„…o literatură nu se face numai din traduceri, de la paşoptişti încoace.” – Cătălin Badea-Gheracostea

Eşti creatorul unui proiect ambiţios de re-editare şi reinserare în circuitul cultural curent al celor mai importante opere ale SF-ului românesc, „Seniorii imaginaţiei”. Câte titluri au apărut şi ce autori? Va continua proiectul tău?

Titlurile apărute pot fi inventariate aici. Autorii la fel. Iar proiectul va continua, dar oarecum pe alte baze. Nu pot da detalii acum, din februarie probabil că vom avea un lucru concret. Cât despre creator, pot spune că da, am venit cu ideea şi cu soluţiile, dar rezultatul a fost munca de echipă cu câtorva membri ai SRSFF, cel puţin în prima parte. Principalul colaborator a fost Marian Truţă, care a şi reprezentat SRSFF în proiect.

Seniorii Imaginaţiei a pornit ca o iniţiativă de grup şi s-a finalizat ca un efort unilateral. De asta îmi pare, oarecum, cel mai rău. Pentru că această iniţiativă nu a fost menită să aducă bani, nu a fost o afacere. Şi s-a dorit un efort de a readuce în prim-planul mişcării SF şi în faţa cititorilor actuali ai genului cei mai importanţi scriitori şi operele lor de la începuturi şi până în 2000, chiar dacă riscul a fost ca aceste reeditări să nu aducă venituri. Este important faptul că toţi scriitorii incluşi în colecţie au înţeles acest lucru şi au marşat pe idee, no matter what, cum ar spune americanul. Nu s-au aşteptat la îmbogăţire, au înţeles efortul nostru cultural. Îmi aduc aminte, spre exemplu, când am fost la dl Cristian Tudor Popescu pentru această iniţiativă. Proiectul demarase cu aproape două luni înainte, eram cu Marian Truţă în biroul lui şi m-a întrebat: câte  cărţi aţi vândut pe Amazon din primele 5 titluri apărute? I-am răspuns franc: niciunul. A zâmbit şi mi-a cerut contractul: dă-l să semnez.

Dl. Mircea Opriţă a fost entuziasmat, dl. Robu de asemenea (Cornel Robu a inserat în colecţie munca sa de exegeză de o jumătate de viaţă prin acele două cărţi cu operele lui Victor Anestin), dl. Mironov la fel… Nu mai vorbesc de cei din interiorul SRSFF. Toţi scriitorii publicaţi au fost, într-un fel sau altul, susţinătorii total dezinteresaţi ai proiectului. Îi puteţi vedea pe cei publicaţi la adresa de mai înainte.

Concursul de roman „Seniorii Imaginaţiei” s-a concretizat cu acordarea Premiilor „Seniorii Imaginaţiei” şi publicarea a trei romane româneşti, „Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi cumsecade” de Liviu Radu, „Insula pescăruşilor” de Mircea Liviu Goga şi „Călătorie în Capricia” de Mircea Opriţă. Care este bilanţul?

Concursul Seniorii Imaginaţiei s-a dorit a fi ceva, a ieşit acel ceva, dar apoi a ajuns şi el susţinut unilateral. Ajutorul prietenilor a fost nepreţuit, dar, culmea, George Lazăr a fost singurul din „branşă” care a pus umărul alături de mine – financiar vorbind. Restul au fost din cu totul alte zone. Stau câteodată şi mă mir câte au putut să scrie unii despre aceste iniţiative şi cât de puţini s-au zbătut ca să le promoveze cu adevărat sincer. Şi aici vin din nou cu povestea aia despre iniţiativa românească: sunt unii pe alte meleaguri care, dacă se ridică ceva de valoare din comunitatea lor, îşi încovoaie spinările (simbolic vorbind) ca acel ceva să fie propulsat şi să aibă pe ce să se sprijine. Nu este nici o ruşine, nu există invidie, nu există idei preconcepute. Aici, în România, primeşti doar bocanci în gură şi scuipături printre dinţi. Dacă se poate, pe furiş, ca cel lovit să nu se prindă de unde a venit „imboldul”. Este valabil pentru orice domeniu.

