Assurbanipal şi realitatea virtuală
Mă întreb cum proceda Assurbanipal atunci când avea chef să citească o carte. Şi cum o citea. Avea oare nişte angajaţi (pe viaţă) care îi ţineau sub ochi tăbliţele de lut? Dar dacă avea chef să citească seara, în pat, înainte de culcare? Cum ar fi arătat un târg de carte dacă s-ar fi organizat pe vremea aceea? Greu cu lutul la târg…
Papirusul, pergamentul, mătasea sau hârtia, folosite pe post de suport pentru cuvinte, nu au rezolvat timp de secole o problemă destul de sâcâitoare: multiplicarea unei opere literare. Gutenberg a rezolvat această neplăcere folosind pentru prima dată un tipar cu litere mobile. Soluţia sa s-a răspândit rapid în lume, apoi, după câteva sute de ani de tăiat păduri în neştire, nişte unii au descoperit că se poate scrie şi pe alte suporturi. Textul scris pe hârtie a migrat pe hard-discuri din ce în ce mai încăpătoare şi din ce în ce mai silenţioase.
Mai are rost să scriem pe hârtie? Unii sunt de părere că da. Cartea tipărită este adânc impregnată în conştiinţa colectivă, prin urmare este necesară şi nu va dispărea. Alţii susţin că dimpotrivă, cartea tipărită va deveni curând o amintire sau o curiozitate. Cuvântul scris circulă mai repede pe internet. Un editor de text sub mâna cuiva priceput poate avea un impact mult mai mare decât un tipar cu litere mobile de acum câteva sute de ani. Galaxia Gutenberg se fărâmiţează în alte galaxii, mai mititele: Blogspot, WordPress, Tweeter, MySpace, MyFace, MyAss… Reţelele de socializare scot la iveală microgenii care produc capodopere care durează fix cinci minute. Datorită lui Gutenberg am învăţat cu toţii să scriem şi acum nu ne mai putem opri. Ba mai mult, chiar şi limbajul se modifică. Există bloguri de limbă română care par a fi scrise în klingoniană. Există reţele de comunicare instant şi care par a folosi limbaje extraterestre.
Cf? întreabă cineva pe mess.
Bn, îi răspunde altcineva. Kre ka mduc la flm. Da u?
Nush, vr să citesc o krte. Vb maine?
LOLZ 
, bn, bye.
Şi totul asezonat cu emoticoane, fireşte. Aştept cu nerăbdare primul roman scris cu emoticoane. Sigur, o să spuneţi, chestiile astea nu sunt artă. Nu ştiu. Nu cred că James Joyce s-ar fi apucat să scrie Ulise dacă ar fi avut la îndemână doar o pană de gâscă şi câteva suluri de pergament. Poate că scria altceva. Sau nimic. Iar romanul Ulise, dacă ar fi ajuns printr-un miracol (science-fiction, desigur) la curtea regelui Artur, ar fi plăcut literaţilor de atunci? N-aş risca un răspuns pozitiv. Invers, câţi oare au citit Epopeea lui Ghilgameş? Puţini. Iar, dintre acei puţini, câţi o consideră o capodoperă literară? Bine, poate că în sumeriană suna mai bine…
Vremurile se schimbă şi ne schimbă, o spune şi Bob Dylan. Peste o vreme, un text scris pe mess poate deveni o capodoperă. Celebritatea nu va mai fi apanajul celor puţini şi talentaţi ci va fi la îndemâna celor mulţi. O celebritate de treizeci de secunde. Flaubert va fi reciclat în simboluri grafice. Şi poate că nici nu este ceva rău în asta. Cum ar arăta Madame Bovary transpusă într-o bandă desenată în care, în loc de cuvinte, se vor folosi emoticoane? Cool, nu-i aşa? Aparent ne întoarcem la pictograme şi hieroglife. Ce urmează? Siluete de bizoni pe pereţii peşterilor? Poate. În fond, ce este internetul dacă nu o imensă peşteră din care ieşim din ce în ce mai rar? Avem pe internet Second Life? Avem. Avem avatar acolo? Avem. Atunci la ce ne mai trebuie să ieşim afară? Nu văd mare diferenţă între un user de pe Second Life care preferă să zboare prin realitatea lui virtuală şi un individ care se afumă cu ciuperci printr-o scorbură sau grotă. Amândoi zboară.
