Dacă ar fi fost o persoană căreia să nu-i pese, Joachim Farmer n-ar fi ascultat ştirile dimnineaţa, înainte de a merge la serviciul său tihnit, de funcţionar public, unde-şi făcea conştiincios treaba, vreme de opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Cu sentimentul că, informându-se, îşi face până la capăt datoria faţă de comunitatea locală care îi plătea salariul, le-a ascultat cu o ureche, în timp ce-şi sorbea cafeaua, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, de cinci ani de cînd se mutase în măruntul Farwell, cu cei trei sute de mii de locuitori ai săi. Mărunt e un mod de a spune, însa firesc pentru cineva care venea din megalpolisul L.A.

Aşa, de la radio, a aflat de norul radioactiv care plana de trei zile peste oraş.

La început nu i-a venit să creadă. Autorităţile făcuseră tot posibilul să ascundă locuitorilor sumbra ştire, chipurile pentru a evita panica, însa un reporter curajos aflase şi o difuzase imediat. Iar acum, autorităţile, întrebate de acelaşi brav reporter, dădeau din colţ în colţ. Îşi termină grăbit cafeaua şi ieşi preocupat din casă, uitînd să încuie uşa în urmă. Serviciul său se afla la doar zece minute de mers pe jos; nu lua niciodată maşina ca să ajungă la birou, zicîndu-şi că puţină mişcare nu strică.

În cap înca îi răsunau teoriile vehiculate la ştiri: că ruşii sau poate chinezii detonaseră o bombă nucleară iar armata ţinea totul secret. Sau, dimpotrivă, că tot armata făcuse o greşeală şi scăpase de sub control o rachetă cu ogivă nucleară iar acum încercau să muşamalizeze incidentul. Sau că avusese loc un accident grav la centrala nuclearo-electrică de la poalele muntelui Up Forwell, aflată la nici zece mile de oraş iar guvernul, dominat de oligarhii energiei, făcea tot posibilul să şteargă urmele.

Joachim simţi mînia cum creşte în el. Îl cuprinse o furie cum nu mai cunoscuse niciodată: guvernul federal, ale cărui legi le respecta cu atîta sfinţenie că nu primise nici măcar vreo amendă de circulaţie, căruia îi plătea impozite şi pe care îl votase, îi înşelase încrederea. Lui şi celorlalţi locuitori – încrederea a trei sute de mii de buni americani care trăiau şi munceau în Farwell. Lumea din jur dispăru; nu mai exista decât el şi furia sa colosală. Abia remarcă zeci sau poate sute de alţi oameni nervoşi care mergeau reflex în aceeaşi direcţie ca şi el, anume spre primărie. În schimb nu mai remarcă momentul în care s-a transformat, împreuna cu ceilalţi, aşa cum în urmă cu aproape două sute de ani profeţise Gustave LeBon, într-un simplu element al unei mulţimi furibunde, formată din oameni la fel de furioşi ca şi el, practic condamnaţi la o moarte dureroasă, prin iradiere, fără ca nimeni să fi avut măcar decenţa să le-o spună.

Privi cu ochi injectaţi de ură, alături de ceilalţi, primăria, fără să o mai recunoască, deşi în clădire se afla şi biroul său de funcţionar pe care îl împarţea cu alţi şapte colegi. Din pumnii încleştaţi amarnic îi izvorîră şuviţe de sînge provocate de unghiile adînc înfipte în carne. Adrenalina urcă clocotitor în creier, iar furia faţă de autorităţi atinse paroxismul cînd îşi aminti ultimele cuvinte, auzite înainte de a ieşi din casă, ale reporterului de la ştiri: în aceste zile fiecare locuitor din Farwell ar fi putut avea deja în corp un gram sau mai mult de substanţe radioactive, care pătrunseseră prin aerul respirat, prin apă sau alimente, toate infestate.

Deja în piaţa din faţa primăriei se adunaseră mii de oameni furioşi pe autorităţi şi încă mai continuau să sosească. Rîndurile se strîngeau tot mai mult; devenise imposibil chiar şi pentru un ac aruncat în mulţime să atingă pămîntul. Piaţa centrală devenise absolut neîncăpătoare pentru toţi cei care vroiau să îşi strige în cor furia de a fi devenit morţi înca vii în faţa primarului, a consilierilor, a guvernatorului, a congressmenilor sau chiar a preşedintelui însuşi.

Însă la balconul imens al clădirii, de unde de obicei politicieni îşi ţineau discursurile sforăitoare şi mincinoase sau adresau urale ipocrite de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, de această dată nu veni nimeni. În schimb, politicienii trimiseseră camioanele cu prelate verde bălţat, pline cu soldaţi din Garda Naţională care începură imediat să desfăşoare bariere de sârmă ghimpată, cu care să protejeze primăria. Puseseră pe poziţii şi câteva tunuri cu apă, în ideea de a descuraja eventualii amatori de geamuri sparte. Cineva a strigat ceva neinteligibil. Poate îl lovise unul din soldaţi. Poate se sufoca în înghesuială. Poate nu îşi accepta sfârşitul. Sau poate pur şi simplu se revoltase.

Era mai mult un răget, ca al unui animal rănit, fără nimic uman în el, care a fost imediat reluat de mii de elemente ale mulţimii care dobândise individualitatea, furând-o în schimb pe cea a oamenilor din care se compunea. Un imens urlet colectiv, ieşit la unison din mii de guri, făcu să vibreze pereţii primăriei şi ai clădirilor din jur. Îngroziţi, sau poate doar impresionaţi, şirurile de soldaţi impersonali, cu chipurile ascunse după măştile de protecţie chimică şi radiologică, au făcut un pas înapoi. Acela a fost momentul în care s-a declanşat reacţia în lanţ. Miile de grame de substanţă radioactivă, aflate în tot atîtea mii de trupuri fierbinţi, strîns înghesuite, au atins masa critică.

Explozia atomică a vaporizat totul în tăcere: primărie, mulţimea cu care se contopise Joachim, oraşul Farwell. Apoi tunetul detonării, care a înlocuit miile de glasuri contopite în imensul strigăt final, s-a rostogolit din nori, lăsînd în urmă doar ciuperca nucleară, deformată de unda de şoc reflectată de muntele Up Forwell, ca un gigantic semn de întrebare.