Omohom – Cristian Tudor Popescu
Supratema volumului Planetarium de Cristian Tudor Popescu (Ed. Albatros, 1987) este, observa Voicu Bugariu în prefaţa acestuia, “facultatea de a genera noul”.
In Omohom, povestirea care încheie volumul, această temă este tratată în cadrul unei distopii blânde (amintind de Minunata lume nouă a lui A. Huxley), într-o naraţiune ce are în centru un personaj literar tragic.
“Omohom este singura planetă locuită de om care va exista atât cât sistemul solar din care face parte”. Omohom este o societate-laborator în care un experimentator mitic (Inginerul) instituie un mecanism de substituţie a selecţiei naturale menit să extermine inteligenţa creativă individuală şi, o dată cu ea, germenii autodestrucţiei speciei pe care aceasta inevitabil îi conţine. “Fiecare copil de pe planetă contractează la 10 ani o boală gravă, mortală. Remediul, unul singur: copilul trebuie dus în anumite locuri pustii şi sălbatice, desemnate de tradiţii obscure, şi lăsat singur o noapte. In zori, el revine sănătos şi fără să-şi amintească nimic din cele petrecute în timpul nopţii, sau nu mai revine deloc”. Vor vieţui aşadar pe această planetă, închişi între limitele abaterii minime, numai indivizi mediocri, autosuficienţi, incapabili s-o schimbe şi, finalmente, s-o distrugă. Membrii familiei Maleira, descendenţi direcţi ai Inginerului, sunt însă diferiţi; printr-o metodă procurată chiar de strămoşul lor şi transmisă din generaţie în generaţie ei reuşesc, simulând absenţa facultăţii creative, să treacă testul care le permite să trăiască în lumea Omohom.
Acestea sunt premizele de la care pleacă textul. Cu mijloacele ficţiunii speculative, autorul reuşeşte în câteva pagini să construiască o lume coerentă în stranietatea ei, pentru a spune o poveste de neuitat despre singurătatea celui diferit şi iluzia fericirii.
Naraţiunea, realizând o gradare perfectă a tensiunii, este propulsată prin inserţia unor fragmente discursive, la rândul lor fascinante prin rigoarea şi agerimea raţionamentelor pe care le conţin şi care extrapolează ipotezele ficţionale. Finalul deschis este memorabil prin concluzia surprinzătoare care însoţeşte creşterea paroxistică a temperaturii textului către catharsis.
De remarcat că, dacă “metoda ştiinţifică” (explorarea logică a unor premize cu obţinerea unor concluzii relevante) este indispensabilă în economia naraţiunii, elementele tehnice sau (pseudo)ştiinţifice care i s-ar putea alătura, lipsesc. De exemplu, modul practic în care este realizată selecţia artificială a indivizilor ne-creativi este învăluit în mod deliberat în misterul mitului. Autorul reuşeşte în mod exemplar să redea tragismul legăturii dintre personajul-narator şi Kari, unicul său fiu sortit nefericirii sau nefiinţei, în schimb nu simte nevoia să detalieze, să spunem, existenţa vreunei “gene a creativităţii” ori a felului în care Inginerul a modificat genomul speciilor de pe Omohom.
Cu siguranţă, textul literar nu pierde nimic din această omisiune, căci miza sa este alta şi aparţine literaturii adevărate, fie ea realiste sau nu – aceea de a pune în lumină privelişti ascunse ale sufletului omenesc; ca în toate marile opere ale science fiction-ului, şi în povestirea lui Cristian Tudor Popescu reflectarea umanului în oglinzile deformante ale imaginarului oferă perspective nebănuite şi emoţionante.
Dumitru Cl. Stătescu
@tuturor: va recomand sa adoptati un ton adecvat unei dispute de idei. si sa aveti in vedere ca nimeni nu detine adevarul absolut. rreugen camner, ghidoveanu, apreciez ardoarea cu care incercati sa va sustineti ideile. dar va apropiati de o limita nedorita. incercati cu argumente si cu demonstratii, sentintele definitive distrug dialogul. valabil si pentru goe care nici macar nu a incropit un simulacru de argument in tot ce a postat. remarci de genul ca inainte de 89 se scria la betie insulta in mod gratuit o multime de oameni. nu cred ca prin astfel de comentarii putem castiga ceva. toate cele bune.
Eu m-am abtinut de la orice insulta sau remarca legata de viata altcuiva. Acum vad ca sunt atentionat sa nu mai fac asta.
Bun.
Probabil ca necazul nu e nici la domniile voastre, nici la mine, e o simpla chestiune de limbaje diferite. Greseli de traducere. Eu mi-am spus o parere personala. Nu are ce sa caute nici un adevar absolut aici, nu?
@Sorin: o cunostinta de familie avea o colectie Playboy uriasa, incompleta dar totalizand vreo 200 de numere; diversi altii aveau diverse exemplare. Asa cum am citit intr-un interviu al lui Tudor Chirila, se pare ca Ioan Chirila avea chiar colectia completa. Biblioteca SF mare, daca nu “la zi” atunci destul de aproape de asta: Mihai Ionescu. “Atunci” eram un pusti simpatic de 10-11 ani si n-aveam habar de referintele pe care le am acum, cand am devenit un barbos antipatic.