Într-un viitor sumbru pentru cuvântul tipărit ce se va alege din poveste? Vom mai avea oare povestitori? Oameni care să transmită emoţii şi nu emoticoane prin cuvinte? Vor mai exista poeţi? Dar scriitori de science-fiction sau de fantasy? La ce vor visa autorii de science-fiction? La un tipar cu litere mobile? La un teasc cu ajutorul căruia să umple foi de hârtie cu poveşti? Poate să apară un science-fiction sau cum s-o numi acest gen literar peste ani, aşadar poate să apară un sefe invers? În care autorii de literatură, sau cum s-o mai numi ea, să se decupleze de la reţelele virtuale şi să viseze cu creierii proprii la o lume în care oamenii tăiau copaci pentru a face hârtie pe care să se aştearnă poveştile. Vor fi ei nişte ciudăţenii, cazuri psihiatrice într-o lume care în loc de cuvinte oamenii comunică printr-o sumă de bolboroseli încărcate cu pictograme plutitoare prin aerul virtual? Vor fi vremuri interesante. Eşti nebun, va spune avatarul psihiatrului tău folosind pentru aceasta un emoticon 3D perfect renderizat, atunci când va afla că vrei poveşti. Nu-ţi va rămâne decât să te decuplezi de la RV şi să te apuci de scris. Din păcate o să constaţi că nu mai ai cuvinte. Iar simulacrul de newspeak pe care îl ştii nu poate descrie decât stările primare. Şi fără nuanţe. Aşa că te vei băga la loc pe reţea. Iar Orwell va râde pe înfundate.
Rudi Kvala
Exista deja romane scrise prin sms, care se vand chiar bine. Mai exista si bloguri care devin revista imprimata lunar (si, culmea, este pastrat layoutul de blog), precum si romane de succes care au fost postate in foileton pe blog.
Sigur ca romanele lui Orwell si Bradbury nu sunt doar cosmaruri fictionale, pentru ca ceea ce le face sa fie cosmaruri e tocmai posibilitatea lor (uneori chiar lasa senzatia de iminenta). Dar nici nu trebuie sa le agitam ca amenintari apocaliptice. Faptul ca Epopeea nu a devenit de neinteles dupa doua milenii e dovada ca lucrurile (suporturile) se schimba, nu oamenii.
@Vlad: faptul ca se vand bine romanele scrise prin sms (o mare ciudatenie, de altfel, sa scrii sau sa trimiti “romane”prin sms, de ce nu si prin porumbei voiajori sau inscrisuri pe baloane umplute cu heliu si care sa faca “poc” aleator pe cerul planetei noastre. Sau chiar romane imbuteliate in sticle si lansate pe marile de oriunde, sa le citeasca eventual echipajele de pe submarinele atomice) nu inseamna automat ca au si vreo valoare. Sunt, mai degraba, simple curiozitati de balci, gen femeia cu barba sau pianistul cu patru brate si cu un singur ochi. Problema este: ce ne facem daca astfel de curiozitati devin norme?
Eu n-am spus ca au sau nu au valoare (nici nu am citit astfel de romane), am spus doar ca exista si ca au la momentul de fata succes. Opinia mea personala este ca sunt mici furtuni intr-un pahar cu apa, noile jucarii ale unei noi generatii (cine mai citeste astazi poezie dadista – ma refer chiar sa citeasca cu placere, nu doar sa studieze istoria avangardelor?).
)
Dar, ce ma surprinde un pic, este ca de la autorii de SF ma asteptam cel mai mult sa imbratiseze noile tehnologii si valuri si sa experimenteze cu ele (ebook, audiobook etc.). Din contra, impresia e ca sunt destul de “clasicisti”. (Nu e un repros, nu ma intelege gresit, e in cel mai bun caz o provocare
@Kvala – Chestiile astea cu SMS, Mess, emoticoane impreuna cu comunicarea scrisa in forma scalciata (sau cool daca vreti) sint specifice unei anumite varste ori mode, hence chestii absolut trecatoare si, evident, inutile. Adica cel opreste pe adolescentul X sa puna mana pe telefon si sa-l sune pe Y care locuieste in blocul vecin? Sau, mai bine, sa se intalneasca la o bere? Nimic, insa e ‘cool’ sa dai SMS sau ‘sa te dai pe Mess’… Unii realizeaza mai repede ca este doar pierdere de vreme, altii mai tarziu, iar cativa raman blocati pe nivelul respectiv (categorie oricum ‘pierduta’ intr-un fel sau altul – stiti voi despre ce vb…)
@Vlad – Treaba cu ebooks si audio books tine mai mult de publisheri decat de autori. Din cate stiu eu (s-ar putea sa stiu gresit) editurile cumpara drepturile pentru opera respectiva in forma scrisa, adica inclusiv format ebook. Unele edituri preferea sa nu publice nimic in format electronic (ex. TOR), altii o fac insa la niste preturi care iti cam taie cheful: in general ebook-ul este la acelasi pret sau mai mare comparativ cu forma tiparita care sa gaseste la momentul respectiv pe piata, adica pentru o carte proaspat lansata (in general harcover) pretul ebook-ului este tot $25-30. In acest caz majoritatea cumparatorilor prefera sa cumpere editia hard cover. Din punct de vedere economic este o aberatie: fara costuri de tipar si distributie, cartea are acelasi pret, ba cititorul trebuie sa mai dea o suma importanta si pe ebook reader. De ce fac publisherii porcaria asta:
- pentru ca inca sint inca ‘blocati’ pe formatul tiparit
- pentru ca nu vor sa ramana cu cartile de hartie pe rafturi
- pentru ca pot
Alegeti voi.
