (pentru instruire, în varianta Jules Verne, sau de dezbatere de idei, în varianta Wells sau Capek), a devenit prin anii 1930 o literatură populară, cu toate caracteristicile genului, având în primul rând menirea de a minuna. În acelaşi timp, literatura SF a păstrat o serie de caractere elitiste, continuând – o parte din ea – să fie o literatură de anticipaţie, extrapolând probleme şi atrăgând atenţia asupra lor. Evident, unii autori au folosit teme ale literaturii de avertisment pentru a trata doar partea de senzaţie. Astfel au apărut romane apocaliptice, în care avertismentul (pericolul războiului nuclear, al molimelor provocate de ingineria genetică, neglijarea problemelor sociale etc) a fost neglijat în favoarea catastrofei, a elementului senzaţional, a aventurilor extraordinare şi a personajelor schematice – adică, într-un cuvânt, în favoarea literaturii populare. Un rol important în formarea gustului pentru arta populară au jucat filmele. Evident, filme precum Star Wars au avut succes de public mai mare decât Odiseea spaţială. Pe de altă parte, autorii cei mai serioşi de literatură SF încercau, de dragul verosimilităţii, să descrie prin elemente caracteristice atmosfera în care avea loc acţiunea. Iar verosimilitatea le impunea introducerea unor elemente de decor aparent senzaţionale.
Domnul Butuzea pomeneşte, printre elementele sf la care se aştepta, viermii de pe Arrakis. Acest lucru este interesant ca mod de abordare a problemei, pentru că în romanul lui Herbert există alte elemente mult mai speciale, mult mai impresionante – dar care nu pot fi remarcate decât în urma unei lecturi lipsite de superficialitate. Viermii pot fi reţinuţi de oricine răsfoieşte romanul – sau priveşte din când în când filmul – dar civilizaţia deşertică în care există un adevărat cult al apei este descrisă printr-o mulţime de amănunte strecurate ici, colo – o lacrimă vărsată pentru cineva este un omagiu suprem, un legământ se încheie scuipând în palma partenerului de tratative, etc. Cine a fost atent şi a remarcat că locuitorii de pe Arrakis (a se remarca legătura cu Irak) proveneau de pe o planetă numită Misir (acesta fiind numele arab al Egiptului)?
Prima concluzie este că o anumită categorie de cititori, pentru care genul este ceva nou, este dispusă să considere textele SF ca fiind superficiale şi menite să te lase cu gura căscată. Aceşti cititori doresc mistificare, nu demonstraţie ştiinţifică, o mistificare în deplină cunoştinţă de cauză, fără vreun subînţeles. Pentru ei, omul invizibil e doar o persoană care poate intra oriunde, fără să plătească bilet, şi ar fi şocaţi să afle că, de fapt, Wells a scris o parabolă. Considerând textele SF ca literatură de divertisment, aceşti cititori nu sunt dispuşi să-i acorde mai multă atenţie decât consideră ei că merită şi nu încearcă să străbată pojghiţa de suprafaţă a poveştii aparente.
În acelaşi timp, există posibilitatea ca această categorie de cititori să nu dorească să aibă de-a face cu o literatură obositoare, de aceea vor să ia faptele ca atare, să nu fie obligaţi să descopere prin eforturi proprii ce se ascunde în spatele aparenţelor. E posibil ca prin asta să se explice, în parte, succesul brusc al literaturii fantasy la noi. Literatura fantasy prezintă un avantaj faţă de literatura SF: nu trebuie să te întrebi ce legi acţionează în lumea creată de autor, e o lume de basm, în care se poate întâmpla orice, fără să existe vreo logică, vreo regulă. Dar adevăraţii cunoscători ai genului ştiu că nu-i aşa. Stăpânul inelelor a avut, brusc, un succes extraordinar abia după apariţia filmului. Aş fi curios să ştiu câtă lume a apreciat cartea mai mult decât filmul, câtă lume şi-a dat seama de masivul bagaj etic al romanului, câtă lumea a considerat că nu are de-a face cu o simplă poveste pentru copii. Nici nu îndrăznesc să mă întreb câtă lume a apreciat construcţia complicată şi solidă a lumii clădite de Tolkien.
