Şoferul se coborî din heliotaxi şi încercă să-i ajute să urce bagajele. Jignite de purtarea nedemnă a celor trei, cuferele se proţăpiră, vădit ostentativ, iar când fură lăsate în pace, se suiră singure.

Urcară şi cei doi turişti, iar conducătorul porni motoarele. Ridicându-se uşor de la sol, pluti un timp sub copertina astrogării, apoi, sub un unghi foarte mic, luă înălţime.

În partea din faţă, unde stăteau pasagerii, pe fotolii confortabile, se găsea şi cabina transparentă a şoferului transformat în pilot. Comunicarea cu turiştii se făcea prin interfon.

Soţii Ian şi Angela Nicer puteau vedea totul în jur, clădirea astroportului în spate, cu  navele mascate în meteoriţi, aşezate în ordine, pe două rânduri, fiecare lângă staţia ei de aprovizionare, şi un peisaj stâncos, cu munţi înalţi, râuri şi văi adânci, în faţă.

Transparenţa atmosferei le dădea fiori. Pentru cei cu rău de înălţime, la cerere, conducătorul putea opaciza incinta, lăsând libere doar câteva hublouri, prin care puteai să priveşti sau nu afară, după cum aveai chef.

Nu era cazul tinerilor proaspăt căsătoriţi. Ei erau încântaţi de privelişte, dar, după o oră de zbor, succesiunea tuturor formelor de relief, punctată, ici şi colo, de mici aglomerări urbane, culturi agricole, păduri, terenuri de vânătoare sau ferme de animale, începu să-i plictisească şi cerură opacizarea cabinei.

Angela adormi, iar Ernest se trase sub o lampă şi începu să frunzărească manuscrisul funcţionarei de la magazia navei.

La început, luă totul în joacă, apoi textul începu să-l prindă.

– Nu înţeleg ce fel de literatură face. Nu-mi dau seama. După câte văd, asta e în stare să strice viaţa tihnită a unui lector al nimicului, cum sunt eu.

– Lector al nimicului?! sări soţia sa, trezindu-se, brusc, din somn.

– Ai păţit ceva?

– Da. Am avut un coşmar.

– Dacă ştiam că dormi, îmi ţineam gura, spuse Ian.

– Nu e nici o problemă. Ce spuneai despre lectura nimicului?

– Voiam să spun că sunt învăţat să lecturez cărţi uşoare, care nu-ţi forţează puterea de înţelegere. Poveştile, prezentate sub formă de benzi desenate, sunt mai uşor de digerat. Lecturile transparente mă relaxează, mă fac fericit. Autoarea asta complică prea mult acţiunea.

– Vorbeşti despre funcţionara cu manuscrisul? întrebă femeia.

– Da

– E android. Androizii din ziua de azi pot face câte asociaţii de idei vor, în funcţie de un program iniţial. Are un nume sau se identifică printr-o cifră?

– Se numeşte Anita Jup, spuse soţul. E dubioasă. Am s-o caut pe Internet.

– Uiţi că ne găsim la milioane de ani lumină de casă?

– Chiar. Am uitat.

– Ai uitat şi faptul că nu ţi-ai luat tableta computerizată, spuse Angela.

– Hm! Puterea obişnuinţei.

– De ce zici că e dubioasă autoarea?

– Personajele principale ale romanului ei suntem noi, spuse Ian.

– Care noi?!

– Eu şi cu tine.

– Nu se poate, spuse femeia.

– Ba se poate. Aici, suntem noi în viitor.

Bătu cu dosul palmei în manuscris şi îl flutură nervos.

– Poţi imagina orice viitor vrei, dar nu cu numele unor oameni care există, spuse Angela. Coincidenţa e exclusă. E mai mult un lucru cu parfum de conspiraţie. O fi luat numele noastre din vreo bază de date. Explozia virtuală a cufărului meu demonstrează acest lucru.

– E posibil. Faptul că suntem personaje  ale scrierii ei, iar pe platforma astrodromului venea cu manuscrisul fix spre noi, e lucru dubios. Faptul că suntem turişti mai noi în zonă nu are nici o logică. Nu ţine.

– Ce scrie? deveni soţia, brusc, interesată.

– N-am citit prea atent. Am trecut peste pasaje întregi. Şi peste mai multe capitole. Ar trebui să o iau de la capăt.

– Spune-mi, aşa, fugitiv!

– Am citit mai atent capitolul 7, spuse soţul. Se specifică faptul că eu am ajuns un mare om de afaceri.

– Acest lucru e imposibil. Legea inactivităţii nu îţi permite aşa ceva, chiar dacă te găseşti pe Lila, unde totul e mai permisiv. Aici se manifestă o oarecare toleranţă faţă de comportamentul nonconformist, dar nu am auzit să mai existe oameni de afaceri.

– Nu e vorba despre planeta asta. Acţiunea e plasată pe Pământul nostru.

– Magazionera, cu gândirea ei de esenţă pozitronică, poate imagina orice, chiar şi afaceri pe un astru ca al nostru, unde activităţile lucrative nu sunt prohibite, spuse Angela.

– Nici nu se opreşte aici. După ce spune că ajung un afacerist de succes, supralicitează, scriind că ajung şi un mare scriitor de ficţiuni ştiinţifice.

– Asta e prea de tot. E posibil să transmită personajului ceva din personalitatea ei. Fantezii ieftine. Nu te văd eu pe tine făcînd afaceri sau scriind cărţi. Astea sunt lucruri interzise prin lege.

– Ştiu, spuse Ian, dar oficianta asta nu se opreşte nici măcar aici. Nu ştiu prin ce asociaţie de idei, că începutul l-am răsfoit doar, ajunge la concluzia că eu mă supăr pe un alt scriitor, critic literar, n-am înţeles, şi plănuiesc să-l ucid.

După ce termină un hohot de râs, urmat de un acces de tuse convulsivă, femeia se linişti şi se uită fix la soţul ei, mai mult de trei minute.

– Ce-i?! întrebă, stânjenit, bărbatul.

– Eşti sigur că ai prins ideea?

– Absolut sigur.

– Cum adică să ucizi pe cineva? întrebă femeia.

– Nu ştiu. Cred că se dau explicaţii în paginile următoare. Şi mie mi se pare absurd să te oboseşti să întrerupi firul vieţii cuiva. Omorul e un consum de energie nervoasă fără precedent.

– Ia citeşte!

– Ce să citesc? întrebă Ian.

– Pasajul unde se vorbeşte de crimă.

– Bine. Îţi citesc pasajul unde eu, afacerist, scriitor sau ce-oi fi, mânat de un orgoliu absurd şi de o ură de neînţeles, mă pregătesc să iau un mijloc de transport numit tren şi să mă duc, din oraşul unde locuim, în oraşul unde se găseşte scriitorul pe care vreau să-l omor. Fi atentă! „Supărat, foarte supărat, Ian Nicer se aşeză pe marginea patului, îşi luă geanta cu acte, o deschise încă o dată, luă teancul cu bani, puse deoparte elasticul care îi ţinea laolaltă şi îi numără din nou, parcă temându-se să nu fie mai puţini, cu fiecare nouă numărare”.

– Ce e aia “elastic”?! se miră femeia.

– Ceea ce spune, de fapt: un lucru care ţine banii laolaltă. Vreun sistem mecanic, foarte flexibil, de economisire a banilor. Şi nu mă mai întrerupe! Deci: “Frica asta o avea din timpul lungilor ani de <<democraţie populară>>, care îl striviseră şi pe el. Îi era frică de bani şi, mai ales, de cantitatea lor. Afacerile cu detergenţi industriali îi mergeau destul de bine, mai ales în ţările <<vecine şi prietene>>, şi, cu toată criza economică globală, contul din bancă i se îngroşase substanţial. Scosese o sumă consistentă, iar acum, numărând banii pentru a nu ştiu câta oară, îi puse la loc, în borsetă, şi controlă să vadă dacă are toate actele: cartea de identitate, cardurile de credit, paşaportul, biletele de tren, biletele de avion, carnetul de şofer. Pe moment, nu avea nevoie de acest carnet, dar, cine ştie, pe acolo, pe unde voia să ajungă, cât mai departe de partea estică a continentului Miroopa, era nevoie să închirieze vreo maşină. La volanul unui automobil de mic litraj, trecând prin strâmtoarea Mutandazar, unde ştia că sunt controale sumare, putea să se oprească în orice ţară din nordul continentului Vitalma“.

– Hopa! Se bagă pe istoric. Continentul ăsta a dispărut acum două milioane de ani. Nici nu se ştie dacă a existat. Nu există vestigii arheologice, nu există scrieri din acele vremuri, nu se ştie din ce cauză a dispărut. Totul e presupunere. Totul e poveste. Pe de o parte, se vorbeşte despre noi în viitor, iar pe partea cealaltă, tu te pregăteşti să comiţi o fărădelege şi să fugi pe un continent fabulos dintr-un trecut foarte îndepărtat.

