Când treci prin Serbia, te apucă jalea să vezi o ţară care, după 10 ani de război, după bombardamente, sancţiuni economice şi fără să fie în Uniunea Europeană, este cu mult mai curată, oamenii sunt …
Citeşte mai departe »Ştiri şi informaţii din science-fictionul românesc
Interviuri, evenimente, sensuri şi evoluţii în science-fiction
Autori, traducatori, editori, fani
Proză Science-fiction sau Fantasy, autori români şi traduceri
Anunţuri şi rezultate privind concursuri româneşti şi internaţionale
You are currently browsing comments. If you would like to return to the full story, you can read the full entry here: “De ce publicăm”.
Pilotul privea apatic către instrumentele de bord. Nicio schimbare, toate erau inactive, cu excepţia celui de avarie care pâlpâia intermitent. Trecuse ceva timp de când nava pe care o conducea (un transportor comercial hârbuit, ce …
Pilotul privea apatic către instrumentele de bord. Nicio schimbare, toate erau inactive, cu excepţia celui de avarie care pâlpâia intermitent. Trecuse ceva timp de când nava pe care o conducea (un transportor comercial hârbuit, ce …
Înainte de triumful universal al science fiction-ului propriu-zis începînd cu anii cincizeci ai secolului trecut, genul acesta nu fusese prea cultivat în România, în ciuda mai multor exemplificări de mare interes şi, mai presus de …
You need to log in to vote. If you already had an account, you may log in here
Alternatively, if you do not have an account yet you can create one here.
Variantele 2, 5, 7 sau 8 nu cred ca le recunoaste cineva, poate ci chiar fata de sine. Prima e oarecum de domeniul sf (in privinta banilor, cel putin), daca vorbim de piata autohtona.
Daca m-ar intreba cineva pe mine de ce, probabil ca as raspunde ca scrisul e un fel de medicament, la boala mizeriilor zilnice. Dar si ca, daca nu pun pe hartie (pc) cuvintele care imi bazaie uneori in minte, nu pot nici macar sa dorm. Asta unde intra?
Se cheama “scrisul ca terapie”; cel mai bine a fost teoretizat de Cioran, dintre cei mai cunoscuti.
“…dorinţa de a fi publicat nu-i chiar un semn de normalitate psihică…”
am ras rau
pana acum mi s-au cerut povestile.
e un joc, nu-s la nivelul la care sa traiesc din asa ceva, asa ca toti editorii imi sunt prieteni.
pt stefana: scrisul poate fi o terapie, dar publicarea? bine, ai scris ceva ca sa te eliberezi de ceva, dar trebuie neaparat sa faci public acest lucru?
ben ami: ti s-au cerut povestile, deci ai fost flatat, ti s-a gadilat orgoliul, deci de aceea ai publicat…
Aici cred ca ar trebui o distinctie intre publicarea pe blogul propriu, sa zicem, si cea in volum, revista etc. As merge pe varianta 3, pentru prima, si pe 6 pentru cea de a doua.
Daca cei care ar vrea sa fie publicati sunt anormali, cum sunt cei care publica?
eu v-as da pastile. preventiv.
apoi as face distinctia si mai clara.
1. scrii din motiv ca: nu ai altceva de facut, asa iti vine, trebuie, samd.
2. afla si altcineva ca scrii (prin diverse tactici: esti urmarit, esti constrans sa recunosti, esti batut, fortat… etc).
3. spui tu ca scrii (lu’ ala, lu’ alalalt, care si cum se dovedesc a fi nefiresc de nereceptivi la treaba asta).
4. atat tu cat si ei aflati ca se poate si publica. moment de gratie, de cumul de informatii, sinteza si analiza. practic, cuprinsul boring al acestui “clasament”.
5. vrei sa publici si zici (cui nu trebuie, deocamdata).
6. vrei sa publici si zici cui trebuie (dar nu te ridici la nivelul mediu de unde poti emite pretentii, inca scrii despre rahati bazaiti de muste si ai impresia ca nimeni nu se prinde).