Editurile care nu vor sa publice si editii electronice se tem de piraterie, de ‘napsterizarea’ industriei – si stiu ei ce stiu: decriptarea e relativ simpla, fisierele sint mici, foarte rapid si usor de download-at. Exista deja cateva zeci de mii de carti ce circul pe torrent, iar readerele tind sa se ieftineasca. Sony a facut o miscare foarte tare acceptind fisiere necriptate pe readerele lor, ma refer in special PDF.
Pe cei care se tem de piraterie nu prea ai inteleg dintr-un anumit punct de vedere: in pietele mari de carte oricum exista biblioteci bine puse la punct unde oricine poate imprumuta/citi orice, practic gratis.
Despre audio books doar cateva cuvinte – nu sint pentru mine.
@Aspoiu: Eu ma refeream la un context mai larg, al celorlalte editoriale publicate aici. Stiu ca tin mai degraba de publisheri, dar faptul ca sunt usor de realizat le transforma intr-o unealta care poate fi folosita eficient de autori pentru a se promova (singuri, caci cam asta e situatia la momentul actual). De exemplu, daca te duci la un publisher si spui “ultima mea nuvela a fost publicata electronic si a avut x mii de downloaduri” poate fi un argument (chiar daca downloadurile sunt gratuite).
Dar in legatura cu pretul unui ebook, cred ca te inseli, in general (exceptand foarte noile aparitii) sunt cam la jumate de pret. In legatura cu forma scrisa, se cumpara pe formate: trade pbk, hc, mmp, audio, ebook, serial, kiosk etc. Poti sa iei doar una, sau mai multe, sau toate.
@Vlad – “sunt cam la jumate de pret” – sa-mi spui si mie unde, please.
In legatura cu promovarea cu chestii gratis – un publisher o poate vedea si altfel: ai dat gratis pentru ca nu ai reusit sa vinzi, si nu ai reusit sa vinzi pentru ca…
@Aspoiu: E mai bine de jumatate de pret… “The Kindle edition of Dan Brown’s The Lost Symbol, his follow-up to 2003’s smash hit The Da Vinci Code, has become the top-selling item on Amazon.com.Commentators are wondering whether the book is heralding a new era in publishing. While Amazon is offering almost 50 per cent off the hardback copies, $16.17 instead of $29.99, the Kindle edition is available at just $9.99 – and there is no wait for delivery.” Sursa: http://www.telegraph.co.uk/technology/news/6198072/Dan-Browns-The-Lost-Symbol-on-Kindle-is-Amazon-top-seller.html
9.99 nu e jumatate din 16.17 (asta ca sa fiu carcotas)
Pe de alta parte asta e un caz special: amazon profitant de hype-ul acestui volum ca sa-si promoveze produsul. Si Sony face din astea, cu carti la $1. Din pacate sint doar cazuri speciale si foarte rare.
Cory Doctorow a spus-o mult mai bine decat as putea s-o spun eu acum (citat din “Little Brother”) :
THE COPYRIGHT THING
The Creative Commons license at the top of this file probably tipped you off to the fact that I’ve got some pretty unorthodox views about copyright. Here’s what I think of it, in a nutshell: a little goes a long way, and more than that is too much.
I like the fact that copyright lets me sell rights to my publishers and film studios and so on. It’s nice that they can’t just take my stuff without permission and get rich on it without cutting me in for a piece of the action. I’m in a pretty good position when it comes to negotiating with these companies: I’ve got a great agent and a decade’s experience with copyright law and licensing (including a stint as a delegate at WIPO, the UN agency that makes the world’s copyright treaties). What’s more, there’s just not that many of these negotiations — even if I sell fifty or a hundred different editions of Little Brother (which would put it in top millionth of a percentile for fiction), that’s still only a hundred negotiations, which I could just about manage.