– Mai bine, ascultă! o îndemnă Ian. “Până se prindea cineva ce fărădelege a făcut el în ţară, putea trece şi un an. Dacă nu descoperea nimeni că el era faptaşul, cu atât mai bine. Acolo, pe continentul vecin, putea, numai cu banii de pe un singur card, să-şi cumpere şi o oază, cu hoteluri, cu magazine, cu turism, cu tot. Cu tenul lui cam măsliniu, dacă îşi lăsa şi mustăcioară, putea trece foarte bine drept negustor vitalman”.

– Iar amestecă viitorul şi trecutul. Nu mai există ţări demult şi nu se ştie dacă vreun teritoriu din continentul Miroopa va renunţa la canibalismul globalizării şi se va organiza ca stat.

– Literatura nu respectă adevărul istoric.

– Bine, bine, citeşte mai departe! spuse Angela.

– “Nici de prea multe haine nu avea nevoie; era lună de reduceri şi, cu puţini bani, se putea îmbrăca destul de elegant, deloc ostentativ. Cu aerul lui de agent de asigurări, gras, scund, tuns ca activiştii pentru drepturile minorităţilor, cu un abia perceptibil început de chelie, ras la sânge, îmbrăcat cu tricou de firmă, contrastând cu pantalonii de doc gri, prost croiţi şi încălţat cu tenişi roşii, ca ţăranii, nu putea stârni nici o suspiciune; putea provoca privitorilor, cel mult, zâmbete ironice”.

– Descrierea asta nu coincide cu realitatea. Nu eşti gras, nu eşti scund, nu eşti chel şi nu eşti îmbrăcat bizar. ”Măsliniu” habar n-am ce înseamnă.

– Nici eu nu am idee ce înseamnă. Ascultă ce scrie mai departe: “Un timp, nimeni nu trebuia să ştie că este unul dintre cei mai buni scriitori din ţara lui. Cu banii pe care îi avea, se putea lansa în turism. Putea, în paralel, să angajeze câţiva traducători şi să-şi lanseze cărţile, cu pompă, pe pieţele Miroopei Occidentale sau chiar dincolo de oceanul Amoportuna. În ciuda eşecului ruşinos pe care îl înregistrase cu prima carte tradusă de o editură nord-icasură, contra cost, era aproape sigur că mai are ceva de spus în Icasura. Trebuia să fie propriul lui impresar; la cel mai mic semn al falimentului, străinul te lasă cu fundul în baltă, mai ales dacă vii dintr-o lume de canibali. Estul Miroopei este văzut ca o lume anormală, iar scriitorii lui sunt priviţi ca nişte ciudăţenii, un fel de monştri cu chip uman, fiinţe mai fantastice decât propriile lor minţi înfierbântate de un posibil succes. Mai târziu, dacă va constata că nu-l arestează nimeni pentru crima pe care voia s-o comită, va putea să revină în forţă la numele real, să plătească traducera cărţilor, din icasură, într-una dintre limbile lui materne şi să recucerească piaţa autohtonă. Îi era cunoscută obedienţa cititorului de acasă faţă de tot ce e din afară. Îi era cunoscută  aplecarea editurilor spre traduceri şi modul exagerat de laudativ al criticii când venea vorba despre acestea. Deocamdată, critica autohtonă îi era ostilă; la orice încercare de a ridica fruntea, îi mai aplica o palmă, prin reviste culturale de prestigiu sau pe site-uri de succes. Dintre critici, unul se distingea fără nici o discuţie. Criticile lui erau adevărate lovituri sub centură, veritabile atacuri la persoană. Acesta trebuia desfiinţat. Un proces putea dura şi zece ani, nu se putea şti în favoarea cui se putea înclina balanţa, aşa că lui Ian Nicer  îi încolţise ideea de a-l ucide; întîi, ca un mugure de gând, apoi ca plantă firavă şi, într-un final, ca un arbore secular. Un critic care îţi provoacă tot felul de neplăceri, care te sâcâie, te toacă mărunt, te pisează, te atacă în felul ăsta, fără nici un sens, fără să te cunoască, merită să moară. Luă două pastile şi controlă să vadă dacă are tot ce-i trebuie în punga cu medicamente din borsetă. Obraznicul de critic nu se mulţumea să-i pună piedici prin reviste, blog-uri sau site-uri. Îi trimitea şi mail-uri otrăvite sau link-uri, prin care îl anunţa locul unde se găseşte o recenzie fieroasă sau alta. Un timp, şi-a spus că acest critic nici nu există, că altcineva se ascunde în spatele numelui său, apoi s-a convins că e real, că pare om normal, cu familie, maşină mică şi apartament de la stat, cu adresă precisă. A încercat să-l mituiască, doar-doar l-o lăsa dracului în pace, i-a trimis şi cărţi cu dedicaţie, dar s-a lovit de un zid. I-a trecut prin cap să se suie în maşină, să dea o fugă până în oraşul unde trăia acesta, să-l apuce de guler şi să-i tragă palme în Piaţa Centrală, mă-nţelegi, ca în piesele de teatru, apoi l-a pufnit râsul. Omul merita mult mai mult; merita să moară. Duelul de idei şi chiar duelul cu indola nu mai erau la modă. Trăim în secolul execuţiilor sumare. Scoase revolverul cumpărat de la traficanţi, îşi mai făcu, încă o dată, curaj, numără cele cinci încărcătoare de rezervă şi îl puse la loc în geantă, spunându-şi că salată de fructe îl va face pe criticul insolent cu o aşa grămadă de gloanţe. Îşi imagină cum se va urca în tren, la vagonul de dormit, cum va ajunge în oraşul rău famat, unde trăieşte criticul infam, cum va trage la hotel, sub una dintre identităţile false pe care şi le crease, cum îl va aştepta la scara blocului, seara, şi cum îşi va regla conturile. Nu-i va face nimic până nu-i va reaminti toate păcatele. Se gândi că, după ce va face ceea ce îşi pusese în gând, va arunca revolverul într-o gură de canal, deoarece la noi aceste canale sunt atât de murdare şi se intervine atât de rar cu reparaţii, încât nu caută cineva revolvere nici cu ordin celest, apoi se răzgândi; la plecare, se va sui în avion cu revolverul în geantă. Nu controlează nimeni; dacă o face, crede că e revolver de jucărie, de speriat hoţii. Nimeni nu-şi imaginează că, la un control aşa strict, poate exista vreun nebun care să se suie cu revolverul în avion. E din piese de arcopal, pe schelet de titan şi aur, o bijuterie, nu produce nici o piuitură; nici gloanţele nu se mai fabrică din vreun fel de metal, ci sunt tot pe bază de siliciu plastifiat. Sub influenţa calmantelor euforizante, îi veni să râdă, amintindu-şi un episod dintr-un restaurant, din celălalt regim politic, unde unui ofiţer îmbrăcat civil, mort de beat, i-a căzut revolverul din geantă şi s-a rostogolit până în mijlocul sălii. E de jucărie, a spus ofiţerul şi toată lumea a râs. Avea emoţii; luă şi două pilule de reglare a tranzitului intestinal, apoi închise geanta. Controlă să vadă dacă are tot ce îi trebuie într-un mic rucsac cu haine, pregătit din timp, văzu că totul e în regulă, puse un pachet cu sandvişuri deasupra, îl închise şi se aşeză în faţa laptop-ului. Citi încă o dată ultimul e-mail otrăvit, venit de la criticul duşmănos chiar în dimineaţa acelei zile, se înroşi de furie şi închise aparatul, trăgând totul din priză. Puse laptop-ul în geanta lui, împreună cu imprimanta, încărcătorul şi celelalte anexe. Controlă apa, gazul, lumina şi microcentrala pe deşeuri de uraniu, deşi nu mai avea de gând să se întoarcă vreodată acolo, şi, după părerea lui, putea să ardă, să sară în aer toată clădirea; tot una era. Îi părea rău de apartament, dar, din păcate, nu era al lui. Ultima amantă, pe numele căreia îl cumpărase, era plecată de zece ani, cine ştie unde, şi n-a mai auzit nimic despre ea. Poate fusese prinsă şi mâncată. Nu avea curaj să reclame dispariţia acesteia; cine ştie ce se mai putea întâmpla. Dacă puneau televiziunile mâna pe el, îl nenoroceau. Nu-i trebuia reclamă negativă, mai ales acum, când îl încolţiseră şi criticii literari. Îi părea rău şi de banii adunaţi în două conturi grase, dar nu-i putea folosi, oricum, fiind nejustificabili în faţa fiscului, deoarece erau făcuţi prin afaceri murdare; de transferat într-un cont de paradis fiscal, nici atât. Era mulţumit măcar pentru faptul că, dacă tot nu-i putea toca el, nu-i puteau cheltui nici rudele. Poate va reveni vreodată, ca o mare forţă literară, îşi va înfiinţa o firmă de asfaltat şosele şi îi va putea spăla. Nici casa de 30 de camere din centrul oraşului, unde locuia cu soţia, copiii, două cumnate, socri şi o soră cam trasnită, nu se putea vinde; era pe numele lui”.