Cunoscătorii genului SF ştiu că în acest moment literatura hard sf devine tot mai elitistă, dar că, în acelaşi timp, producţiile cinematografice capătă un caracter tot mai popular. Evident, există şi o literatură cu caracter popular – şi nu numai cea provenită din novelizări sau cea destinată ecranizărilor. Literatura populară nu-i neapărat de proastă calitate sau demnă de dispreţ. Atunci când te duci la teatru, poţi să alegi o comedie bulevardieră sau o tragedie. E bine în ambele cazuri, totul e să nu încurci genurile. Câtă vreme ştii ce vrei, e alegerea ta, iar această alegere merită respectată.
Domnul Butuzea preferă, în acest moment, mistificarea din fraza lui Poe. Cei care l-au atacat cu virulenţă ar trebui să-şi aducă aminte care au fost textele ce le-au trezit gustul pentru SF. Există o anumită logică a formării gustului, există anumite etape care trebuie parcurse. Dacă domnul Butuzea şi cei ca el vor continua să citească – şi vor citi ceea ce trebuie – vor ajunge ca, după un anumit timp, să prefere literatura de idei, nu de mistificare. Trebuie să le recomandăm literatura bună, dar citită într-o anumită ordine…
Autorul român de literatură SF nu scrie pentru piaţă – pentru că nu există piaţă, această literatură nu generează suficienţi bani pentru asta. Ca atare, autorul român scrie pentru sine – şi pentru cei câţiva cititori fideli care îl citesc cu înţelegere şi care-i fac sugestii pertinente. Poate că aceşti cititori nu sunt atât de mulţi pe cât am vrea, dar calitatea unora ne asigură satisfacţiile morale necesare pentru a merge mai departe. La urma urmei, fie că scriem poveşti de avertisment, istorisiri cu implicaţii morale sau poveşti cu prinţese, fiecare dintre noi îşi are cititorii săi demni de respect. De aceea, nu trebuie să-i dezamăgim, trebuie să răspundem aşteptărilor lor. Iar domnul Butuzea îşi va modifica şi dânsul aşteptările, în timp…
Liviu Radu
cand am spus ca autorul scrie pentru sine si pentru cei pe care ii cunoaste am vrut sa afirm faptul ca nu exista nici o prospectare de piata, ca sa stim la modul serios ce s-ar dori. editurile nu comanda carti, eventual sunt de acord sa faca un gest de prietenie si sa publice cartea unui autor care e in relatii apropiate cu editorul. editurile nu platesc aproape niciodata autorii romani de sf, iar daca o fac, suma e simbolica. piata nu exista pentru ca – exceptandu-l pe hnu, care oricum face parte din categoria prietenilor – editurile nu promoveaza autorii sf, pornindu-se de la premisa ca oricum sf-ul e o literatura de nisa, iar autorul sa se promoveze singur. nu poti sa vorbesti de o piata, cand autorii sf sunt publicati – si vanduti – in cateva sute de exemplare. in aceste conditii, scrii ceea ce iti place si stii ca place celor pe care ii cunosti
@Liviu Radu – comentariile urmeaza, trebuie doar dospite. dar mi-a placut editorialul.
LIVIU=the best ever! Ar fi multe de spus si de comentat dar editorialul le sintetizeaza perfect! Felicitari! You are the fine man!
Frumos scris, ca de obicei cand e vorba de Liviu. Felicitari.
Totusi, Liviu, gresesti cand spui ca editurile nu comanda carti, gresesti. Abatia e un succes editorial provocat; daca n-ar fi fost imbiat de Nemira, Dan Dobos nu transforma o povestire mediocra intr-o trilogie stufoasa, ambitioasa dar finalmente confuza si (cel putin pentru mine…) nesatisfacatoare.
