Textul lui Dragoş Butuzea, Aşteptările cititorului (amator) de science-fiction, a provocat o serie de reacţii virulente în rândul celor care au cunoştinţe mai bogate în domeniul literaturii SF. S-a ignorat însă onestitatea demersului său, în urma căruia trebuie să tragem anumite învăţăminte.

Domnul Butuzea porneşte de la o definiţie frumoasă a literaturii sf – mistificări care încearcă să pară verosimile prin amănunte ştiinţifice, definiţie care îi aparţine lui Edgar Allan Poe. Domnia sa ignoră faptul că E. A. Poe nu putea să definească un gen ce a apărut la multă vreme după moartea sa – e adevărat că Poe a fost unul dintre precursorii genului. Considerând că această definiţie corespunde concepţiei sale despre ceea ce ar trebui să fie SF-ul, domnul Butuzea exclamă, dezamăgit: Aşteptam lumi noi, perspective extraordinare, în faţa cărora să zic wow, amazing stories! În schimb, am găsit povestiri cuminţele, mai mult verosimile decât mistificări.

Trebuie să recunoaştem că opinia domnului Butuzea nu-i apărută chiar din neant. Credinţa că literatura SF trebuie să provoace a sense of wonder nu-i nouă, iar Cornel Robu s-a străduit mult timp s-o răspândească şi în România.

În general, literatura SF este acceptată ca fiind o formă a artei populare (a nu se confunda cu creaţia populară), o artă de consum, fără mari pretenţii intelectuale şi destinată să producă emoţii estetice simple. Se uită că diferenţierea între arta populară şi cea elitistă ţine de evoluţia istorico-socială, de conjunctura culturală, de evoluţia gustului public şi de mulţi alţi factori. Astfel, o operă considerată la un moment dat ca aparţinând artei populare şi fiind accesibilă ca înţeles unor mase mari de oameni (creaţiile lui Bach sau Verdi, epopeile homerice, de exemplu) poate să devină în timp o operă elitistă, ce poate fi apreciată doar de grupuri restrânse, cu o anumită pregătire. În acelaşi mod, o lucrare destinată unei elite (romanele poliţiste ale lui Conan Doyle, printre altele) poate ajunge să fie apreciată de mase mari, să se editeze în tiraje considerabile, să genereze un gen ce va aparţine artei populare, cu toate caracteristicile acesteia. Literatura SF a trecut prin câteva schimbări de fond. Apărută iniţial ca literatură specializată (pentru instruire, în varianta Jules Verne, sau de dezbatere de idei, în varianta Wells sau Capek), a devenit prin anii 1930 o literatură populară, cu toate caracteristicile genului, având în primul rând menirea de a minuna. În acelaşi timp, literatura SF a păstrat o serie de caractere elitiste, continuând – o parte din ea – să fie o literatură de anticipaţie, extrapolând probleme şi atrăgând atenţia asupra lor. Evident, unii autori au folosit teme ale literaturii de avertisment pentru a trata doar partea de senzaţie. Astfel au apărut romane apocaliptice, în care avertismentul (pericolul războiului nuclear, al molimelor provocate de ingineria genetică, neglijarea problemelor sociale etc) a fost neglijat în favoarea catastrofei, a elementului senzaţional, a aventurilor extraordinare şi a personajelor schematice – adică, într-un cuvânt, în favoarea literaturii populare. Un rol important în formarea gustului pentru arta populară au jucat filmele. Evident, filme precum Star Wars au avut succes de public mai mare decât Odiseea spaţială. Pe de altă parte, autorii cei mai serioşi de literatură SF încercau, de dragul verosimilităţii, să descrie prin elemente caracteristice atmosfera în care avea loc acţiunea. Iar verosimilitatea le impunea introducerea unor elemente de decor aparent senzaţionale.

Domnul Butuzea pomeneşte, printre elementele sf la care se aştepta, viermii de pe Arrakis. Acest lucru este interesant ca mod de abordare a problemei, pentru că în romanul lui Herbert există alte elemente mult mai speciale, mult mai impresionante – dar care nu pot fi remarcate decât în urma unei lecturi lipsite de superficialitate. Viermii pot fi reţinuţi de oricine răsfoieşte romanul – sau priveşte din când în când filmul – dar civilizaţia deşertică în care există un adevărat cult al apei este descrisă printr-o mulţime de amănunte strecurate ici, colo – o lacrimă vărsată pentru cineva este un omagiu suprem, un legământ se încheie scuipând în palma partenerului de tratative, etc. Cine a fost atent şi a remarcat că locuitorii de pe Arrakis (a se remarca legătura cu Irak) proveneau de pe o planetă numită Misir (acesta fiind numele arab al Egiptului)?