– Aici a nimerit-o, spuse Angela. Am două surori, deci e logic faptul că tu ai două cumnate, oricum ai arăta în viitor. Chestia cu amanta mă mâhneşte profund. Dacă se va întâmpla vreodată ce scrie acolo, te împuşc.

– Asta nu rezultă din text. Se pare că doamna android Anita Jup ştie foarte multe despre noi doi şi e programată să anticipeze foarte corect faptele.

– Bine, citeşte mai departe!

– „Îşi agăţă borseta de gât, puse rucsacul pe umăr, apucă geanta laptop-ului, aruncă o ultimă privire, ieşi, închise cele trei încuietori, aruncă legătura de chei în geanta cu acte şi chemă liftul, continuă Ian lectura. Taxiul, chemat între timp, îl aştepta. La gară, consultă tabela şi urcă în tren. Cum rapidul nu era aglomerat, iar cei care îşi luaseră bilet la vagonul de dormit erau şi mai puţini, îi dădu supraveghetorului un bacşiş consistent, să nu bage pe nimeni peste el, în cabina cu două cuşete. Îi spuse să-l trezească la destinaţie, cu o bere rece, şi trânti uşa, să nu-i dea ocazia de a mai face comentarii. Blocă încuietoarea de la uşă, aruncă toate lucrurile pe patul de deasupra, trase transperantul şi se trânti, îmbrăcat, cu pantofii în picioare. Se foi un timp, de pe o parte pe alta, şi adormi. În primele trei sferturi ale călătoriei, avu un somn profund, fără vise, apoi frânturile de gând se adunară într-un vis. Hm, îşi spuse Nicer în vis, în loc să mă visez în pielea mea de scriitor şi om de afaceri prosper, cu aerul meu de agent de asigurări, brunet, scund, gras, tuns ca activiştii şi cu început de chelie, ras la sânge, îmbrăcat cu tricou de firmă, contrastând cu pantalonii de doc gri, prost croiţi şi încălţat cu tenişi roşii, sunt un profesor de organizare şi optimizare a producţiei, la o mare universitate agricolă. Totul pare atât de veridic, încât nici nu ştiu ce să mai cred, sunt eu sau sunt altul? Cred că sunt un altul şi îmi apar în minte imagini din viaţa unui negustor de detergenţi industriali, scriitor, sau ce-o fi el, cam paranoic, care călătoreşte cu trenul. Faptul că, la capătul călătoriei, are intenţia să comită o crimă şi să fugă în Vitalma, nu mi se pare deloc ciudat. Ciudat mi se pare faptul că omul se crede negustor; în ţara noastră, nu va exista niciodată aşa ceva. Comerţul, ca şi producţia, vor fi veşnic ale statului, iar noi, cetăţenii, nu vom fi decât piese în acest sistem centralizat, în veacul vecilor”

– Ce mai e şi asta?! se miră Angela. Te mută în altă matriţă informaţională?

– Aşa se pare. În visul negustorului de detergenţi, sunt un profesor de organizare şi optimizare a producţiei agricole. De fapt, acum îmi dau seama de ce romanul se numeşte “Somnul din semn”. Aici, se trece la alt capitol, capitolul 8.

– M-ai făcut curioasă. Să te culci cineva şi să te trezeşti altcineva…E o idee.

– Nu mi se pare cine ştie ce, spuse soţul. În fond, şi noi suntem înlocuiţi cu entităţi informaţionale distincte. Ştiinţa apără cetăţeanul de tentaţiile muncii la negru. La un moment dat, ne-am trezit chiar şi cu o dublură a mea.

– Da, dar acela nu era decât un om al muncii venit la odihnă reîncarnat. Mie îmi place cum o aduce Anita Jup cu dedublarea aceasta din condei.

– Androizii au o imaginaţie debordantă. Să-ţi mai citesc?

– Da, spuse Angela. Văd că pilotul heliotaxiului nu spune nimic. S-ar putea să mai avem de mers.

– “Speriat şi transpirat, profesorul Ian Nicer se trezi din somn, sărind direct în picioare. Nu se afla în cabina unui vagon de dormit, ci într-o elegantă cameră de hotel scump. Cum ajunsese acolo? În nici un caz plecând cu trenul să omoare critici literari, cum începuse să se viseze. Nu era nici un fel de Ian Nicer, negustor de detergenţi industriali, un tip cu aer de agent de asigurări, gras, scund, tuns ca activiştii pentru drepturile minorităţilor, cu un abia perceptibil început de chelie, ras la sânge, îmbrăcat cu tricou de firmă, contrastând cu pantalonii de doc, prost croiţi şi încălţat cu tenişi roşii, ca ţăranii. Era profesorul Nicer, un tip înalt, sfrijit, cu prestanţă, cu părul negru, lins, şi mustăcioară, ca mafioţii din filme”.

– Nici ăsta nu seamănă cu tine. Se visează unul pe altul, în acelaşi timp. Citeşte mai departe!