Intrebarea la care nu am raspuns e: de ce n-a continuat Nemira sa caute astfel de titluri ? Poate pentru ca Abatia n-a avut vanzarile fabuloase pe care parea sa le aiba la momentul respectiv ?
in primul rand, tot respectul pt eseu, liviu.
cateva precizari:
vreau sa cred ca un scriitor bun stie sa scrie si pt un public needucat literar si pt un public avizat.
povestea insasi este un numitor comun. reluand exemplul, fara vreo prefata lamuritoare (apropo, ar trebui sa vorbim si despre prefete), cititorul needucat nu ramane decat cu spectaculosul. fara “viermi”, autorul ar ramane fara un segment de public. liviu, ai satisfactii din aprecierile unui public de calitate, dar ma indoiesc ca ai respinge 1000 de cititori neavizati.
eu am vrut sa aduc in discutie atuurile genului sefe. oceanul din solaris sau zona din picnic ar fi fost mai greu prezente intr-o opera mainstream, iar fara ele, mesajul romanelor n-ar fi existat asa de percutant si fain. iata deci, cateva “instrumente” imaginative care ar ajuta mesajului si viziunii autorului (prezum ca exista).
si amintesc schimbarea de mentalitate a cititorului “grabit” de azi, diagnosticata excelent recent de baricco, in ultimul sau volum barbarii, eseu despre mutatie (asta apropo de liste de lectura)… ar trebui luata in seama… mai ales de catre cei ce se ocupa cu futurologia, ucronii si utopii.
ati inteles, dragos c e dragos c butuzea.
Lol, domnul Butuzea tocmai si-a asigurat o noua doza de dragoste din partea noastra, a celor carora le trebuie o precizare atat de aroganta ca aceasta de mai sus. Felicitari, mon cher.
perfect de acord cu dragos ca literatura sf porneste de la o libertate de expresie de care nu dispune mainstream-ul si de la lipsa oricarei inhibari a imaginatiei – evident, literatura sf are si ea canoanele ei.
draga eddie, poate ca unele edituri comanda lucrari – cazul Nemira e real – dar, in general, editurile prefera autori care nu le impun cheltuieli – chiar vineri am discutat cu un autor inca tanar, dar cu multe succese in literatura mainstream, e tradus, etc. care imi povestea ca un editor a fost efectiv fericit cand i-a spus ca-si doreste drepturile in carti.
Incerc sa ma lamuresc: deci editurile nu publica SF pt ca e de nisa, se vind citeva sute de exemplare si in general editurile nu vor sa cheltuiasca bani? Iar librariile sint pline de titluri foarte interesante – traduceri(asta o stiu precis)?
Cred ca am inceput post-ul asta de 5 ori si nu stiu cum sa-l continui. Nu are nici un sens finantziar. Editurile care fac numai traduceri fac foarte putini bani. Daca exista titluri de valoare care sint traduse poti sa profiti de longtail si sa vinzi pentru mult mai multi cititori. Puteti sa elaborati?
Editurile care publica numai traduceri fac putini bani din fiecare traducere, dar, daca scoti multe traduceri, banii se strang. O traducere inseamna cheltuieli in plus(copyright, traducator) dar si garantia ca vei vinde un numar de exemplare fara sa faci nici un fel de reclama. Dar nu despre traduceri discutam, ci despre publicarea autorilor romani. Acestia sunt considerati – din start – ca nerentabili (a se vedea Nemira, care nu publica romani). Se considera, in toata lumea, ca nu merita sa faci reclama la carti SF, pentru ca numarul de cumparatori nu se schimba, iar fanii afla oricum ce carti se publica si unde. In plus, un editor este obligat sa plateasca unui autor strain drepturile de autor (pentru ca acesta are agent si-si vinde dreptul de publicare in Romania printr-o agentie care vinde alte mii de titluri, iar agentia aceea, care primeste si ea o cota parte, nu-ti mai vinde nimic daca nu esti cu platile la zi), iar fata de romani nu are nici o obligatie, pe astia (autori sau traducatori) poate sa-i plateasca sau nu, dupa cum vrea si dupa interesele pe care le are…