In rest, lasati-l pe domnul Romaniuc in pace, va rog, si nu va mai ascundeti dupa degete. SF-ul romanesc e “an aquired taste”, vorba englezului, si cred ca majoritatea cititorilor Almanahurilor Anticipatia cautau mai intai traducerile, lasand autorii romani la coada…
Eddie, te rog mult daca-ti plac atat de mult traducerile sa continui sa le cauti. eu citeam tot, ce sa fac, mai prostut…. si continui sa fac asta si acum. in rest, apropos de cei cu biblioteci, cum pe aici sunt unii care ne insulta personal pe cei ce ne intalneam la observator si acum 20 de ani, observi vreun posesor al acestor biblioteci printre noi? sau avea CTP o astfel de biblioteca? daca-as fi stiut…
si ce ma intereseaza pe mine ca ei cautau traducerile? ar trebui sa nu mai scrie nimeni nimic pentru ca se cauta traducerile. poate ar trebui sa nu mai traduca nimeni nimic, vezi ca preintre noi sunt si traducatori, ca sa vada ca avem si noi valori?
Marian, te rog, lasa impaciuitorismul asta pentru altii. nu-i vezi, vin care mai de care sa ne spuna ce sa facem neavand pic de respect pentru Romania. despre ce ar trebui sa vorbim cu ei si pentru ce ar trebui sa-i respectam? credinta ca intr-o zi vor intelege si vor respecta munca altora nu-i va face mai buni sau mai intelegatori.
@rreugen, putina atentie: insultator a fost comentariul lui goe care a apreciat ca toata lumea scria inainte de 89 sub influenta alcoolului. opiniile diferite nu ma deranjeaza si nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni. poate fi, totusi, iritant tonul sau maniera in care aceste opinii sau pareri sunt enuntate. sigur, lucrul acesta l-am observat in multe locuri, la multi comentatori. nu numai aici. accept si ironiile daca sunt facute cu gust. imi displac exprimarile acre sau rostite cu pe ton apodictic. oamenii care au numai certitudini pot fi, uneori, obositori. pentru ca nu stiu sa si asculte (nu intra in categoria asta matematicienii). poate ca ma insel in ceea ce te priveste dar mie asa imi pari citindu-ti interventiile.
@sorin: nu este vorba despre impaciutorism. pur si simplu sunt convins ca ne putem intelege si altfel. reformulez, sunt convins ca altfel vorbind, ne putem intelege. mai mult, unul dintre comentariile lui rreugen explica foarte clar anumite lucruri legate de textul lui CTP, cum si cand a fost receptat. nu mi se pare nimic scandalos in continut.
@Eddie, esti un barbos antipatic
nu sunt convins ca toata lumea cauta prin almanahuri traducerile si abia apoi citea autorii romani. de unde ai scos afirmatia asta, pe ce te bazezi? imi este greu sa-mi imaginez ca ai facut un sondaj pe tema asta. Mai degraba, vorba lui Plesu, nici asa, nici altminteri.
Mestrilor! O singura data mai intervin si va promit ca nu va mai deranjez niciodata. Nu stiu cine a lansat-o pe aia cu bautura, dar are dreptate. Eu am scris o gramada de proze sub influenta alcoolului. Nu mai aleg nimic din ele. Sunt substanta goala, metafore pe care le topesc in scrieri mai recente. Consfatuirile pe tara se lasau cu chefuri monstruoase. Cenaclurile de noapte se faceau cu berea sau vinul curgand in valuri. Ce am scris atunci e apa de ploaie; cum spune cineva, erau povestiri plicticoase, mai mult de atmosfera, cu amalgam de idei rasuflate sau metafore absconse. Acele proze au constituit o etapa in viata mea; probabil ca la lucrul asta se refera un tanar cand spune ca asteapta de la noi povestiri mai elaborate, scrise cu talentul de acum. Talentul consta in a-l face pe cititor sa vizualizeze ce ai vrut sa spui, totul fiind foarte pictural, si sa-l faci sa tina minte proza ta. Nu sa faci giumbuslucuri stilistice.
Pentru ca ati ridicat problema organizarii SF-ului la Craiova, va pot spune ca acest lucru e imposibil. Au mai ramas trei oameni de talent in oras, dar Viorel Parligras si Mircea Liviu Goga nu mai vor sa scrie. Am scos impreuna mai multe antologii craiovene, iar eu ma pregatesc sa strang materiale pentru o alta. Voi apela la voi sa-mi trimiteti proze din tara; numai cu craioveni, e imposibil. Eu mai scriu, sunt inca pasionat de SF, cu toate ca, mai nou, vad ca SF-ul e considerat apanaj al tineretii. Cam fals; talentul nu are varsta. Cu toate ca am ramas singur in SF-ul craiovean, sunt si eu aproape inexistent. Din doua motive: 1. Reusesc sa generez antipatii peste tot, la noi fiind pus pe primul plan omul, nu scriitorul. Pornind de la aceasta idee preconceputa, nu vrea nimeni sa citeasca ceea ce am scris eu, cu toate ca am 4 romane publicate si 3 volume de povestiri. Si 2. In curand, pana in momentul in care voi parasi Romania, definitiv, voi parasi Craiova, deci nu am prea mult de-a face, chiar acum, cu acest oras.