I *hate* the fact that fans who want to do what readers have always done are expected to play in the same system as all these hotshot agents and lawyers. It’s just *stupid* to say that an elementary school classroom should have to talk to a lawyer at a giant global publisher before they put on a play based on one of my books. It’s ridiculous to say that people who want to “loan” their electronic copy of my book to a friend need to get a *license* to do so. Loaning books has been around longer than any publisher on Earth, and it’s a fine thing.
I recently saw Neil Gaiman give a talk at which someone asked him how he felt about piracy of his books. He said, “Hands up in the audience if you discovered your favorite writer for free — because someone loaned you a copy, or because someone gave it to you? Now, hands up if you found your favorite writer by walking into a store and plunking down cash.” Overwhelmingly, the audience said that they’d discovered their favorite writers for free, on a loan or as a gift. When it comes to my favorite writers, there’s no boundaries: I’ll buy every book they publish, just to own it (sometimes I buy two or three, to give away to friends who *must* read those books). I pay to see them live. I buy t-shirts with their book-covers on them. I’m a customer for life.
Neil went on to say that he was part of the tribe of readers, the tiny minority of people in the world who read for pleasure, buying books because they love them. One thing he knows about everyone who downloads his books on the Internet without permission is that they’re *readers*, they’re people who love books.
People who study the habits of music-buyers have discovered something curious: the biggest pirates are also the biggest spenders. If you pirate music all night long, chances are you’re one of the few people left who also goes to the record store (remember those?) during the day. You probably go to concerts on the weekend, and you probably check music out of the library too. If you’re a member of the red-hot music-fan tribe, you do lots of *everything* that has to do with music, from singing in the shower to paying for black-market vinyl bootlegs of rare Eastern European covers of your favorite death-metal band.
Same with books. I’ve worked in new bookstores, used bookstores and libraries. I’ve hung out in pirate ebook (“bookwarez”) places online. I’m a stone used bookstore junkie, and I go to book fairs for fun. And you know what? It’s the same people at all those places: book fans who do lots of everything that has to do with books. I buy weird, fugly pirate editions of my favorite books in China because they’re weird and fugly and look great next to the eight or nine other editions that I paid full-freight for of the same books. I check books out of the library, google them when I need a quote, carry dozens around on my phone and hundreds on my laptop, and have (at this writing) more than 10,000 of them in storage lockers in London, Los Angeles and Toronto.
If I could loan out my physical books without giving up possession of them, I *would*. The fact that I can do so with digital files is not a bug, it’s a feature, and a damned fine one. It’s embarrassing to see all these writers and musicians and artists bemoaning the fact that art just got this wicked new feature: the ability to be shared without losing access to it in the first place. It’s like watching restaurant owners crying down their shirts about the new free lunch machine that’s feeding the world’s starving people because it’ll force them to reconsider their business-models. Yes, that’s gonna be tricky, but let’s not lose sight of the main attraction: free lunches!
Universal access to human knowledge is in our grasp, for the first time in the history of the world. This is not a bad thing.
In case that’s not enough for you, here’s my pitch on why giving away ebooks makes sense at this time and place:
Giving away ebooks gives me artistic, moral and commercial satisfaction. The commercial question is the one that comes up most often: how can you give away free ebooks and still make money?
For me — for pretty much every writer — the big problem isn’t piracy, it’s obscurity (thanks to Tim O’Reilly for this great aphorism). Of all the people who failed to buy this book today, the majority did so because they never heard of it, not because someone gave them a free copy. Mega-hit best-sellers in science fiction sell half a million copies — in a world where 175,000 attend the San Diego Comic Con alone, you’ve got to figure that most of the people who “like science fiction” (and related geeky stuff like comics, games, Linux, and so on) just don’t really buy books. I’m more interested in getting more of that wider audience into the tent than making sure that everyone who’s in the tent bought a ticket to be there.
Ebooks are verbs, not nouns. You copy them, it’s in their nature. And many of those copies have a destination, a person they’re intended for, a hand-wrought transfer from one person to another, embodying a personal recommendation between two people who trust each other enough to share bits. That’s the kind of thing that authors (should) dream of, the proverbial sealing of the deal. By making my books available for free pass-along, I make it easy for people who love them to help other people love them.