Prima concluzie este că o anumită categorie de cititori, pentru care genul este ceva nou, este dispusă să considere textele SF ca fiind superficiale şi menite să te lase cu gura căscată. Aceşti cititori doresc mistificare, nu demonstraţie ştiinţifică, o mistificare în deplină cunoştinţă de cauză, fără vreun subînţeles. Pentru ei, omul invizibil e doar o persoană care poate intra oriunde, fără să plătească bilet, şi ar fi şocaţi să afle că, de fapt, Wells a scris o parabolă. Considerând textele SF ca literatură de divertisment, aceşti cititori nu sunt dispuşi să-i acorde mai multă atenţie decât consideră ei că merită şi nu încearcă să străbată pojghiţa de suprafaţă a poveştii aparente.

În acelaşi timp, există posibilitatea ca această categorie de cititori să nu dorească să aibă de-a face cu o literatură obositoare, de aceea vor să ia faptele ca atare, să nu fie obligaţi să descopere prin eforturi proprii ce se ascunde în spatele aparenţelor. E posibil ca prin asta să se explice, în parte, succesul brusc al literaturii fantasy la noi. Literatura fantasy prezintă un avantaj faţă de literatura SF: nu trebuie să te întrebi ce legi acţionează în lumea creată de autor, e o lume de basm, în care se poate întâmpla orice, fără să existe vreo logică, vreo regulă. Dar adevăraţii cunoscători ai genului ştiu că nu-i aşa. Stăpânul inelelor a avut, brusc, un succes extraordinar abia după apariţia filmului. Aş fi curios să ştiu câtă lume a apreciat cartea mai mult decât filmul, câtă lume şi-a dat seama de masivul bagaj etic al romanului, câtă lumea a considerat că nu are de-a face cu o simplă poveste pentru copii. Nici nu îndrăznesc să mă întreb câtă lume a apreciat construcţia complicată şi solidă a lumii clădite de Tolkien.

Cunoscătorii genului SF ştiu că în acest moment literatura hard sf devine tot mai elitistă, dar că, în acelaşi timp, producţiile cinematografice capătă un caracter tot mai popular. Evident, există şi o literatură cu caracter popular – şi nu numai cea provenită din novelizări sau cea destinată ecranizărilor. Literatura populară nu-i neapărat de proastă calitate sau demnă de dispreţ. Atunci când te duci la teatru, poţi să alegi o comedie bulevardieră sau o tragedie. E bine în ambele cazuri, totul e să nu încurci genurile. Câtă vreme ştii ce vrei, e alegerea ta, iar această alegere merită respectată.

Domnul Butuzea preferă, în acest moment, mistificarea din fraza lui Poe. Cei care l-au atacat cu virulenţă ar trebui să-şi aducă aminte care au fost textele ce le-au trezit gustul pentru SF. Există o anumită logică a formării gustului, există anumite etape care trebuie parcurse. Dacă domnul Butuzea şi cei ca el vor continua să citească – şi vor citi ceea ce trebuie – vor ajunge ca, după un anumit timp, să prefere literatura de idei, nu de mistificare. Trebuie să le recomandăm literatura bună, dar citită într-o anumită ordine…

Autorul român de literatură SF nu scrie pentru piaţă – pentru că nu există piaţă, această literatură nu generează suficienţi bani pentru asta. Ca atare, autorul român scrie pentru sine – şi pentru cei câţiva cititori fideli care îl citesc cu înţelegere şi care-i fac sugestii pertinente. Poate că aceşti cititori nu sunt atât de mulţi pe cât am vrea, dar calitatea unora ne asigură satisfacţiile morale necesare pentru a merge mai departe. La urma urmei, fie că scriem poveşti de avertisment, istorisiri cu implicaţii morale sau poveşti cu prinţese, fiecare dintre noi îşi are cititorii săi demni de respect. De aceea, nu trebuie să-i dezamăgim, trebuie să răspundem aşteptărilor lor. Iar domnul Butuzea îşi va modifica şi dânsul aşteptările, în timp…

Liviu Radu