@Victor: nu ne deranjezi, de unde ai impresia asta? pe de alta parte mi se pare deplasata afirmatia ca sefeul romanesc dinainte de 89 ar fi fost produs la betie. faptul ca unii sau altii scriau astfel, nu ma deranjeaza. nu asta este problema, fiecare autor scrie cum crede el de cuviinta, cu paharul alaturi, cu tigareta intre degete, cu muzica in urechi, legat la ochi samd. necazul apare atunci cand se fac generalizari plecand de la experienta proprie. si de aceea am intervenit. constat ca, din nefericire, avem tendinta de a face afirmatii transante in domenii pe care avem pretentia ca le cunoastem foarte bine desi, in realitate, experientele noastre se limiteaza doar la un cerc de cunoscuti si nicidecum la intregul domeniu. imi este greu sa cred ca la o conventie la care participau cateva sute de oameni, tot poporul, cu mic cu mare, participa cu entuziasm la o betie cosmica. am fost si eu la asemenea manifestari, chiar si la Craiova, in 87 parca. e drept ca unii se matoleau, dar altii nu. si nu am bagat de seama ca dupa vreun chef din vreo camera de la hotel, sute de oameni sa se apuce sa scrie niste chestii. sa fim seriosi si sa lasam deoparte inflamarile de acest tip (si asta este valabil pentru toata lumea). nu servesc nimanui. nici celui care le face si nici celui care le citeste. oricum, apreciez sinceritatea comentariului tau. ai dreptate, talentul nu tine numai de varsta. imi pare rau sa aflu ca Goga nu mai scrie si nici Viorel. pacat.
Puah, mi se pare foarte trasă de păr ideea că CTP ar fi furat din povestirea aia. În primul rând, ideea paranoiacă a eradicării vârfurilor şi cultivării mediocrităţii e aşa de răspândită că nici nu ştiu de unde să încep cu enumerarea operelor care o folosesc.
Secondo, fiind aşa de răspândită, e deja o temă comună şi oricine se poate folosi de ea fără să poate fi, în mod rezonabil, acuzat de plagiat. Până la urmă, SF-ul e caracterizat de folosirea unor teme comune.
Terţio: consumatorul nu dă doi bani. Temele originale sunt rareori bune din prima. Asimov nu a inventat roboţii. Putem să-l acuzăm de plagiat, sau putem să ne bucurăm că a adus tema la perfecţiune. Un exemplu din “mainstream”: nu e absolut nimic original la Bach, dpdv tematic. Totul e luat de la predecesori şi ridicat la alt nivel. A şi rescris concerte întregi de Vivaldi, pentru că trăia într-o epocă în care nimănui nu-i păsa de drepturile de autor.
Quarto: mai e nevoie să mai spunem că nu mai există demult originalitate, că fiecare carte o include pe cea dinaintea ei, etc?
Plagiatul adevărat e, pentru mine, cititorul, atunci când opera rezultantă e mai proastă ca predecesoarea. E cazul aici? NU. Cred că toată lumea e de acord. Caz închis. Nu mă interesează cine cui îi plăteşte royalties.
Dumitruleeee, Dumitrule!
)
(ca sa ma parafrazez parafrazand un banc amarat!)
“…existenţa vreunei “gene a creativităţii”…” scrisei matale.
nu existeaza, nu existeste, nu si nu si nu… si uite d-aia:
pentru ca-i caracteristica poligenica…
ca multe altele
Lăsând la o parte că Dumitru a pus între ghilimele “gena creativităţii”, se consideră de către unii că mutaţia unei singure gene, foxp2, a dus la explozia de creativitate a genului Homo. Desigur că lucrurile sunt mult mai complexe, dar asta nu are nicio legătură cu ce a scris doctorul Stătescu.
adevarul e dincolo de noi, mai ales ca domnul Statescu e medic, iar eu abia un amarat de doctorand in stiinte si inginer biotehnolog
si nu doresc sa aflu chiar acum.
printre altele, ca sa nu uit.
netul nu ne face mai inteligenti, si nici nu ne inlesneste exprimarea aptitudinilor, mai mult decat ne revela cei 7 mii de ani de-acasa si capacitatea de a agrega cunostinte din domenii straine pregatirii profesionale. n-am zis ce-am vrut sa zic, dar nu pentru ca n-am vrut sa zic, ci pentru ca asa a iesit, deocamdata.
ghilimelele l-au salvat pe domnul Statescu si ce am dat la inteles – in mod evident – s-a inteles.
as avea surprize dintre cele mai nefericite sa constat ca prea putini inteleg ce este aceea o mutatie
sunt destul denefericit zilele astea.
iaca interesant vizavi de omohom, pe invers dar ati citit?
http://www.abelard.org/asimov.php