7. ai scris ceva, vrei sa publici pentru ca deja stii cam cat valorezi si tot nu te baga cineva in seama (pentru prima data e cazul sa te stradui mai mult, sa-ti faci prieteni la o matritza, sa te zbati cat de cat, sa pupi in cur pe cate cineva sau sa le faci cinste cu beri sau d-astea).
8. publici pe banii tai (renuntnd la multe).
9. publici gratis (asta e viata).
10. publici contra beri, strangeri de mana si batai pe spate.
11. publici pe banuti (lucrurile se vad altfel)
12. publici pe bani (esti tatal jmecherilor, bolnav copt, da’ ai o meserie deja, poti fi acceptat de societate… cat de cat).
13. publici pentru ca esti invitat (conteaza mai putin banii, important e ca cineva te cunoaste si te pretuieste).
etc…
Eu cred că publicatul se explică tot prin Cultură şi Personalitate. E un fapt social, şi se explică mult mai bine sociologic decât psihologic. Cineva trebuie să publice. De ce ajunge un om anume să publice, şi altul nu? Ţine mai mult de şirul de hazarduri şi contingenţe al vieţilor noastre. Probabil că cea mai mare parte a talentelor mor fără să publice, pentru că nu a apărut ocazia, sau n-au putut profita de ea.
n-a aparut ocazia? o sa incerc sa te contrazic. cine vrea sa fie anost, banal, tern si anonim… reuseste chiar si fara sa-si propuna. un AUTOR extraordinar… nu poate fi asa. si, cum nu traieste in comuna primitiva si nici in evul mediu, are cum sa se manifeste. instrumentele ii sunt la indemana.
macar sa incerce… poate.
ce vreau sa subliniez e ca traim intr-o societate. talentele nu se prapadesc NICI MACAR in atat de mult hulita Romanie.
pana la urma… geniile trec dincolo de “starile slab calitative”, ajutate fiind de cineva din anturaj si reusesc in viata.
asta daca nu te referi la geniile de prin Africa… care se presupune ca mor fara sa se mai poata manifesta.
@ Beb Ami, mai trist este când şi cel ridicat în slăvi, publicat în tiraje de sute de mii deşi se pretinde a fi genial este anost, banal, tern şi anonim în ochii cititorului cult.
Te mai contrazic într-un amănunt, sper că nu te superi.
În România zilelor noastre talentul nu este recunoscut la nici un nivel, în nici un domeniu- excepţie sportul. În rest tot ce contează este diploma. Iar diplomele împărţite de învăţământul românesc certifică doar învăţarea miilor de tâmpenii predate pe motiv că avem profesori şi un licenţiat este egal cu zero când trebuie să se descurce în domeniul pentru care şcoala l-a prgătit. Poate să înveţe de la cei care practică meseria, dacă are noroc să se nimerească lângă oameni dispuşi să-i înveţe.
Un copil indiferent cât ar fi de talentat va rămâne mereu în umbra unui copil al cărui părinţi sunt oameni influenţi. Eu cunosc o sumedenie de oameni talentaţi care au publicat după foarte mult timp o carte şi nici atunci nu au fost remarcaţi în nici un fel, nu pentru că nu ar fi foarte buni ci pentru că societatea românească este bolnavă pâna în măduva oaselor. Marea majoritate a tinerilor nu sunt dispuşi să citească o carte din care ar avea ceva de învăţat dar se înghesuie să citească aberaţii ale unor persoane publice.
Mai trebuie ţinut cont de un amănunt: propriul talent de regulă nimeni nu şi-l poate aprecia la modul corect considerându-l ceva firesc, normal. Aşa că talentele se cer a fi căutate,descoperite, aduse în faţa lumii. Însă la noi se caută înainte de toate scandaluri, evenimente mondene, cuvântări politice şi orice piţipoancă dispusă să facă sex în grup în faţa camerelor se bucură de mai multă celebritate decât un scriitor.
Aşa că pun şi eu întrebarea: dacă un român de cincizeci de ani, care niciodată nu a scris nimic, se apucă mâine şi scrie romanul secolului 21, crezi că va fi bagat în seamă de cineva? Sau dacă scrie acel roman un copil de 20 de ani?
