Daca as fi editor, adica daca as face o afacere cu gandul de profit, as publica 90 % carti pe retetele care aduc bani. Pur si simplu. Am o familie de hranit, am vicii, pofte, pasiuni. Fiind om si nu vreun sfant patron al artei scrisului, m-as orienta catre retele de succes. Nu stiu care sunt acestea in Romania, dar stiu ca editorii sunt oameni care trebuie sa-si castige existenta.

Si, de foarte mule ori, cartile publicate pe reteta si profitul pe care il aduc sustin editura si ii permit sa publice carti “riscante.”

Oricum, nu vroiam sa se faca o confuzie intre scopul articolelor traduse de MDP si publicate pe site si ideea de pastisare. Indiferent daca vrei sa scrii carti pe “reteta,” sau sa scrii novelizari, sau sa scrii in felul tau unic, trebuie sa cunosti regulile de baza a meseriei pe care vrei sa o faci. Altfel, ca si cum ai vrea sa gatesti o tocanita nemaipomenita fara sa stii sa aprinzi aragazul …

Ma deranjeaza conceptia asta din toate punctele de vedere; nu doar din cel al *biroului de editor* la care a parut ca ma plasez ipotetic, ci chiar si din cel al *mesei de lucru*. Probabil exista si un substrat biografic care sta la baza iritarii mele: adolescent fiind, mergeam la un cenaclu de provincie; care era… foarte provincial. Daca as povesti azi despre el, singura forma literara posibila ar fi schita caragialeasca. Si tin minte ca intr-o zi a venit invitat un scriitor de esalon superior: de la Iasi, capitala zonei de provincie. Unul cu mai mult de o carte publicata (majoritatea celor de la cenaclu nu aveau nici una). Si isi incepe discursul astfel: “Cand ma asez la masa de scris, ma simt ca un Dumnezeu.” Urmeaza o apa de ploaie plina de clisee despre creatie bla bla bla. Pe langa penibilul situatiei si al personajelor, pozitia asta – care oricum se regaseste la nivel inconstient in fiecare autor, dar ar trebui lasata acolo, ingropata adanc – mi se pare falimentara pentru autor si in etapa “cu usile inchise” (no editor in sight).

Dar revenind la lectorii profesionisti – editori, prieteni din bransa – rolul lor nu e sa determine “ce se cere” la un anumit moment pe piata (asta nu e asa greu si un editor care se rezuma la asta mi se pare unul prost), ci pur si simplu “ce se cere” in literatura. Scriitorul are voie sa incerce, si sa greseasca; si poate ca daca merge contra-curentului ii va fi mai greu sa-si gaseasca un editor – si un public. Dar nu are voie sa comita pastise dupa acei autori anglo-americani/francezi etc despre care se presupune ca vor fi intotdeana mai buni. (Cum ar fi un epigon ipotetic al lui, sa zicem. Ph. K. Dick., care se bucura de atentia publicului dintr-o piata la un anumit moment, desi in timpul vietii a fost relativ ignorat si a devenit clasic abia post-mortem). Asa ca are dreptul sa incerce si “ceea ce nu se cere”, cu singura conditie sa-i reuseasca

Oricum, discutiile sunt foarte interesante si scuze pentru comentariul meu destul de off-topic.

Am si eu pareri proprii in aceasta privinta.

Daca e vorba de obtinerea unui produs vandabil pe o piata unde exista cerere, eu cred cu tarie ca nu numai scriitorii romani activi acum pot sa vanda proza si sa fie platiti cu acelesi tarife ca americanii/britanicii/rusii (Gerasimov), francezii (Chateaureynaud in ultimul numar din F&SF Magazine), filipinezii, samd, samd, samd, care publica acum in revistele profesioniste din occident. De fapt, nu “cred cu tarie,” sunt gata sa pariez bani buni pe chestia asta

Dar, ma intreb, cati scriitori romani au incercat? Cati scriitori romani au prospectat piata, au citit ce doreste fiecare revista, au trimis, au fost respinsi din nou, au trimis la urmatoarea, tot asa, sot ata … ani de zile, asa cum au facut si Harlan Ellison, si Stephen King …

Cati dintre scriitorii nostri au incercat asta?

Eu zic ca e pacat. Oricum am fi, ca popor, ca istorie, nu suntem nici mai jos nici mai sus decat altii – nici decat filipinezii, nici decat americanii. Mitologia romaneasca este unica in Europa – poate ca doar shintoismul se apropie de credintele proto-crestine romanesti. Insa nu stie nimeni de asta. Nu, nu americanii. Tinerii de varsta mea habar nu au ca vampirii nu fac parte din mitologia noastra – asta e trist.

Mitologia noastra, pe care incercam din rasputeri sa o uitam, vorbeste despre felul in care poporul acesta este special. Lucrul asta, dincolo de orice alte discutii patetice, SE VINDE. Acolo, pe piata care plateste. Astea nu sunt vorbe din burta! Sunt reviste profesioniste care chiar cer asta, de exemplu in guidelines-ul de la Strange Horizon.

Da, fiecare dintre aceste piete au anumite cerinte, deoarece si-au format un anume public. Daca un scriitor scrie genul de proza pe care o mentioneaza dl. Ungureanu in acest articol, la final, nu o va trimite la JBU, de exemplu, care publica mai ales SF militar, ci la Fantasy Magazine sau la Pedestal Magazine care publica proza mai “literara.” … etc, etc, etc.

Si abia atunci cand o sa vedem si o sa citim si texte romanesti intre textele altor natii o sa putem sa spunem, ba, povestirea aia a lui Liviu Radu era cam varza, noroc cu a lui Gaiman ca nu le mai cumparam la astia revista.

Pana la comparatii, artistice, financiare, trebuie intai multa munca. De aia apreciez eu atat de mult articolele lui MDP, care colecteaza informatii despre tehnica scrisului. Ele nu invata scriitorii sa fie “mai artisti” ci spun acest lucru farte important :

Exista scriitori pe lume care reusesc sa spuna o poveste ATAT de bine incat alti oameni le dau bani ca sa o faca in continuare. Noi i-am citit cu atentie si am observat ca ei folosesc aceste tehnici. In cazul in care mai exista persoane interesate de modul in care isi spun acesti scriitori povestile, iata ce am inteles noi.

Poate ca exista niste forte absconse care se impotrivesc, insa eu vad lucrurile altfel. Scriitorul roman beneficiaza de o istorie bogata NECUNOSCUTA in occident, si o mitologie bogata NECUNOSCUTA in occident si o personalitate aparte NECUNOSCUTA in occident. Din cate stiu eu, nu avem o boala sau vreo problema genetica din cauza careia sa nu putem munci. Mai si traduce MDP articolele!