– ”Ce vis absurd!, îşi spuse profesorul. Privi la ceas, se aşeză pe marginea patului şi îşi aminti că îşi plănuise să meargă la Marele Cazinou încă de la deschidere, adică la ora 21.00. Avea noroc chior, adică norocul prostului, cum se spune. Sau norocul celui care nu are ce face cu o sumă de bani. Îi defilară prin minte mai multe din figurile cunoscute la ruletă, cu feţele lor descompuse de nesomn şi şampanie, apoi, peste ochii plini de ură ai acestora se suprapuseră feţele nevestei, copiilor, socrilor şi amantelor scriitorului din vis. Îşi spuse că norocul altuia e veşnic izvor de ură şi îşi propuse să nu se mai joace cu norocul; suma pe care o avea acum era aproape de zece ori mai mare decât suma cu care plecase la drum, şi aceea, deloc neglijabilă. Era posibil să fie pândit de camerele de luat vederi ale hotelului, să aibă cu toţii privirile aţintite asupra servietei de care era nedespărţit şi în care se găsea o sticlă cu alcool obţinut prin metode tradiţionale, de contrabandă, o bucată de slănină obţinută prin sacrificarea unui vecin de bloc, prins de asociaţie cu întreţinerea neplătită, trei fructe asemănătoare cu ceapa de pe vremuri şi o pâine de secară obţinută prin multiple mutaţii genetice. Nu-i trecea nimănui prin cap că ar putea fi aşa prost încât să ţină banii înveliţi într-un ziar de sport, sub bancheta din spate a maşinii. La rândul lui, automobilul său, de producţie proprie, putea deruta orice fel de constructor de scenarii; mafioţii, mai ales, legau automobilul, de obicei,  de apartenenţa la unul sau altul dintre serviciile secrete cu care nu era bine să te pui. Îşi spuse că va mai juca la ruletă doar în acea noapte şi, de mâine, se va potoli, va lua masa într-un separeu de restaurant, va trage un pui de somn şi îşi va vedea de drum. Cu banii pe care îi avea, putea trece prin Hayon, până în Amonde. Încă de la început, îşi propusese ca, odată plecat cu maşina din Alsim, ţară aflată în nordul continentulului Vitalma, să străbată Farunda, să viziteze Matingia, până la Marea Vestului, la Amonde, şi să se  întoarcă la Universitatea din Contd, oraş în  Alsim, aflat la malul sudic al Mării de Cristal, unde se afla detaşat ca profesor consultant. Ajuns la Monte Andia, staţiune pe malul nordic al Mării de Cristal, în Farunda, i-a cumpărat soţiei cei mai scumpi şi, probabil, cei mai rezistenţi pantofi, apoi, în loc să o ia spre nord, către Roge, capitala Farundei, s-a apucat să intre în cel mai mare şi mai pretenţios cazinou din staţiune, cu intenţia de a experimenta pe propria piele cele câteva formule de calcul probabilistic, bazate pe o serie de parametrii cerţi. În fond, câştigul nu e altceva decât un produs al organizării matematice. În loc să-şi vadă de cursurile de organizare a producţiei, pentru care îl trimisese ţara la facultatea de zootehnie din nordul Alsimului, în oraşul de la malul Mării de Cristal, s-a apucat să optimizeze producţia fermei de pui de zyl a unui autohton, tatăl unuia dintre studenţi. Ferma de două milioane de păsări câştiga milioane de pe urma formulelor sale de organizare mai eficientă a producţiei şi a muncii, astfel că jumătatea de milion de rume convertibile primită era mai nimic. Pentru el, profesor care trăia dintr-un salariu de mizerie, suma reprezenta o avere. Nici în vestul Miroopei nu aveau mulţi atâţia bani. Păcat că nu-i putea pune într-o bancă. Nici să-i ducă acasă nu putea; deţinerea de valută liber convertibilă se lăsa cu ani grei de temniţă şi, se ştia, în puşcăriile canibalilor se intră, nu se iese. Poate, dacă s-ar produce o revoluţie, care să ducă ţara în Uniunea Comercială Miroopeană, ar mai fi fost o şansă, dar erau slabe speranţe. Îşi spuse că, uneori, minutul e mai important decât viaţa, făcu un duş, îşi luă costumul care, în Vest, imita stilul retro, îşi puse ceasul mai scump decât apartamentul din ţară şi coborî la maşină. Aruncă servieta pe scaunul din dreapta, se urcă la volan şi o luă la întâmplare, pe străduţe întunecoase şi pustii. Opri într-un gang, luă un teanc de rume de sub banchetă şi, orientându-se după turla catedralei, opri maşina pe un trotuar, la câteva străzi depărtare de cel mai mare cazinou din oraş. Obişnuit cu tot felul de excentrici, băiatul care parca maşinile clienţilor cu ştaif nu spuse nimic când îl văzu apropiindu-se pe jos; îl ştia pe domnul Nicer, unul dintre norocoşii zilei, cu ciudăţeniile lui, cu tot. Salută respectuos şi îi deschise uşa. Profesorul plăti intrarea şi comandă o sticlă de şampanie originală. Se aşeză la masa uneia dintre rulete, îşi aşeză jetoanele în ordine, gospodăreşte, şi miză pe acelaşi 25 roşu, de şapte ori la rând, apoi începu să joace la întâmplare, începând să piardă noţiunea timpului. Căştiga încontinuu. Într-un târziu, se uită la ceas şi văzu că era aproape 3.00. Căscă zgomotos, se ridică, salută reverenţios doamnele şi domnişoarele ce se strânseseră împrejur, fals admirative, şi, cu mers nesigur, se îndreptă spre ieşire. Schimbă jetoanele, luă punga cu bani şi părăsi cazinoul. Aerul răcoros şi drumul până la maşină îi alungară aburii băuturii numai că, aşa cum e normal pe lumea asta, bucuria câştigului e însoţită de ghinion pe măsură; era înconjurat de o armată de poliţişti. Fu invitat să ia loc în maşină, cu mâinile pe volan, la vedere, unde stătu aşa până se lumină de ziuă. Se uita cu jind către servieta aşezată pe scaunul din dreapta, lucru care nu scăpă neobservat de poliţistul care se găsea lângă portieră, cu revolverul îndreptat spre el. Nu ştia dacă înţelesese că vrea să ia o gură din sticla de alcool şi să mănânce nişte slană, dar, în scurt timp, se convinse că poliţistul, chiar dacă înţelegea ceva, avea ordin să-l împuşte dacă lua mâinile de pe volan. Când apăru comisarul şef, în persoană, şi începu să se scuze pentru greşeala făcută, într-o farundeză aproximativă, care îi trăda originea străină, domnul profesor Nicer era deja un imens pachet de nervi. Se mira şi el că nu răbufneşte. Comisarul îi explica faptul că se produsese o gravă confuzie şi fusese luat drept unul dintre cei mai periculoşi capi ai mafiei locale. Îi arătă o fotografie şi îl convinse că aşa era; individul căutat semăna izbitor de mult cu el. Ca să scurteze discuţia, îl ivită pe poliţist, în seara următoare, la cazinou, la un pahar de şampanie şi un joc la ruletă. Comisarul începu să se lamenteze, că nu poate, că numai taxa de intrare e salariul lui pe o lună, că nu a fost niciodată într-un cazinou, neavând acţiuni operative în interiorul unor astfel de obiective, că are salariu mic, cinci copii şi socri pe cap şi că ar fi mai bine dacă ar veni el la nişte spaghete farundeze, cum numai nevastă-sa ştia să facă. Profesorul acceptă invitaţia, se întoarse la hotel, dormi câteva ore, făcu un duş şi se uită pe fereastră; maşina Poliţiei îl aştepta la intrare. Ajuns acasă la comisar, se strecură cu greu prin droaia de copii ai gazdei, copii cu vârste cuprinse între 5 şi 12 ani, şi se aşeză pe unul dintre scaunele mesei din sufragerie. Spaghetele nu erau rele, deşi ar fi preferat să conţină şi carne tocată în sos, dar vinul era de-a dreptul execrabil, parcă făcut din uiope roşii. Asta îl făcu să scoată din geantă litrul de alcool tradiţional, pe care voia să-l dea cadou la plecare, şi să-l pună pe masă. După ce înţelese cu greu ce băutură era aceea, nevasta comisarului aduse nişte pahare mai mici şi îi mai puse o porţie de spaghete musafirului. Profesorul turnă în pahare, ciocniră şi făcu fiecare, în limba lui, câte o urare de bine, sănătate, fericire şi noroc. După ce băură primul păhărel, comisarul şi nevasta lui rămaseră muţi un moment, apoi se puseră pe tuşit de credeai că le sar ochii din cap. De la al treilea pahar încolo, începură să se obişnuiască şi să toarne în ei, până se făcură turtă de beţi. Destul de ameţit şi el, umflat de spaghete, profesorul se ridică, făcu o ultimă urare şi le propuse celor prezenţi o seară la cazinou, pe cheltuiala lui. Se înţeleseră pentru ora 9.00 a serii zilei următoare, ora de deschidere, pentru a putea lua masa în linişte, la restaurantul cazinoului. Aceeaşi maşină a poliţiei îl aştepta afară. Şoferul se trezi din somn, se dezmetici cu greu şi porni în trombă. Ajuns la hotel, profesorul se deplasă cu greu până în cameră, trânti uşa care se închidea automat, aruncă geanta şi se urcă în pat, îmbrăcat, aşa cum se găsea. Se întoarse cu faţa în sus, apoi se puse pe o parte, încercând să adoarmă. Nu adormea, dar, în schimb, era bântuit de tot felul de gânduri stranii. Îi trecea prin cap că nu e Ian Nicer, profesor de organizare şi optimizare a producţiei la o mare universitate cu profil agricol, ci  un negustor de detergenţi industriali sau scriitor paranoic, nu înţelegea prea bine. Se convinse că nu se găsea într-un hotel de lux din Monte Andia, ci într-o cuşetă de dormit, într-un tren rapid, în drum spre un oraş, unde avea intenţia să omoare un critic literar. Ce aberaţie! îşi spuse. Ce vis urât!…”

– A sucit-o din nou, spuse Angela. Profesorul are impresia că e negustorul-scriitor.

– Mai avem mult de mers? se întoarse  Ian către conducătorul heliotaxiului.

– Nu aude. Deschide interfonul! îi spuse soţia.

– Suntem pe la mijlocul drumului, veni răspunsul.

– Asta înseamnă că putem să ne uităm ce se întâmplă mai departe.

– Nu se întâmplă nimic mai departe. Mai departe, vă duc la destinaţie. Planeta Lila este staţiunea de odihnă unde aveţi bilete şi, în întregime, e o vastă aglomerare urbană, un imens oraş, cu instituţii, magazine, restaurante, cluburi, teatre, sedii de partide, străzi, parcuri, râuri sau ce mai vreţi voi.

– De la astrodrom încoace, văd că zburăm deasupra unui ţinut deloc urban, spuse Ian. Sub noi,  sunt doar câmpii pustii, munţi şi rîuri.

– Zburăm deasupra unui mic parc al planetei Lila. De obicei, astrodroamele şi fermele agricole se găsesc în parcuri, dar asta nu înseamnă că nu se pot găsi pe platformele celor mai înalte clădiri sau pe acoperişirile caselor de locuit sau instituţiilor planetei. Oamenii nu trăiesc numai între ziduri; unii preferă să trăiască în pădurile din parcuri, printre crengile copacilor. În curând, parcurile vor fi desfiinţate şi vor fi plantaţi arbori pe toate marginile străzilor sau pe clădiri. Nu mi s-a spus unde să vă las şi am zis că ar fi bine să asolizez şi să vă duc în apropierea unei îngrămădiri de instituţii ale planetei, în cea mai apropiată piaţetă.

– Nu era vorba de asta, spuse Angela. N-ai înţeles. Îi spuneam soţului meu să continue mai departe lectura manuscrisului. Nu vorbeam de drum. Poţi să ne laşi unde vrei.

– Aaaa! Înţeleg. Trecem peste munţi, ajungem la primele clădiri şi veţi putea admira planeta în toată splendoarea ei urbană.

– Aşa vom face, spuse femeia, ridicând indiferentă din umeri şi făcându-i semn soţului spre manuscris.