Poate da, va fi bătut pe spate, o editură de mâna a ‘nşpea îl publică şi cu asta basta. Va fi uitat instantaneu de parcă nici n-ar fi fost şi cu mare noroc îl redescoperă întâmplător cineva peste un veac, dacă vor mai exista cititori în ţara asta. Dacă se continuă după cum s-a pornit în aceşti douăzeci de ani de democraţie atunci peste un veac în România vor fi doar manelişti, fotbalişti, piţipoance şi politicieni.
Ceea ce am spus reprezintă doar o părere. Nu am pretenţia de a fi spusele mele acceptate ca fiind adevăruri.
nici nu au cum sa fie … adevaruri. ar insemna ca Apocalipsa a inceput si noi avem viziune panoramica, bine mersi, din primul rand.
eu vad paharul pe jumatate plin, sorry!
ii ziceam cuiva, mai demult… ai impresia ca ai scris ROMANUL… fa pe dracu-n patru si da de stire tuturor!
asta e adevarul, Feri. il scrii si apoi INCERCI sa-l asasinezi pe presedintele statului (la misto, oricum nimeni nu vede diferenta!) si gata si recunoasterea mondiala totala.
Ideea era că cei care caută celebritatea degeaba se orientează către literatură, au cu mult mai multă şansă distrugând decât clădind ceva.
Cei care vor să facă bani s-au orientat şi ei greşit, banii se găsesc în altă parte, în politică, în manele sau chiar şi în găinării mărunte, dar nu acolo unde se vorbeşte despre cultură.
Dacă e să privesc problema personal, atunci sunt obligat să formulez răspunsuri clare şi să recunosc că am două motive să scriu: 1. am ceva de spus şi o fac. Dacă mă şi aude cineva cu atât mai bine.Dacă mai cade şi pe gânduri atunci deja e foarte bine.
2. Îmi umblă gânduri ciudate prin cap şi nu le pot da formă clară decât exprimându-le. Aşa că scriu pentru a-mi clarifica ideile.
si cu ziaristii cum ramane? sunt un fel de homeless in criza identitara gata sa modifice realitatea la comanda pentru o supa calda?
Feri: “În România zilelor noastre talentul nu este recunoscut la nici un nivel, în nici un domeniu- excepţie sportul.” Ce inseamna “nu este recunoscut”? Sau, mai bine, cum ar trebui sa fie recunoasterea, ca s-o vezi? Ti se pare ca tu esti un talent nerecunoscut?
si eu il banui pe Feri ca amesteca recunoasterea unui talent cu ceva bani care trebuie sa-ti vina din cer
banii astia… o sa ne ia mintile si-o sa fuga cu ele departe. o sa ne lase fara talent, nu alta
Eu îi dau dreptate lui Balin Feri.
În primul rând, în ţara asta şi aiurea, mulţi dintre cei care poate ar avea ceva de zis sunt foarte singuri. Nu are cine să-i audă în proximitate. Internetul nu rezolvă foarte mult, pentru că raportul semnal/zgomot e aşa de mic, încât eşti oricum pierdut.
Şi, michael, dacă ne uităm în istoria literaturii (sf şi nu numai), mereu au existat oameni al căror talent extraordinar a fost de a descoperi alte talente. Unde ar fi fost SF-ul azi fără John W. Campbell? Fără ei, nici recunoaşterea publică, atât de dependentă astăzi de “marketing”, “promovare”, “advertising”, n-ar fi posibilă. Dar oameni de genul ăsta nu sunt mulţi (dacă or mai fi) şi de asta putem specula că majoritatea talentelor se irosesc pur şi simplu. Şi nu doar azi, şi nu doar acum, ci dintotdeauna.
Ben Ami, talentul nu presupune obligatoriu şi o autorecunoaştere, de fapt, asta e mai curând excepţia decât regula. Nu e uşor să ai încredere deplină în tine însuţi şi în mesajul tău, înainte de orice fel de recunoaştere, în absenţa unei doze variabile de paranoia.