Şi, ca să revin la întrebare: bilanţul este următorul: Chestionar… a depăşit investiţia în producţie, Călătorie în Capricia se apropie din urmă, Insula pescăruşilor s-a vândut cât s-a tipărit în etapa de promovare, adică foarte puţin. Iar cele trei romane sunt extraordinare. Sper ca anul viitor să ofer o surpriză cititorilor în acest sens.

Trebuie să mai precizez un lucru: sistemul în care lucrez eu este tipărire la comandă. Bucată cu bucată. Nu există tiraj, acesta se construieşte odată cu comenzile. Dacă sunt comenzi, există şi cărţi, dacă nu, nu.

Cum caracterizezi anul SF&F românesc 2012?

Începând cu vara anului 2011, din cauza unor probleme personale am început să mă îndepărtez de fenomen. Nu am mai încercat să revin cu aplombul de acum câţiva ani, aşa că nu prea ştiu. Sunt câteva iniţiative, dintre care cea de la Nemira este cea mai notabilă. În rest, acelaşi câmp, aceleaşi flori.

E vreo diferenţă faţă de anii precedenţi?

Da. Merge mult mai prost din multe puncte de vedere (vezi edituri care se lasă de obiectul muncii), mai bine din altele (vezi relansarea Anticipaţia).

Care este condiţia editorului român? Şi a editorului român specializat în publicarea de ficţiune speculativă locală? Un editor occidental afirma : „cititorii estici cumpără puţin, au putere mică de cumpărare dar pretenţii mari.” Te rog să comentezi!

Aiurea, editorul ăsta de care pomeneşti (habar n-am cine este şi nu am nimic personal cu el) face ca toţi ambulanţii care vând pateuri la colţ: dau cu zahăr pudră pe gogoşi reîncălzite la microunde şi se miră că sunt pretenţioşi clienţii. Cred că ar trebui să fim cei mai pretenţioşi, m-am săturat de investitori hămesiţi care au impresia că au nimerit în Zimbabwe şi se-aşteaptă să dea lovitura peste noapte cu cauciucuri second hand. De asemenea, m-am cam săturat de top 100 New York Times şi altele asemenea. La fel ca şi televiziunea şi presa scrisă, editurile ar trebui să facă şi educaţia publicului. Din păcate, vremurile sunt… „mirositoare”, iar chestiunea este limpede: maximizarea profitului.

Editorii români sunt pe două categorii: cei care au difuzare proprie (sunt cei care-şi permit să mai impună câte ceva) şi cei care stau la uşa cortului, adică uşa celor de tipul „târgului permanent de carte”: en-gros-urile. Ar mai fi o a treia categorie, dar asta este pe cale de… revizuire (mă refer la editurile de ziar, cu vânzarea la chioşcuri – cea de-a patra, care câştigă din târg în târg, este insignifiantă).

Primii îşi permit să ia atitudine, să radă caimacul, să impună discounturi. Sunt „infiltraţi” în monopolul „kesslerian” şi au parti-pris-uri cu acesta, revenindu-le cele mai bune titluri. Au standurile strălucitoare de la Gaudeamus, sunt invitaţi la târgurile de carte internaţionale în zona plătită de stat,  îşi permit să dea cu piciorul la insolvenţa Diverta şi să-şi creeze librăriile lor exclusiviste. În plus, pot să-şi însuşească cu nonşalanţă ideile sau realizările altora. Cei mai mari, cei mai tari. Nici nu-i interesează. Ca exemplu, Editura Eagle a fost cea care a ieşit cu carte electronică prima dată în România. În 2009. Nu mă refer la versiunile electronice de tip lit, doc-uri şi PDF-uri, vorbesc de formatele care au revoluţionat lumea cărţilor electronice. Dovezile sunt evidente, palpabile. O altă editură potentă vine şi expune, prin managerul său de marketing, sloganul: prima editură care a adus cartea electronică în România. De râsul curcilor !

În ce priveşte cealaltă categorie: editorii mici caută să vină cu inovaţii, dar se lovesc de grobianismul vechilor tarabagii deveniţi conducători de en-gros. Şi aleg, momentan, să bată la acele uşi ruginite – pentru că dragostea de carte e mare, dar şi foamea pe măsură.