– „Se uită în oglinda cuşetei şi surâse cam strâmb, reluă Ian lectura. Îi treceau cuţite prin creier şi avea o stare de moleşeală de parcă el ar fi băut, nu sfrijitul din vis, profesorul de organizare a muncii la nu se ştie ce universitate, tip înalt, cu mustăcioară de mafiot. Era el, Ian Nicer, fără nici un dubiu, scriitor şi negustor de detergenţi, cu mutra de agent de asigurări pe care şi-o fabricase, gras, scund, tuns ca activiştii pentru drepturile minorităţilor, cu un abia perceptibil început de chelie, ras la sânge, îmbrăcat cu tricou de firmă, contrastând cu pantalonii de doc prost croiţi şi încălţat cu tenişi roşii. Dădu visul de mai înainte şi starea de indispoziţie pe seama calmantelor euforizante şi a pilulelor de reglare a tranzitului intestinal. Ieşi pe culoar, să întrebe însoţitorul de tren dacă mai era mult până la destinaţie. Supraveghetorul îi spuse că n-a uitat de el, dar mai erau două ore până în oraşul unde trebuia să coboare. Ceru o bere, se încuie în cuşetă, deschise laptop-ul, controlă mail-urile şi se opri la scrisoarea otrăvită a criticului duşmănos, pe care o citi din nou, cu mare atenţie. Avea nevoie să fie furios, să nu cumva să-i treacă prin gând să-l ierte. Roşu de furie, mâncă un sandviş, bău berea, apoi închise laptop-ul şi îl puse în geantă. Ajuns la destinaţie…”

– M-aţi făcut curios, îl auziră pe conducătorul vehiculului zburător.

– Privind ce?

– Privindu-l pe ăla care se duce întins să omoare pe un altul. Sunt curios dacă îl omoară şi cum se descurcă mai departe.

– De unde ştii ce am citit eu aici?! întrebă Ian.

– Am uitat interfonul deschis.

– Mai bine ţi-ai vedea de conducerea heliotaxiului. Dacă nu eşti atent acolo, te loveşti de vreo stâncă. Ne bagi în prăpastie.

– E o variantă puţin probabilă, spuse şoferul. De câte ori n-am adormit în zbor…

– Ai adormit?!

– Sigur. Dacă stăm, în timpul programului, să ne gândim la sensul existenţei, noi când ne mai odihnim?

– Te odihneşti acasă, spuse astronautul.

– S-o crezi tu. Când ajung acasă, mă duc şi eu cu prietenii la o butelie de alcitrar.

– Oricum, fi, te rog, atent! Ne putem lovi de stânci.

– Avem pilot automat, spuse conducătorul heliotaxiului.

– Cum spui dumneata, dar fi, totuşi, atent!

– Ce faci, nu citeşti?

– M-am plictisit, spuse Ian.

– Păcat, m-ai făcut curios. Aş fi vrut să ştiu dacă l-a ucis pe ăla, criticul cel rău.

– Nu l-a ucis el.

– De unde ştii? întrebă şoferul vehiculului zburător.

– Am răsfoit aproape întreg manuscrisul. Am citit mai multe pasaje, aşa, pe sărite.

– Poţi să-mi împrumuţi cartea? Între curse, am timp de citit. Dacă am o cursă mai lungă, pun pilotul automat şi citesc din mers.

– Nu pot, spuse Ian. Autoarea Anita Jup mi-a dat-o mie. Eu şi soţia mea suntem personajele principale ale romanului. Până la un punct, am crezut că se povesteşte despre noi, că e o anticipare a viitorului nostru, dar m-am liniştit. Eu, de exemplu, nu pot avea nimic în comun cu negustorul de detergenţi-scriitor, ziarist sau ce-o fi el. Cu profesorul de organizare a producţiei agricole, nici atât. Pot citi pe diagonală, pot sări peste paginile de descrieri şi pot să-ţi fac un rezumat, dacă te interesează.

Doborâtă de oboseală, Angela adormise, întinsă pe una dintre canapelele confortabile, cu spatele către Ian.

– S-a plictisit, arătă conducătorul vehiculului zburător spre femeie.

– Nu e nimic. Ei am să-i citesc manuscrisul în linişte. Tot nu avem nimic de făcut.

– Ai rămas cu lectura în momentul în care potenţialul criminal ajunge în oraşul potenţialei victime. Ce se întâmplă după asta?

– Trenul ajunge în gară, personajul coboară din tren, ia un taxi şi, pentru că e deja seară, caută un hotel şi se instalează acolo unde găseşte o cameră liberă, povesteşte Ian. Se înregistrează sub un nume fals şi se duce la culcare. Timp de câteva zile, dă târcoale blocului unde locuieşte criticul literar, viitoarea victimă, până îi învaţă programul. Hotărăşte ziua şi ora în care va acţiona, plăteşte şi părăseşte hotelul, închiriază, tot sub nume fals, un automobil şi îl parchează între blocuri, câteva străzi mai încolo faţă de strada unde se află blocul duşmanului. Se pune la pândă, în grădina restaurantului de vis-a-vis, cu o bere în faţă, făcându-se că răsfoieşte un ziar, aşteptând ca viitoarea victimă să se întoarcă de la serviciu, să urce cu aceasta în lift, s-o lichideze, să treacă prin pasajul dintre cele două scări ale blocului-turn la cealaltă scară, să coboare cu liftul acesteia, să se îndrepte liniştit către automobil şi să părăsească oraşul.

– Şi, se întâmplă toate astea?

– Ţi-am spus că nu. Potenţialul criminal are ghinion. Sau noroc, depinde cum o iei.

– Ce se întâmplă? întreabă şoferul heliotaxiului.

– Criticul literar, se pare, nu enervează doar scriitorii criticaţi. Cu un ascuţit simţ analitic, el critică absolut orice, chiar şi activitatea unor mărunţi membrii ai conducerii unei asociaţii de proprietari de apartamente. În felul ăsta, îşi face mulţi duşmani, de toate felurile. E urât de toţi pensionarii care îşi fac veacul pe băncile de la intrarea scări de bloc; criticul nu-i salută niciodată, iar ei se simt frustraţi din cauza asta, văzând ciupelile de la nivelul asociaţiei ca pe un drept al lor, nu ca pe o hoţie. Cel mai înverşunat duşman al lui e un electrician pensionat de la ultimul etaj al blocului, alcoolic, dezechilibrat mintal, membru al comitetului de conducere al asociaţiei de proprietari. Conflictul e declanşat de electrician, care vrea să profite de o trecătoare ordonanţă a guvernului, prin care locuitorii de la  etajele inferioare erau obligaţi să plătească pentru a-şi construi cei de la etajul 10 acoperiş, care să-i apere de acţiunea razelor solare sau de ploi şi infiltraţii. Preşedintele administraţiei, administratorul, şeful de scară şi membrii comitetului de bloc încep colindul, dar nimeni nu vrea să dea vreun ban pentru acoperiş. Ordonanţa e legală, dar nu are nici un suport moral; când cineva cumpără un apartament la 10, îl ia cu 30 % mai ieftin. Acest procent în minus e chiar preţul construirii unui acoperiş, deci nu are legătură cu ceilalţi locuitori. Electricianul nebun se înfige la uşa criticului literar, când acesta lipseşte de acasă, şi îşi toarnă povestea. Derutată, luată repede, soţia criticului dă suma solicitată electricianului, fără chitanţă, iar acesta, mulţumit că a mai păcălit pe cineva,  şterge putina. Aceasta nu e prima tentativă de a-l escroca pe critic. Cu un an înainte, se prezintă la uşa criticului, cu pretenţia că i-a remediat ceva la instalaţia electrică, dar are dublu ghinion; nu o nimereşte pe soţia criticului şi, în plus, reparaţia pretinsă de paranoic o făcuseră deja cei de la compania de electricitate.

– Astea sunt poveşti. Nu au nici o legătură cu omorul anunţat.

– Ba are, spuse Ian. Creează premizele unui conflict care are loc chiar sub ochii negustorului de detergenţi, aflat pe terasa restaurantului de peste drum, stând la pândă.

– Cum e posibil?

– Foarte bine. În loc să vină de la serviciu, criticul vine mai devreme, de la oficiul poştal, unde pusese un colet, adică din direcţie opusă. Escroci, electricianul şi soţia lui plănuiesc o înscenare din care speră să scoată nişte bani. Aşezaţi pe banca de lângă scara blocului, împreună cu un câine de talie mică, la fel de nevrotic ca şi ei, electricianul şi consoarta lui aşteaptă să treacă criticul. Asmut cîinele şi încep să râdă. Vrând să-şi salveze pantalonii, criticul loveşte javra cu piciorul. Electricianul se repede la el, iar criticul se fereşte. Muncitorul loveşte în gol şi, văzând că ratează înscenarea, se răneşte singur, cu cheile de la apartament. Soţia acestuia, crezând că l-a tăiat intelectualul, sare la bătaie. Criticul, amuzat de acest balet, închide uşa scării blocului, chiar în momentul atacului femeii, care rămâne mască, cu o rană pe tâmpla stângă, făcută de închiderea uşii, chirăind  monstruos. Pe critic îl pufneşte râsul, se urcă în lift, coboară la etajul 4, intră în casă şi îşi vede de ale lui.

– Şi?! insistă şoferul.

– Ce şi?

– Cine îl omoară?

– Nu se precizează, spuse Ian.

– Cum să nu se spună? Nu există crimă cu autor necunoscut.