What’s more, I don’t see ebooks as substitute for paper books for most people. It’s not that the screens aren’t good enough, either: if you’re anything like me, you already spend every hour you can get in front of the screen, reading text. But the more computer-literate you are, the less likely you are to be reading long-form works on those screens — that’s because computer-literate people do more things with their computers. We run IM and email and we use the browser in a million diverse ways. We have games running in the background, and endless opportunities to tinker with our music libraries. The more you do with your computer, the more likely it is that you’ll be interrupted after five to seven minutes to do something else. That makes the computer extremely poorly suited to reading long-form works off of, unless you have the iron self-discipline of a monk.
The good news (for writers) is that this means that ebooks on computers are more likely to be an enticement to buy the printed book (which is, after all, cheap, easily had, and easy to use) than a substitute for it. You can probably read just enough of the book off the screen to realize you want to be reading it on paper.
So ebooks sell print books. Every writer I’ve heard of who’s tried giving away ebooks to promote paper books has come back to do it again. That’s the commercial case for doing free ebooks.
Now, onto the artistic case. It’s the twenty-first century. Copying stuff is never, ever going to get any harder than it is today (or if it does, it’ll be because civilization has collapsed, at which point we’ll have other problems). Hard drives aren’t going to get bulkier, more expensive, or less capacious. Networks won’t get slower or harder to access. If you’re not making art with the intention of having it copied, you’re not really making art for the twenty-first century. There’s something charming about making work you don’t want to be copied, in the same way that it’s nice to go to a Pioneer Village and see the olde-timey blacksmith shoeing a horse at his traditional forge. But it’s hardly, you know, *contemporary*. I’m a science fiction writer. It’s my job to write about the future (on a good day) or at least the present. Art that’s not supposed to be copied is from the past.
Finally, let’s look at the moral case. Copying stuff is natural. It’s how we learn (copying our parents and the people around us). My first story, written when I was six, was an excited re-telling of Star Wars, which I’d just seen in the theater. Now that the Internet — the world’s most efficient copying machine — is pretty much everywhere, our copying instinct is just going to play out more and more. There’s no way I can stop my readers, and if I tried, I’d be a hypocrite: when I was 17, I was making mix-tapes, photocopying stories, and generally copying in every way I could imagine. If the Internet had been around then, I’d have been using it to copy as much as I possibly could.
There’s no way to stop it, and the people who try end up doing more harm than piracy ever did. The record industry’s ridiculous holy war against file-sharers (more than 20,000 music fans sued and counting!) exemplifies the absurdity of trying to get the food-coloring out of the swimming pool. If the choice is between allowing copying or being a frothing bully lashing out at anything he can reach, I choose the former.
Da, foarte tare articolul. Il citisem cu ceva vreme in urma, dar mi-a placut sa-l recitesc. Sigur, n-as fi total de acord, dar e al naibii de incitant scris! Care e sursa?
http://craphound.com/littlebrother/download/
E parte din introducerea la Little Brother, ultimul lui roman (nominalizat la Hugo anul asta – mi-a placut, desi e oarecum didactic si tras de par).
În “antichitatea greacă”, cărţile păreau să fie considerate nocive. Cum era? Să scrii o carte e ca şi când ai da o sabie unui idiot. Oricum, probabil că pe atunci (ca şi în vremea lui Assurbanipal) nimeni nu citea cărţi aşa cum o facem noi astăzi. Multe secole mai târziu, cărţile încă nu erau citite “în gând”, ci cu voce tare. S-ar putea să mă înşel, dar citisem pe undeva cum Thomasso d’Aquino s-a minunat văzându-ţi maestrul, Albert cel Mare, citind fără să rostească textul. Era un prodigiu demn de un alchimist. Astăzi oricine o face. Felul de a citi s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Şi limba la fel. Şi totuşi, limbile nu s-au transformat într-o gură de cenuşă: nu cred că messengerul va reuşi un asemenea lingvicid.
Povestirile însă s-au schimbat infinit mai puţin decât mijloacele lor de propagare. Epopeea lui Ghilgameş are aceeaşi timpi epici valabili şi azi. Într-o conversaţie între Borges şi Sabatto, nu mai ştiu care dintre ei zicea că poate omenirea are nevoie de povestitori, că fără ei s-ar îmbolnăvii de o nebunie asemănătoare omului care nu mai visează. Nu ştiu dacă e aşa, dar intuiţia ne spune că e nevoie de povestiri. Povestirile sunt mult mai importante decât povestitorii. Ei, cu drepturile lor de autor cu tot, sunt o achiziţie recentă în istoria noastră, şi pot foarte bine să dispară din nou. Ba e chiar probabil că o vor face. Nu mă întristează, nu mă sperie lucrul ăsta, atâta timp cât povestirile o să rămână.