Oricum, cartea pe hârtie este în declin. O spun cei mai mari jucători de pe piaţa mondială. Noroc cu internetul care a venit să ne salveze. Pot să vă dau 100 de exemple trăite. Nimeni n-a fost în stare să pună la punct un sistem naţional de distribuţie de carte. Nu mai vorbesc de mai multe sisteme naţionale care să intre în competiţie şi în concurenţă. Cei care au îndrăznit, au fost ameninţaţi şi alungaţi de cei şmecheri şi puţini. Cred că în următoarea perioadă ne aşteaptă revoluţii surprinzătoare. De la anul intră în România PocketBook, cu un sistem local dedicat. Există deja Evolio. Probabil că (aşa cum se întâmplă cu cei mari şi greoi) îşi vor da seama şi cei de la Kindle că trebuie să facă o dată şi-o dată ca device-urile lor să priceapă diacriticele.  Şi să înceapă să accepte cartea electronică în limba română. Doar aşa va exista un respiro, o gură de oxigen pentru editorii mici şi flexibili.

Dar cea a autorului român de SF&F ? Statutul rîvnit de “scriitor profesionist” este o himeră în România ?

Autorul român de SF&F (şi nu numai) are, în acest moment, posibilităţi nelimitate de a publica, de a se face cunoscut, de a răzbate. Scriitorul profesionist nu mai este cel care intră în Uniunea Scriitorilor pentru că are două cărţi publicate, ci acela care va reuşi să vândă 10.000 de exemplare dintr-un foc. Un scriitor modern este acela care este deschis la nou şi la tehnologie, care nu mai urmăreşte recunoaşterea statutului său de la colegii de breaslă ori de la membrii cenaclului pe care l-au creat, ci acela care ştie sau învaţă să gândească măreţ. Unul dintre cei pe care îi admir în acest sens este Emanuel Grigoraş, dar mai sunt şi alţii. N-am văzut atâta tenacitate, dăruire, putere de muncă, idei novatoare şi deschidere la un loc, într-un singur om, de multă vreme.

Fan, cititor specializat, consumator, ipostaze minore ale unui public captiv? Şi dependent de fapt de consumul de importuri? Răspândac și aplaudac ? „Poporul” de la lansări ?

Adevăraţii cititori de science-fiction sunt cu totul alţii decât cei pe care-i vedem şi credem noi („fandomul declarat”). Vorbesc de cititorii cumpărători de carte SF. Cei care plătesc pentru munca altora. Oameni serioşi pe care n-o să-i vedeţi la bârfă cu vreo gaşcă. Îşi văd de treabă, cumpără ce cred de cuviinţă (uneori fără legătură cu recomandările recenzorilor) şi încearcă să nu se închidă în cercul nostru vicios (care acum este al altora, pentru că m-am auto-exclus). Trebuie să vă fac să înţelegeţi un lucru pe care-l tot spun de ceva ani buni: în anii în care m-am ocupat de partea online a Editurii Nemira şi în anii în care am dus Imaginastore.com, cumpărătorii de SF (care pentru mine reprezintă adevăraţii fani, nu cei care aşteaptă să ciupească gratis cărţile) au fost cu totul alţii decât cei care se preumblă atât de des prin fandom şi sunt guturali. Lumea noastră egoistă, închisă, mizeră pe alocuri (prin mai multe locuri) pe care o denumim fandom trăieşte într-un univers paralel. Ceilalţi au evoluat.

Cine a organizat primul târg de carte SF&F din România? Bookblog. Ce înseamnă la noi fan?

În plus, am remarcat un lucru: scriitorii care-şi lansează o carte trebuie să-şi facă provizii de exemplare de autor pe care să le ofere în stânga şi-n dreapta. Da, poate fi un gest nobil (şi-mi aduc aminte de un articol superb al Oanei Camelia Şerban despre dăruitul cărţilor). În acelaşi timp, nu pot să nu văd scriitorii care sunt obligaţi să „vireze” exemplare în contul unor prietenii mai vechi, în timp ce ei şi-au susţinut eventual tirajul din propriul buzunar. Prietenii adevăraţi vor cumpăra o carte de la prietenul lor scriitor. Îl vor încuraja astfel. Şi, pentru că au dat banii pe ea, chiar o vor citi. Nu asta fac prietenii?