– Ba există. Când legile au un caracter arbitrar şi sunt date în funcţie de interese, nu au nimic de-a face cu morala. Totul poate fi legal, dar deloc moral şi în concordanţă cu realitatea, cum e şi ordonanţa aceea cu acoperişurile. Când dai o lege şi nu vrea nimeni s-o respecte, trebuie să-ţi pui un semn de întrebare.

– Eu ştiu că legea e lege, bună, proastă, cum o fi, spuse conducătorul heliotaxiului. Un prieten mergea cu un automobil nezburător spre o stradă cu sens unic. Un altul venea pe sens interzis. Prietenul s-a oprit la semnul ”stop”, apoi a dat peste el. Cine a fost vinovat?

– Cel care mergea pe sens interzis.

– Aşa a crezut şi prietenul meu, dar nu a avut dreptate. N-a avut o conduită preventivă. Legea spune că trebuie să te opreşti la ”stop” şi să te uiţi în stânga şi în dreapta. Era posibil ca acela de pe sensul interzis să nu fi văzut semnul.

– E o presupunere, spuse Ian. Nu putea vedea semnul decât dacă era pus prost de edilii oraşului sau nu ştia semnul. Ce vină ai că vine un prost pe sens interzis?

– Totuşi, prietenul meu a fost amendat de poliţie, a dat în judecată şi nu i-au dat nici judecătorii dreptate. La rândul lui, cel de pe sensul interzis a plătit amenda şi i s-au aplicat puncte de penalizare pentru fapta lui.

– Deci, toată lumea vinovată.

– Legea e lege, spuse conducătorul vehiculului zburător.

– Lege proastă. Cel cu sensul interzis nu trebuia să fie acolo. Dacă nu era acolo, nu avea cine să dea peste el. S-a tratat la nivel general, fără nici o logică. Dacă se concentrau fix pe accident, accidentul nu putea avea loc. Cretinul nu avea ce căuta pe sens interzis. Ce rost are să mă aştept să vină un tâmpit din dreapta dacă nu are de ce veni de acolo?

– Legea nu se face pe presupuneri.

– Ba da, spuse Ian. În unele locuri, şoferul are voie să bea două sticle cu bere şi să se suie la volan; în alte locuri, nu are voie. S-a observat că, dacă nu-l laşi pe om să bea o bere, bea seara de cade sub masă şi, dimineaţa, e mahmur şi  are o capacitate de conducere mult mai scăzută decât dacă bea două beri la volan.

– Ce sunt berile?

Astronautul îi explică, în câteva cuvinte, ce  era berea, cum se fabrica şi din ce.

– Dacă ar exista aşa ceva, presupun că s-ar permite consumul acestui lichid la volan şi aici, pe Lila, spuse şoferul. Pare a fi apă chioară.

– Nu mă mai întrerupe! Îţi explicam că aceia care fac legile nu sunt cei mai deştepţi; sunt aceia pe care îi alege poporul, nu intelectualitatea. Poliţisţii şi judecătorii pot face, din alb, negru. Printr-o serie de demonstraţii corecte, pot arăta că 2=3, ceea ce e fals. Drumul poate fi corect şi ţinta falsă. Aşa e şi aici, în cartea Anitei Jup; poliţiştii nu s-au luat de provocarea cu bună ştiinţă şi organizarea  unei înscenări. Nu i-au acuzat pe electrician şi pe ciumăfaia lui de ultraj contra bunelor moravuri. Asta fac doar atunci când un cretin aruncă cerneală pe costumul unei mari presonalităţi politice. Legea se aplică, dar cu unităţi de măsură diferite. La noi, în premieră mondială, s-a introdus conceptul de ”lege ilegală”.

– La voi, unde?

– Pe Pământ, spuse Ian.

– N-am auzit aşa ceva.

– E vorba de Pământul nostru, cu un Soare şi un satelit natural, de unde venim, nu de Pământul ăsta, cu cinci sateliţi naturali, unde am fost cununaţi. De fapt, acest al doilea Pământ nici nu cred că există. E o planetă virtuală, o minciună.

– Foarte interesant, spuse şoferul, convins că extraterestrul începe s-o ia razna. Zi, mai bine, ce se întâmplă mai departe!

– Unde?

– În manuscrisul acela, ”Somnul din semn” sau cum i-o fi zicând.

– Mai departe vine un poliţist peste critic, la o jumătate de oră după incident, continuă Ian. Coboară cu liftul, ies amândoi din bloc, trec pe lângă o mulţime ameninţătoare şi pe lângă o salvare şi se urcă în maşina poliţiei. Consoarta electricianului suferise un accident vascular fără nici o legătură cu altercaţia. Poliţistul îi dictează criticului declaraţia şi îl amendează cu jumătate din suma maximă, vrând să-i dea senzaţia că i-a făcut un bine. Negustorul de detergenţi îl urmăreşte timp de o săptămână să-l împuşte şi observă că poliţiştii îl urmăresc şi ei pe criticul literar. După o săptămînă, criticul e chemat din nou la poliţie, unde observă că poliţistul era pe mână cu infractorul, deoarece încerca să-i sugereze ”scuze” şi o ”împăcare amiabilă” cu şantajiştii. Cum refuză, poliţistul îl amendează cu încă jumătate din suma maximă. Dacă le-ar fi dat o mamă sănătoasă de bătaie, lua amenda întreagă şi gata. Aşa, fără să-i fi atins, a luat-o din bucăţi. Era convins că e o virtute să ai dreptate, dar nu se ştie la ce îţi foloseşte. Furios, criticul publică în revista unde lucrează un articol în care ideea de bază e că, din cauza mirosului pe care îl emană, nu poţi băga pe nimeni în rahat.

– Şi?!

– Şi, în dimineaţa zilei următoare, omul de afaceri, negustorul de detergenţi industriali sau ce-o fi el îşi ia o băutură cu gust de cafea şi se pune la pândă. Observă o salvare, apoi mare vânzoleală în faţa blocului. Criticul literar fusese găsit mort, înjunghiat, pe pasajul dintre cele două scări ale blocului. Aici, se dă şi o a doua posibilitate de comitere a crimei, cam în stilul în care se face literatura interactivă pe aici.

– Cum adică?! se miră conducătorul heliotaxiului.

– Adică omorul poate avea loc şi în subsolul blocului, dar lucrurile se complică puţin, deoarece criticul nu are ce căuta acolo. În plus nu deţine cheia de la acest subsol. Se presupune că a fost ucis în altă parte şi adus acolo pentru a fi descompus, bucată cu bucată. Cu lentoarea care îi caracterizează, poliţiştii ajung la locul faptei şi rămân sideraţi de ceea ce găsesc în incinta de sub bloc: unelte electronice de tortură, bastoane electrice, haine din piele şi alte accesorii pentru perversiuni sexuale, precum şi câteva butoaie cu alcitrar clorotic falsificat. Asta mi se pare puţin ciudat; gardienii care ne-au dus la nunta noastră spuneau că alcitrarul ăsta se poate face din orice.

– Cum adică?!

– Simplu şi logic, spuse Ian. Dacă un lucru se poate face din orice, nu va exista niciodată un fals.

– Poate pe Pământ. Pe Lila, nu se face din orice. Există o formulă secretă, deţinută doar de firmele producătoare. Se spune cine e criminalul?

– Lasă-mă în pace cu criminalul. Ciudat mi se pare că scriitoarea amestecă noţiunile. Lasă să se înţeleagă faptul că acţiunea are loc pe Pământul de unde vin eu, iar acolo nu există alcitrar clorotic, indiferent de formulă; nici rume convertibile. În plus, e ilogic ca mai multe firme producătoare de alcitrar clorotic să deţină aceeaşi formulă de fabricaţie.

– Formula de bază, substanţa chimică, spuse conducătorul heliotaxiului. Esenţele diferă, ca şi în literatură. Astea sunt amănunte. Într-o operă de ficţiune, se pot folosi orice fel de elemente de recuzită. Zi, mai bine cum decurge ancheta!

– Autoarea nu insistă pe latura anchetei. Principalii suspecţi sunt cei care deţin cheia de la subsol: preşedintele asociaţiei de proprietari, administratorul, şeful de scară, femeile de serviciu şi mai mulţi locatari din comiterul de bloc, printre care se găseşte şi electricianul cu fixaţie pe criticul literar.

– În cazul în care crima are loc pe pasajul dintre cele două scări de bloc, ancheta ar fi şi mai interesantă, oricine putând fi suspect.

– Nu i se pare interesantă această latură, spuse Ian. Se axează pe anticiparea mai multor ipostaze ale vieţii mele viitoare. Acţiunea se reia prin descrierea mai multor trăiri interioare şi mai multe discuţii imaginare din forul meu interior, ca negustor, scriitor sau ce voi fi ajungând. Cu o exacerbată senzaţie a inutilităţii, nervos, rămas fără scopul vizitei în acel oraş, scriitorul de ficţiuni ştiinţifice îşi termină surogatul de cafea, se ridică de pe scaun, părăseşte terasa restaurantului şi  se amestecă în mulţimea de gură-cască. Asistă la ridicarea cadavrului şi la introducerea acestuia în maşina Salvării, atent la comentariile celor din jur.

