Un francez din trei scrie
În revista Cultura din 15 octombrie a apărut un articol alarmant, intitulat chiar Statistici alarmante. Articolul porneşte de la un sondaj recent realizat pentru Le Figaro litteraire, comentat de Mohammed Aissaoui şi, după opinia autorului, dezvăluie o realitate îngrijorătoare: un francez din trei visează să scrie! Mai mult, peste un milion de francezi au produs deja teancuri de manuscrise! Pofta de a scrie afectează toate vârstele, toate sexele, toate categoriile sociale. Însă nouă din zece manuscrise sunt autobiografii, chiar dacă autorii sunt tineri…
Mai mult, această nevoie de a scrie nu este contracarată de nevoia de a citi, peste 53% dintre francezi citind sub cinci cărţi pe an şi doar 15 % citind mai mult de 15 cărţi pe an.
Să-i lăsăm de-o parte pe cei care scriu pentru că sunt scriitori, profesionişti sau amatori.
Deci majoritatea indivizilor scriu ştiind că şansele de a obţine bani şi glorie sunt foarte reduse. Oare nu acelaşi lucru îl fac sutele de mii de oameni care cumpără săptămânal bilete la loterie?
Opinia mea este că aceşti oameni care simt nevoia să se destăinuie, să se mărturisească pe hârtie, nu o fac pentru bani sau glorie. Sigur, Franţa are o tradiţie veche şi bogată a literaturii memorialistice, a mărturisirilor de tot felul, adică, pe undeva, modelele existente şi cunoscute din şcoală îşi spun şi ele cuvântul. Însă aici e vorba de altceva, de părerea fiecărui autor că a trăit experienţe unice, că a avut parte de simţiri şi simţăminte deosebite, iar toate acestea merită cunoscute şi de alţii. De fapt, nimic nu-i nou sub soare şi s-ar putea ca respectivii autori să afle cu surprindere că trăiri ce li se par singulare reprezintă ceva obişnuit. Adică totul se rezumă la o problemă de comunicare.
Pentru că, după opinia mea, totul porneşte de la nevoia de comunicare. Omul este o fiinţă socială şi până nu de mult trăia într-un mediu în care avea posibilitatea să discute, să se spovedească, să se destăinuie, să-şi împărtăşească trăirile. Civilzaţia modernă a adus confort, dar şi izolare. Trăim din ce în ce mai mult între aparate electronice, acumulăm informaţii şi trăiri ale altora, dar avem din ce în ce mai puţin posibilitatea să ne exprimăm propriile noastre trăiri. Avem din ce în ce mai puţin timp pentru viaţa de familie, pentru prieteni, vorbim despre noi înşine tot mai rar şi cu tot mai multă sfială. Poate din caza aceasta se înmulţesc emisiunile de televiziune în care unii dezvăluie tot soiul de intimităţi – pentru că nu mai avem ocazia spovedaniilor discrete (nu neapărat în faţa unui preot). La urma urmei, psihiatrul la care se recurge tot mai des de la Freud încoace nu-i decât un ascultător atent – care face acest lucru pentru bani, nu din prietenie. Sincer vorbind, câţi dintre voi mai are un prieten de încredere, în faţa căruia să-şi dezgolească sufletul fără jenă şi fără teamă că nu va fi înţeles?
Vrem să spunem cuiva ce ne doare şi descoperim că nu avem cui. Ne rămâne doar hârtia, care-i răbdătoare şi care suportă orice. Robinson Crusoe, singur pe insula sa, se adresa lui Dumnezeu, până să-l găsească pe Vineri. Noi ne-am dezobişnuit să mai discutăm cu Dumnezeu – sau suntem convinşi că nu ne aude – iar ceilalţi sunt prea ocupaţi să ne mai asculte.
Uitaţi-vă pe ediţiile electronice ale ziarelor, uitaţi-vă la mesajele de pe bloguri. O mare parte dintre ele sunt doar încercări disperate de a atrage atenţia celorlalţi. Ne străduim, ca nişte copii mici, să spunem într-un fel celorlalţi că avem nevoie de înţelegere, de afecţiune… sau măcar de o vorbă bună.
Un francez din trei discută cu hârtia. Ceilalţi doi ce soluţie or fi găsit?
Liviu Radu
(1) E foarte adevărat că suntem din ce în ce mai singuri.
(2) Pe lângă asta, nu mai putem trăi fără o imagine, un surogat. Imaginile sunt astăzi mai puternice decât originalul, ne învaţă Baudrillard. Dacă nu ai o imagine, nu exişti. Toţi contribuim din plin la creaţia unei postapocaliptice lumi noi şi încă tinere, alcătuită exclusiv din imagini şi cu mult mai frumoasă decât originalul.
Mă întreb dacă (1) şi (2) sunt fenomene independete sau nu. Şi dacă nu, care dintre ele e cauza şi care efectul. Sau ambele sunte efectele unei cauze terţe?
fain, mi-a placut articolul; dar nu vad de ce ar fi alarmanta statistica, macar pentru terapia prin scris si mi se pare semnul unei societati sanatoase (sau care asta vrea sa fie).
nici mie nu mi se pare alarmanta, dar asa era intitulat articolul…
titlul era alarmant daca a scrie era sinonim cu prabusirea fizica, psihica, morala (desi are cate putin din fiecare)
sau, altfel, cu capacitatea de a deveni miliardar, de a poseda propria banca, zgaraie-nori, or something. caz in care a fi francez era ceva de speriat… 
nu e ca si cum ai scrie… 2 din 3 americani sunt obezi (chiar daca pentru unii e moment de veselie).
Alarmant nu e că toată lumea scrie, ci că nimeni nu mai citeşte. Ori, cititul e cu mult mai important decât scrisul. Cititul e semnul de sănătate al unei societăţi. Fără citit, scrisul e o formă de autism.
@Vlad: foarte buna observatia…
Vlad
acum fa un exercitiu si schimba notiunile intre ele 
Alarmant nu e că toată lumea citeşte, ci că nimeni nu mai scrie. Ori, scrisul e cu mult mai important decât cititul. Scrisul e semnul de sănătate al unei societăţi. Fără scris, cititul e o formă de autism.
Metoda asta o folosise Lautréamont cu fragmente din Pascal. “L’homme sait que son règne n’a pas de mort, que l’univers possède un commencement. L’univers ne sait rien : c’est, tout au plus, un roseau pensant.”
nu inteleg ce scrii, da’ nu-i o problema reala… interpretarea nu trebuia sa se opreasca la traducerea mot-a-mot. e greseala mea daca n-am specificat asta. cer scuze.
[...] În revista Cultura din 15 octombrie a apărut un articol alarmant, intitulat chiar Statistici alarmante. Articolul porneşte de la un sondaj recent realizat pentru Le Figaro litteraire, comentat de Mohammed Aissaoui şi, după opinia autorului, dezvăluie o realitate îngrijorătoare: un francez din trei visează să scrie! Mai mult, peste un milion de francezi au produs deja teancuri de manuscrise! Pofta de a scrie afectează toate vârstele, toate sexele, toate categoriile sociale. Însă nouă din zece manuscrise sunt autobiografii, chiar dacă autorii sunt tineri…Mai mult, această nevoie de a scrie nu este contracarată de nevoia de a citi, peste 53% dintre francezi citind sub cinci cărţi pe an şi doar 15 % citind mai mult de 15 cărţi pe an. Citeşte mai mult [...]