Dar fandomul românesc? Ce opinie ai? Cum l-ai caracteriza?

Nu cred că mai există. S-a transformat în altceva. În ceva ce nu mai înţeleg. Şi prefer să-mi văd de-ale mele.

Pot re/lansa traducerile din domeniul specializat anglo-saxon SF-ul românesc?

Habar n-am. Nici nu sunt sigur că am înţeles întrebarea. Dar de ce anglo-saxon? Visul meu în acest domeniu este să redirecţionez cartea românească pe alte pieţe ne-anglo-saxone, dacă pot să le spun aşa. Mai bine nu continui cu ceea ce nu înţeleg.

Care sunt autorii români  majori de SF&F ai ultimelor două decenii?

Liviu Radu. Un exemplu. Şi toţi ceilalţi.

Care sunt autorii tăi români preferaţi? De ce?

Aş prefera să nu răspund concret. Toţi scriitorii SF din cărţile cărora am învăţat ceva sunt autorii mei preferaţi. I-am citit aproape pe toţi. Şi, vorba unui mare editor de SF din România (care, sincer, m-a inspirat cu multă vreme în urmă), Dacă o carte are în ea o singură frază care mă transformă (sau mă învaţă ceva), este o carte bună.

Ai fost fan, organizator/promotor, etc. Ce te-a determinat?

Cred că am fost toate astea (mai puţin fan – nu cred că am reuşit vreodată să fiu fan adevărat, pentru mine are alt înţeles) pentru că am vrut să aduc oameni împreună. Oameni pasionaţi, deschişi, altfel. Nu doar pasionaţi de SF. Zilele Pozitronic din Buzău şi majoritatea întâlnirilor noastre de prin anii `90 erau mult mai complexe. Şi, ca să mai lămuresc o dată problema, turismul SF este un lucru minunat.

Într-un mic sat din Turcia se zvoneşte că există fluide pozitive care îi va ajuta pe cei care sunt în zonă de 21 decembrie 2012 să treacă într-o altă dimensiune. Toate locurile de cazare au fost rezervate de turişti din toată lumea. Ce spune un simplu locuitor din zonă despre această poveste? „Toate aceste zvonuri sunt bune. Cu cât există mai multe, cu atât vor veni mai mulți turiști în pensiuni și hoteluri. Aceste lucruri contribuie la prosperitatea satului nostru”. Ce-ar spune nea Gheorghe de lângă Sarmizegetusa? (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/236928/un-sat-linistit-din-turcia-transformat-in-adapost-contra-apocalipsei.html)

 

Ce crezi că-i rezervă viitorul SF-ului românesc? Vor supravieţui prea puţinele edituri româneşti care publică SF românesc?

Eu cred că de-acum începe distracţia. 🙂 Din cauza asta, am creat Editura Virtuală (www.editura-virtuala.ro).

Eşti o persoană discretă care „tace şi face”. Nu te autopromovezi isteric-compulsiv-obsesiv, nu eşti „lăbărţat protoplasmic”  (ca să folosesc o expresie de-a ta ! J ) pe toate blogurile, site-urile, revistele, dându-ţi cu părerea, băgându-te în seamă, dând verdicte, lăudând şi anatemizând, creând agitaţie, zgomote şi fumigene, într-un cuvânt eşti atipic într-un minuscul peisaj debordând de „analişti de-a dreptul enciclopedici”, „morse hiper-competente”, de „jucători-arbitri-procurori-mântuitori”, de „chelneri la rampă” şi de alte personaje care cerşesc permanent şi infantil atenţia publicului consumator. De ce eşti atât de rezervat?