– Aşa, dacă stăm să ne gândim, personajul, adică dumneata, cel căruia i se prezice un viitor sau altul, îl urmăreşte ce îl urmăreşte pe critic şi, într-un anumit moment, vede cu stupoare că dă o maşină peste cel urmărit şi îl face praf.

– Dacă ai fi fost cu autoarea la cenaclu de literatură speculativ-ficţional-ştiinţifică, i-ai fi putut sugera varianta asta, spuse Ian. În cadrul experimental al literaturii speculative.

– Nici n-am nevoie. O pot găsi în vastul ocean al informaţiilor. Sunt câte o sută de nebuni care compun un roman. Deşteptul poate avea o părere, prostul poate avea orice părere.

– Tu, ce părere ai?

– Părerea mea e că minciuna e o crimă, mai ales când ascunde o crimă, spuse conducătorul de heliotaxi. Aici, pe Lila, s-a ajuns la o culme a mitomaniei: este răstălmăcită chiar şi minciuna.

– Are şi minciuna rolul ei; mai degrabă scoţi adevărul din minciună.

– Cum adică?

– Adică, în condiţiile în care adevărul este tot o minciună, a spune adevărul înseamnă a minţi, spuse astronautul. Dacă mă gândesc bine, eu, personajul, nu sunt decât o pată de cerneală, iar nava mea cosmică nu e decât un stilou care zboară, între o masă şi o podea, cu viteză hiperluminică. Microcosmosul e la fel de mare ca macrocosmosul; depinde de perspectivă.

– Asta e de la dumneata sau din text?

– Din text. Ar trebui să rezulte că lucrarea literară e ca o plăcintă; importantă e umplutura, nu ambalajul de foi.

Şoferul întrebă ce e aia o plăcintă, iar Nicer îi explică toate ingredientele din care era făcută aceasta.

– Eu ştiam că o lucrare literară e importantă prin ceea ce denumeşti foietaj, tocmai pentru că e literară, spuse conducătorul heliovehiculului.

– Depinde de cititor. Unul caută artisticul, altul caută conţinutul.

– Sau depinde de scriitor. Unul e documentat, dar nu are talent, altul are talent, dar e la pământ din punct de vedere al culturii generale. Trăim timpuri ale lipsei de criterii. Se publică după criterii din ce în ce mai absconse, specifice oricărei perioade de tranziţie. Trăim, la alt nivel şi cu o direcţie opusă, o perioadă asemănătoare anilor epocilor demult apuse. Urmează, firesc, o perioadă de limpezire, de decantare a valorilor, şi e posibil ca, din mareea de talente, să dea şi Lila un laureat al unui premiu galactic pentru literatură, cine ştie, poate exact în momentul când banii se vor fi terminat. În lipsa scriitorului, ca entitate distinctă, din când în când, se produce o înnoire. Cu toţii vor să participe la o operă reală; cu toţii vor să fie scriitori, exact ca atunci când s-a creat prima operă literară. Există un prea plin de informaţie, cuvintele dau pe-afară, iar scrierea fundamentală, cea mai citită carte din această lume, nu se prea mai citeşte; se poartă. Aşa cum această istorie s-a tot reînnoit, ori se reînnoieşte din nou, ori apare altceva. Trăim timpuri lipsite de criterii. Pentru asta ne-am luptat, să nu ne mai impună nimeni criterii arbitrare, dar nişte criterii de bază tot trebuie să existe. Nimeni nu mai impune nimănui nimic; ori nu poate, ori i-e frică, ori nu vrea, ori i-e lene. Critica e dezorientată de creaţia literară existentă, iar creaţia literară merge în gol, lipsită de fermentul, catalizatorul, frâna sau cum s-o mai fi numind critica. Cercul vicios ar putea fi rupt de cel ce se crede mai deştept, adică de scriitor. Cei mai în vârstă, lipsiţi de criteriile cunoscute de ei, caută să impună celor tineri parametri în care nici ei nu mai cred. Tinerii fug de aceste norme zaharisite, dar, ce păcat, fug cu toţii în aceeaşi direcţie, astfel încât fuga se transformă în mod de viaţă şi principiu de abordare a lumii înconjurătoare. În acest context, dăscăliţi, tinerii cad şi ei, mimetic, în didacticism. Nimeni nu-şi doreşte verbiaj, stil greoi, stufos, dar nici îndepărtarea forţată de rolul educativ nu e benefică. O revistă care nu-şi propune să transforme sau să formeze mentalităţi nu există sau, dacă există, nu e luată în seamă. Nu are talent acela care nu-i dă cititorului ceva de gândit. Autocenzura e la ea acasă şi, mai ales, la noi acasă. Puncte de vedere, principii, norme de bază? Fum. În loc să ni le sugereze critica, ni le consemnează noi legi şi principii ale inactivităţii.

– E bine să fie un echilibru în toate, spuse Ian.

– Echilibrul e plictisitor.  Zici că nu-mi împrumuţi şi mie manuscrisul?

– Da, zic. Cum merge vânzarea de carte pe aici?

– Foarte bine, spuse şoferul. Oamenii citesc mai ales cărţi tipărite pe foi de plastic. E o modă. Cele mai vândute sunt cărţile despre modul cum trebuie să ne tratăm degeaba sau cărţile despre metodele de procurare a medicamentelor gratuite, dar se vând bine şi celelalte cărţi. Pe Lila, atmosfera este permanent estivală şi turiştii se plictisesc. Sunt mii de edituri; se publică orice doreşti să citeşti.

– Există şi expoziţii de carte?

– Nu prea. Au fost, dar s-a considerat că nu slujesc literatura şi pe reprezentanţii acesteia, scriitorii. Merge bine comerţul direct, merg tipografiile, sporturile şi chiar desfacerea paliativelor medicinei, dar de ce eşti atât de interesat?!

– Vreau să iau cartea Anitei Jup, s-o modific puţin şi s-o public sub numele meu, spuse astronautul. Poate se vinde şi mă umplu de bani.

– Nu e frumos ce vrei să faci, dar e practic. Te poate da în judecată, dar, cred, fără nici o şansă. Procesele demarează, dar ţin cu anii. Nu am auzit de vreun proces finalizat. Judecătorii nu se omoară cu munca, mai ales că legea aia a inactivităţii va ajunge şi aici.

– Şi nu-şi va mai bate nimeni capul cu Legea drepturilor de autor. Să furi, în cazul ăsta textul cuiva, va deveni o activitate ilegală, dar din punct de vedere al activităţii. Se va considera că furtul e consum de energie inutil.

– Există o lege care apără drepturile unui autor, dar nu funcţionează, spuse conducătorul heliotaxiului. Fiind cam hoţ, locuitorul planetei noastre are impresia că tot ce produce el e valoros şi e furat de orice alt locuitor. Cauzele sunt multiple, complexe şi cu entropii curioase. O primă cauză ar putea fi hoţia însăşi, cea de natură genetică, iar o a doua ar putea fi că, până şi aceasta, hoţia, e făcută în mod superficial. Atâtea plagiate evidente, efectuate până şi de miniştri, sunt greu de întâlnit în alte părţi. Numai pe astrul tuturor posibilităţilor poţi întâlni aşa ceva; pe astrul tuturor posibilităţilor lor, pentru ei înşişi. De ce nu merge Legea drepturilor de autor? Nu din cauza hoţiei, în general, ci din cauză că se produce prea mult, pe stoc, şi de proastă calitate. Maculatura umple depozitele şi librăriile până la refuz, reuşind să discrediteze şi ceea ce mai e bun de citit, iar ceea ce e bun de citit, nu mai evidenţiază nimeni, criticii literari transformându-se în comentatori sportivi sau taximetrişti. Majoritatea creatorilor de orice fel de artă produce bunuri nevandabile sau raportate la parametri nepretenţioşi ai Lilei. Internetul, plin de scrieri literare, ne arată că se scrie pentru a se scrie, în spiritul datului cu părerea în gard; fiecare vrea să se arate la altul, pentru a-şi hrăni orgoliul sau pentru a-şi umple timpul, cu scrieri mai mult sau mai puţin vandabile. Cei ce produc muzică suburbană, savurată de mediul de periferie sau de pe după bloc, pot striga cât vor de tare; dacă li se fură gunoiul muzical e pentru că, pe o planetă a second hand-ului, miile de copii care se vând ilegal, se vând pentru că avem public consumator de second hand-uri. Dacă vrei să vinzi acestui public ceva, la prima mână, la preţuri normale, constaţi că nu se găsesc consumatori de muzică, de literatură sau artă plastică dispuşi să dea alcitrarul zilnic pe vreun disc de memorie sau vreo carte. Paradoxul trăit de locuitorii planetei e că, neavând mai nimic de valoare de furat, fură orice, aproape orice fiind la mâna a doua, fără valoare. Nimeni nu se gândeşte să bage răufăcătorii la răcoare. Nici pe răufăcătorii de bine. Şi aceştia sunt de mâna a doua. Actul de justiţie a căzut în derizoriu; şi produsul furat zi de zi, lucrul bun făcut prost, la fel. Avem şi hoţi caraghioşi, şi mafie ţărănească. Îmbogăţiţii ridică şcoli pe care nu le-au frecventat vreodată. Când ne sancţionează că nu avem o justiţie eficientă, conducerea  nu înţelege că avem şi o hoţie ineficientă, de vodevil prost regizat. Spunem că avem legi care nu se aplică, cum este şi Legea drepturilor de autor. Pe ce să se aplice?! Suntem în faza în care vrem să ne facem cunoscuţi prin ceea ce producem, nu în aceea  în care putem vinde ceva. Legea drepturilor de autor a prins pe ici, pe colo, dar aceste drepturi s-au vîndut unde nici nu te aştepţi. În cazul ăsta, nu cauţi toată ziua la „brand”-uri; le vinzi pe acelea existente. La noi, nici măcar plăcinta nu este „brand”. Locuitorii planetei Lila şi ce-i prost fac prost. Asta nu înseamnă că lucrul prost se va îmbunătăţi, ci va deveni „şi mai prost”, nu „mai puţin prost”. Nu prea ştim ce avem de câştigat, pentru simplul motiv că nu ştim ce avem de pierdut. Nu producem lucruri banale, ci deja banalizate. Suntem blestemaţi să ne menţinem la o „creştere economică zero” şi facem din asta un titlu de glorie. Pornim, tot timpul, de la cantitate, iar pentru a înţelege multe, nu considerăm că trebuie să înţelegem mai mult. Cu toţii suntem fii unui astfel de destin, dar noi, cei de pe Lila, suntem nepoţii acestuia. Am ajuns la „visul de aur al omenirii”, „societatea multilateral dezvoltată”, unde „omul nou” e un mârlan şi se luptă din greu pentru „o nouă calitate”: proasta calitate. Când beneficiarul Legii drepturilor de autor va învăţa să se ia în serios, va deveni om serios. Când nimeni nu respectă o lege, legea în cauză e inutilă.

