Nu cine, ce, când sau cum îmi spune contează, ci cât reuşesc eu să înţeleg. Sau cât din ce înţeleg îmi place, mă fascinează ori măcar reuşeşte să-mi ţină atenţia trează.

Dacă aplic regula asta la Duma Key atunci trebuie să recunosc cinstit că s-a dovedit a fi ceva mai slăbuţă cartea decât mă aşteptam.  Nu trebuie să înţeleagă cineva din afirmaţia asta că m-ar fi dezamăgit cartea, nici gând, Stephen King, REGELE, nu dezamăgeşte niciodată, dar nici măcar el nu reuşeşte să se ridice la pretenţiile care tot cresc, motiv suficient pentru a spune că nu mi-a venit să exclam OAU! , cum am făcut de exemplu după Povestea lui Lisey, carte pe care foarte mulţi au declarat că nici măcar nu au avut răbdarea de a o citi până la capăt. Aşa că se reduce problema la gusturi şi percepţii. Pentru mine Duma Key a pornit pe o linie uşor ascendentă, a crescut până în punctul în care Edgar Freemantle a început să picteze apoi a intrat pe o porţiune de stagnare. Aşa s-a şi încheiat, fără să-mi suscite interesul, fără să ajungă să mă plictisească. Deznodământul era previzibil, cel puţin pentru mine aşa a fost, eram convins că persoana care a însemnat cel mai mult pentru eroul cărţii va deveni victimă, că el se va răzbuna şi că în final vor fi toate bune şi frumoase, binele învinge, răul este înlăturat.

Bine, bine – mi-ar putea spune un cititor cu o percepţie diferită de a mea-, dar cum rămâne cu tot misterul care se dezleagă treptat, bucăţică după bucăţică, cum rămâne cu toate amănuntele care se aşează la locul loc ca într-un uriaş joc de puzzle? Ei bine, la întrebarea asta răspunsul meu este că nu sunt nimic altceva decât dovada faptului că autorul reuşeşte în fiecare clipă să aibă o imagine de ansamblu asupra cărţii, că ştie exact, încă de la prima pagină, unde vrea să ajungă şi că nu scrie fără un plan conceput în prealabil. Altfel spus, Regele reuşeşte să scrie un roman aflat undeva la graniţa dintre suspans şi horror, în stilul cărţilor poliţiste.

Acum, după ce am atins punctul slab, se cuvine să înşir şi punctele bune. Nu pot face nici acest lucru altfel decât judecând subiectiv, în concluzie, mărturisesc deschis că mi s-a părut mai slăbuţă cartea asta pentru simplul fapt că am citit altele de King care mi-au placut mult mai mult. Dacă s-ar fi întâmplat să citesc Duma Key înainte de Apocalipsul, Cimitirul Animalelor, Christine sau Talismanul, atunci probabil aş fi exclamat Oau! şi aş fi aşezat cartea la loc de cinste. Aşa eram deja obişnuit cu stilul, cu dezvăluirile treptate în doze atent calculate, menite să ţină cititorul cu sufletul la gură. În concluzie voi aşeza Duma Key alături de O mână de Oase, părere cu care este de acord şi traducătorul cărţii Mircea Pricăjan (mulţumiri încă odată pentru toate traducerile perfecte) , după cum mi-a mărturisit la târgul de carte Bookfest 2009.

Nu pot vorbi despre Duma Key fără să atrag atenţia asupra personajelor. Edgar Freemantle, deşi personaj central ca erou cu puteri nebănuite, animat înainte de toate de sentimentul protejării celor dragi şi a celor nevinovaţi de forţele dezlănţuite ale răului, în percepţia mea (mă enervez deja pe mine însumi cu această insistenţă)  a fost umbrit de… Wireman. Îmi amintea teribil de mult de cineva cunoscut, felul în care vorbea, toate acele cuvinte potrivite şi echilibrul sufletesc al acestuia îmi erau familiare, aşa că am tot căutat, câteva ore mi-a stat parcă pe vârful limbii numele şi nu am putut să nu zâmbesc atunci când întrun târziu a căpătat un chip. Morgan Freeman, în rolul lui Ellis Boyd ‘Red’ Redding în The Shawshank Redemption, film care are la bază tot o povestire a lui King. Odată făcută identificarea asta se cuvine să-mi exprim admiraţia pentru felul incredibil în care Stephen King reuşeşte să creeze personaje, se pricepe atât de bine la acest lucru încât eroii cărţilor lui capătă viaţă proprie în mintea noastră, a cititorilor, şi ajungem să ne întrebăm peste câţiva ani că oare unde, când şi cum am cunoscut acel om. Un om care nici măcar nu există ci este doar născocirea unei minţi şi a unui talent incredibil.  Potrivirea dintre numele eroului din Duma Key, Edgar Freemantle, şi numele actorului care a dat viaţă unui personaj important din “Rita Hayworth and Shawshank Redemption” ( Morgan Freeman) mă face să cred că legătura dintre Wireman şi Ellis Boyd ‘Red’ Redding nu este doar în mintea mea ci a existat şi în mintea lui King când a scris Duma Key.

Nu ştiu cum fac alţi cititori dar eu nu mă mulţumesc niciodată cu urmărirea acţiunii ci caut acele elemente mărunte care reuşesc să transforme o carte din obiect destinat destinderii într-un obiect cu un rol mai profund, acela al învăţării. Din acest punct de vedere mi-au rămas în minte două maxime enunţate de cel pe care eu îl consider a fi adevăratul erou din Duma Key, da, aţi ghici, Wireman:

„ Dumnezeu ne pedepseşte pentru ce nu ne putem imagina”

„ Ne minţim atât de des încât ne-am putea câştiga pâinea din asta”

şi unul aparţinând lui Edgar Freemantle:

„ A vedea înseamnă a crede”

Le consider demne de reţinut pentru că exprimă cât se poate de bine fundamentale trăsături psihice omeneşti.

Cartea, aşa cum a apărut la Editura Nemira, în format hardcover, are un mare avantaj constând în faptul că şi după cinci-şase citiri arată ca nouă şi un mic dezavantaj datorită faptului că marea majoritate a cititorilor care locuiesc în oraşele mari au obiceiul de a citi prin mijloacele de transport în comun, lucru aprope imposibil de făcut cu Duma Key datorită dimensiunilor absolut impresionante. Aşa că devine cartea de concediu sau de zile libere.

Să spun în final şi dacă recomand cartea sau nu. Pe o scară de la  1 la 10 a literaturii în general i-aş da nota 8 , în cadrul aşa-numitei literaturi de suspans îi acord tot 8, pentru aspect are un 10 cu felicitări. În concluzie este o carte recomandabilă tuturor cititorilor şi obligatorie colecţionarilor.

Lectură placută!

Balin Feri