Încă nu mă pot controla pe deplin, mai am şi eu ieşiri, dar cine este perfect? Am învăţat multe în ultimii ani. În principal, am învăţat un lucru important: universul personal ni-l creăm singuri, dacă ştim cum. Şi am realizat că, în 10-20-30-40 de ani (aproximativ 🙂 ), este inevitabil să trec la cele sfinte, cum se zice. De ce s-o fac încărcat cu prostii? Am învăţat să iubesc oamenii. Am învăţat ce înseamnă simplitatea, lipsa de orgoliu, liniştea interioară şi prietenia. Şi am mai învăţat că ceilalţi sunt doar oglinda ta. Aşa cum eşti, aşa vei primi. În plus, am întâlnit oameni cu alt caracter, cu altă viziune. Sau i-am regăsit. Am un prieten care mi-a spus deunăzi două propoziţii (din filosofia orientală) care m-au lămurit: Urmează-l pe cel ce caută adevărul, dar fereşte-te de cel care pretinde că l-a găsit. Cam la asta s-ar rezuma „rezervarea” mea. Nu, nu m-am pocăit ! 🙂

Este mesianismul psihoza şi nevroza fandomului românesc? Este „vedetismul SF” o proiecţie de compensare pentru ratare şi insignifianţă?

Toate astea sunt manifestări ale fiinţelor umane în contextul destinului lor curent. N-are legătură cu SF-ul, fandomul sau ONU. Chiar acum o săptămână (sau două?) citeam într-o revistă de specialitate că liberul arbitru este o iluzie. Demonstraţii experimentale. Aşa că, eu ce pot să spun mai mult ? (http://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul)

Simţi că ai o responsabilitate faţă de SF-ul românesc?

În primul rând, am o responsabilitate faţă de mine. Şi faţă de cei dragi, faţă de cei apropiaţi. Pentru oameni, în general. Mai puţin pentru sisteme, organizaţii, lideri, societate. Toate astea sunt invenţii care, se vor transforma total dacă avem suficientă răbdare. M-am săturat să merg cu o invenţie socială sau alta, majoritatea sunt făcături. Nu uita că am editat cartea lui Roberto Quaglia, 11 septembrie. Mitul, după mine una dintre cele mai bune cărţi documentare (există filme documentare, de ce nu ar fi şi cărţi categorisite astfel ?) ale acestui început de secol. Bineînţeles, editura la care a apărut a ales s-o ţină pentru muzeele lumii. SF-ul românesc este, în acest moment, altceva în sistemul meu de referinţă. Mă simt responsabil faţă de oamenii pe care i-am convins să meargă în proiectul Seniorii Imaginaţiei şi simt că i-am lăsat de izbelişte. Pentru ei vreau să fac ceva. Dar şi pentru proiect în sine, alături de altele noi. Nu cred că voi mai face ceva pentru fandom, pentru că cel pe care îl ştiam eu a murit. Iar ce este acum are un conţinut şi o expresie pentru care nu mă simt responsabil. Dar pentru oamenii pasionaţi de SF sper să mai fac multe.

Eşti membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Cum ai caracteriza activitatea SRSFF din ultimii patru ani ? Ce ar trebui făcut în viitor ?

Cam multe de spus dacă punem cei patru ani laolaltă şi de-a valma. Ştii tu cum e, la început a fost cuvântul. Apoi, a ieşit ce-a ieşit. Sincer să fiu, m-am simţit legat de SRSFF atunci când m-am implicat pentru că am venit sincer spre această construcţie. Din punctul meu de vedere, era mai mult decât necesară. Iar polarizarea de atitudine şi opinii care a urmat, uneori violentă, a dus la realizarea multor proiecte. Chiar dacă la mijloc au fost uneori mai mult ambiţii personale, dorinţă de a demonstra ceva şi altele. Am apreciat multe lucruri pe care le-a făcut organizaţia. Am crezut într-o echipă. Dar este ca în orice invenţie socială: la un moment dat, lucrurile se duc într-o direcţie şi toată lumea trage de hăţuri în direcţia în care-i vine la îndemână ca să păstreze căruţa întreagă, deşi caii au căzut demult în râpa de la marginea drumului. Astăzi, nu mai înţeleg (şi nu mai am timp să stau să înţeleg) ce se întâmplă în şi cu SRSFF (şi nu numai pe-acolo, ci aşa, în general, în fandom) pentru că motive personale m-au făcut să mă detaşez în ultima perioadă de lumea fandomului. Dar te asigur că, dacă vom găsi proiecte comune, voi participa cu aceeaşi bucurie.

Mulţumesc, Mugur şi îţi urez succes în continuare.

© Mugur Cornilă & Cristian Tamaș

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →