Este cunoscută dificultatea enunţării unei definiţii pentru science-fiction. Genul introdus in conştiinţa publicului la începutul secolului trecut de Hugo Gernsback s-a maturizat în deceniile următoare, îmbogăţindu-se tematic dar în acelaşi timp diluându-şi individualitatea prin intersecţia cu alte ramuri ale literaturii mimetice şi non-mimetice. Daca în accepţiunea iniţiala prezenţa in textul literar a elementului tehnico-ştiinţific era necesară şi suficientă pentru încadrarea în gen, în timp această relaţie a devenit din ce în ce mai slabă. Pseudoştiinţa a devenit acceptabilă ca criteriu de includere (o concesie făcută spiritului campbellian ce avea sa se dovedească a fi o adevărată Cutie a Pandorei pentru puritatea science-fiction-ului), pentru ca mai apoi părţi importante din nucleul tematic al genului să fie atrase în structura unor opere aparţinând în mod evident fantasy-ului, horror-ului sau chiar literaturii generale. Fireşte, nu există mijloace privilegiate pentru a naşte artă; fireşte, literatura adevărată este una singură, iar graniţele dintre genuri sunt trasate pentru a le uni si nicidecum ca să le despartă; totuşi se pune întrebarea dacă în ziua de azi –  când probabilitatea ca manipulãrile genetice să creeze în viitorul apropiat un dragon zburător o depăşeşte cu mult pe cea ca ingineria aerospaţială să construiască o navă cosmică – este încă detectabil un miez ireductibil al vechiului science-fiction, dacă este decelabilă o esenţă care să confere specificitate acestui gen literar al modernităţii în tumultul lumii postmoderne a secolului XXI. Poate că da.

Dintotdeauna, prezenţa elementului ştiinţific a fost însoţitã în creaţiile science-fiction de  folosirea a metodei ştiinţifice. Cu toate că în vremea de pionierat a genului aceasta avea un rol preponderent adjuvant si periferic, o dată cu maturizarea science-fiction-ului, în cele mai bune texte ale sale, exploatarea metodei ştiinţifice ca atare – generarea logică a unei concluzii semnificative pornind de la un număr dat, minim, de premize – a căpătat o importanţă crescută, contribuind din plin la celebrul „sense of wonder”generat de lectura lor.

Metoda ştiinţifică aplicată într-un text literar non-mimetic permite crearea unui tip particular de iluzie ficţională. Dacă în fantasticul clasic trecerea între mediul familiar al cititorului şi universul ficţional al textului se produce abrupt, printr-o „fisură în real” (R. Caillois), a cărei explicaţie raţională este eliptică sau chiar absentă – lectorul fiind obligat s-o accepte ca atare si, mai mult, lãsat în mod deliberat să „ezite”(T. Todorov) între a accepta supranaturalul şi a încerca să-l subordoneze in extremis realului –  în science-fiction folosirea silogismului înlesneşte această tranziţie tocmai prin recursul la operaţiile gândirii, la analogie şi extrapolare, aşadar prin „logicizarea sistematică a imaginaţiei” (Ov.S. Crohmălniceanu). In SF pactul cu cititorul, necesitatea „suspendării neîncrederii” din partea acestuia, apare la un nivel mai profund. Există o particularitate esenţiala în ceea ce priveşte folosirea metodei ştiinţifice în textul SF: dacă în ştiinţa propriu-zisă validitatea unei metode se stabileşte în raport cu gradul de adecvare la realitate a concluziilor obţinute, în SF nu se întâmplă aşa; în cazul său, adevărata probă de calitate a demersului speculativ rezidă în capacitatea acestuia de a genera o naraţiune semnificativă din punct de vedere estetic, de a produce un imaginar capabil să ofere cititorului noi reflexii ale umanului, într-un cuvânt de a construi „lumi pentru idei” (C.T.Popescu). Iar pentru ca posibilitățile de expresie artistică în SF să fie neîngrădite, premizele care stau la baza progresiei silogistice nu vor aparţine în mod necesar realului (la limită, ele pot intra chiar în categoria absurdului sau miraculosului), cãci este important ca ele să fie legate de cât mai puține constrângeri impuse de către autor sau cititor, incluzându-le aici pe cele care derivă din condiţia verosimilităţii, a compatibilităţii lor cu realitatea-aşa-cum-o-ştim;  în aceasta constă tipul de iluzie ficţională specific genului. In chip paradoxal, atât timp cât regulile metodei ştiinţifice sunt respectate în textul SF, ştiinţa „reală” poate fi chiar contrazisă. Asemenea geometriilor neeuclidiene care dezvoltă spaţii abstracte pornind de la ipoteze ce ignoră simţul comun, textele SF sunt constructe ale intelectului care se legitimează în primul rând prin rigoarea cu care sunt asamblate şi nu prin precizia cu care descriu aparenţele realului. Aceasta pentru că SF-ul este în primul rând literatură, iar esenţa sa ultimă constă în capacitatea de a făuri, făcând apel în mod programatic la operaţiile logicii, universuri ficţionale coerente şi capabile să ofere privelişti insolite ale umanităţii; din punct de vedere artistic, gradul lor de adecvare la realitate este irelevant.

In anul 2009 termenul de „ficţiune speculativă” se referă, prin consens, la totalitatea genurilor literare non-mimetice, de la science-fiction, fantasy şi horror până la realismul magic şi slipstream. Cu toate acestea, sintagma ( inventată de Robert A. Heinlein în 1948 ca sinonim pentru science-fiction) a fost intens promovată în anii ’60 în cadrul mişcării New Wave cu următoarea semnificaţie, astăzi complet abandonată, dată de Judith Merril: „o modalitate literară care foloseşte metoda ştiinţifică tradiţională (observaţie, ipoteză, experiment) pentru a examina o anumită aproximare postulată a realităţii obţinută prin operarea în fondul comun de „lucruri cunoscute” a unui ansamblu dat de modificări inventate sau imaginate, ce generează un mediu în care reacţiile şi percepţiile personajelor pun în evidenţă caracteristici ale personajelor şi/sau ale invenţiilor”.

Aşadar, sintagma „ficţiune speculativă” s-ar putea dovedi mai potrivită decât clasicul „science-fiction” pentru a denumi în mod specific această modalitate literară ajunsă la vârsta maturităţii. Preeminenţa în textul literar a discursului speculativ asupra oricărui alt tip de discurs (inclusiv asupra celui pur ştiinţific!) constituie în acest moment, cred eu, adevăratul element de individualitate al SF-ului în contextul literaturii imaginarului.

Dumitru Cl. Stătescu