Când am văzut – cu mulţi ani în urmă – Hoarda sălbatică (The Wild Bunch, 1969, regia Sam Peckinpah), am fost impresionat, printre altele, de o melodie de la mijlocul filmului.

Acest western – unul dintre ultimele westernuri de calitate – se caracteriza printr-o violenţă ieşită din comun. Iar melodia despre care vorbesc, o melodie suavă, sentimentală, într-o versiune a cappella, sugera, prin contrast, că viaţa putea fi altfel. Sigur, orice film are un fundal muzical, pe care, de obicei, nu-l observăm în mod conştient. Dar melodia aceasta ieşea în evidenţă prea mult, nu puteai s-o ignori, tocmai datorită diferenţei fundamentale dintre ceea ce sugera ea şi ceea ce arăta filmul.

Am reuşit să identific melodia respectivă, un cântec popular mexican. Se numea La golondrina. Am încercat să mi-o procur, mi se părea atât de frumoasă, de relaxantă şi de sentimentală, încât mi se părea potrivită pentru momentele în care vrei să fugi de realitate. Căutarea pe net a dovedit că nu era vorba de un cântec popular – în ciuda faptului că a devenit un cântec popular. Textul îi aparţine lui Niceto Zamacois, un istoric şi scriitor spaniol, care, în ciuda faptului că a participat activ la viaţa politică furtunoasă a Mexicului, şi-a păstrat cetăţenia spaniolă. Iar melodia a fost compusă de Narciso Serradell. Am descoperit o mulţime de variante ale cântecului, multe orchestrale, am descoperit o interpretare a lui Placido Domingo… dar n-am găsit varianta a cappella care mă impresionase atât de mult. Toate celelalte variante mi s-au părut încărcate de zorzoane inutile, mi s-au părut lipsite de simţire, de sinceritate.

Sigur, muzica are un rol important în film, dar uneori depăşeşte nivelul de element de fundal. În alt western (Rio Bravo, al lui Howard Hawks – cu John Wayne, Dean Martin şi Ricky Nelson),  o melodie – tot un cântec popular mexican, tot sentimental şi plăcut, dar de data asta instrumental – devine un motiv obsedant şi ameninţător, în totală opoziţie cu ceea ce sugerează melodia. Este vorba de cântecul El Deguello (sau, cum îl traduce unul dintre eroii filmului, cântecul pentru tăierea gâturilor). Întrucât melodia nu sugerează nimic macabru, acelaşi erou ne explică înţelesul contextual: este vorba de melodia care a fost cântată în faţa fortăreţei El Alamo, în noaptea de dinaintea atacului trupelor mexicane, însoţită de mesajul “dacă nu vă predaţi, venim şi vă tăiem gâturile”.

Revenind la La golondrina, m-am gândit îndelung de ce m-a impresionat atât de mult varianta din Hoarda sălbatică. Nu era numai elementul contrastant – deşi acesta a avut o mare importanţă. Mai era ceva…

Încerc acum, în stilul meu încâlcit, plin de explicaţii care s-ar putea să nu vă intereseze, să vă arăt că emoţiile cele mai puternice  sunt provocate de simplitate.

Însă uneori e nevoie şi de explicaţii care să-ţi canalizeze emoţiile…

Liviu Radu