– Aşa mă gândeam şi eu; un proces de plagiat e reclamă curată. Nu interesează pe nimeni de ce fac ceea ce ar trebui să nu fac. Cu asta, se ocupă sociologia. Cititorii sunt interesaţi de ce oamenii fac ceea ce fac. De acest aspect, se ocupă şi justiţia. Pot şi eu s-o dau în judecată pe Anita Jup, că s-a folosit de numele meu. Nu ştiu cu ce drept s-a apucat să-mi prezică viitorul. S-a folosit chiar şi de persoana mea.

– Nu există o bază legală pentru asta.

– Pot s-o încurc rău de tot, spuse Ian. Nici nu ştiu cum se aplică legile în cazul androizilor.

– Despre ce androizi vorbeşti?

– Scriitoarea Anita Jup e android. E magazioneră pe o navă cosmică şi, în timpul liber, frecventează un cenaclu de literatură anticipativ-speculativ-ficţional-ştiinţifică. E puţin dereglată. Se pare că s-a înscris şi la un institut de cercetare a calităţii vieţii.

– Cu chestia asta, ai prins-o; la institutele astea de cercetare a calităţii vieţii se promovează multe idei subversive, iar prima şi cea mai nocivă idee este susţinerea celor ce vor să muncească, spuse şoferul.

– Aşa spunea şi un coleg al ei.

– În cazul ăsta, îţi urez succes! Eşti conştient că, pentru a avea o mie de cititori, trebuie să citeşti de o mie de ori ceea ce vrei să le oferi.

– Desigur, am tot timpul, dar textul e prea lung, spuse astronautul. Mai scurtez. Nu trebuie să-i  dau cititorului chiar totul. Îi dau doar atât cât e necesar pentru a-i stârni curiozitatea. Şi o sucesc; dacă Anita Jup porneşte, ca toţi ceilalţi scriitori de ficţiuni ştinţifice, de la o idee şi o îmbogăţeşte, pe parcurs, cu mai multe teme, eu voi porni de la o temă, cum ar fi lenea, frica sau o rasă deosebită de extratereştri, şi o voi îmbogăţi, pe parcurs, cu mai multe idei. Văd lucrarea literară ca un fel de plăcintă, unde umplutura, de multe ori, e mai importantă decât foietajul, dar nu esenţială; fără o singură foaie, umplutura nu se susţine. Găsesc un grafician bun, care să-mi facă o copertă trăznet,  public istoria şi o dau la cea mai eficientă agenţie de difuzare a cărţii.

– E foarte bine. Nu trebuie să lipsească din nici o librărie. Sunt nerăbdător să aflu cum se termină; m-ai făcut curios.

– Nici eu nu ştiu cum se termină. E posibil să se termine altfel. Poate imaginez altceva.

– Ar mai fi ceva de imaginat? întrebă conducătorul vehiculului zburător.

– Oricând mai e ceva de imaginat; altfel, nu mai progresăm. Ceea ce e imaginat e incredibil. Prin faptul că sunt incredibile, lucrurile, chiar realizabile fiind, par nişte minciuni.

– Păcat! Mi-ar fi plăcut să aflu şi finalul propus de Anita Jup, dar se pare că rolul acesteia nu a fost să devină ea scriitoare, ci să-ţi bage pe gât textul, iar tu să-l publici şi să devii autor de ficţiuni ştiinţifice, exact aşa cum te descrie ea în manuscris.

– Dacă, din întâmplare, nu devin negustor de detergenţi industriali sau profesor de organizare a producţiei agricole, spuse Ian.

– Orice ai deveni, nu prea te înscrii între limitele vreunei legi a inactivităţii. Nu există o reţetă perfectă a succesului.

– De la ”nimic nu e perfect” la ”totul e perfect”, nu e decât un pas, depinzând de societate, dar o reţetă a succesului, după care încerc să mă iau, e aceea de a ieşi din mai multe încurcături decât ai intrat.

– Aşa e, admise şoferul. Durerea te face superior rasei tale, dar te face s-o urăşti. După mine, succesul nu e decât favorizarea unei tâmpenii în defavoarea altora. Aşa suntem; nu putem stabili un preţ corect.

– Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu sunt. Nu am cunoscut încă omul care să merite atâta atenţie, încât să ajung să-l urăsc. Nu sunt eu personajul Anitei Jup. Aceasta face ficţiune tehnico-ştiinţifică aşa cum o înţelege ea. Cu aceasta, genul gâfâie şi se îndreaptă spre obştescul sfârşit, lăsându-ne impresia că şi-a îndeplinit menirea. Care e această menire, nu ni se spune. E dreptul fiecăruia să aibă o părere. Părerile nu sunt pe bani. Nimeni nu se apucă acum să le ceară probe, ca la tribunal. Literatura nu e nici un fel de instanţă supremă. Nu e nici măcar o instanţă. E un fel de tribună. Dacă vrei să te urci pe ea, te urci; dacă nu vrei, rămâi jos, pe gazon. Vocea scriitorului autentic se aude de oriunde. Uneori, foarte puternic, se aude din cimitir. Din cauza asta, literatura autentică nu are limite. Literatura fantasticului ştiinţific cunoscută de mine nu are prea mulţi scriitori autentici decedaţi, care să creeze tradiţie. Nu există încă tradiţie în acest gen, care să împingă prezentul în viitor. Pe terenul generos al literaturii, cu păreri potrivit cărora ”genul şi-a îndeplinit menirea” sau ”nu trebuie să plângem dacă dispare ca gen explicit”, oricine poate să aibă o părere. Că paranoia se întinde tot mai mult şi se poate ajunge în situaţia paradoxală de a fi dat în judecată pentru o faptă pe care n-ai făcut-o e cu totul altă poveste. Oricine se simte jignit la el acasă. Nu cere nimeni probe care să demonstreze că ficţiunea ştiinţifică dispare ca gen explicit sau şi-a îndeplinit sau nu menirea, oricare ar fi fost aceasta, dar îmi permit să nu fiu de acord cu ideea de deces al genului. De ce? Pentru că nu a ieşit încă din coma indusă de noi, cei ce încercăm să-l readucem la viaţă, mai mult chirurgical. Pentru a muri, trebuie mai întîi să-şi trăiască viaţa şi să creeze tradiţie. Pentru a-şi trăi viaţa, trebuie să-l readucem la viaţă. Şi apoi, e mai puţin important dacă  literatura anticipativ-speculativ-ficţional-ştiinţifică este scoasă sau nu din comă. E mai important să fie scoasă din comă agricultura; dacă sunt bine hrăniţi şi au bani să cumpere cărţi, scriitorii îşi pot permite să se gândească şi la creaţia literară. ”Rezistenţa prin cultură”, atât de invocată de unii, e o luptă stearpă de gherilă cu o armată de birocraţi, ce se cred scriitori. Şi chiar sunt scriitori, în măsura în care ei impun, prin repetiţie obsedantă, o nouă definiţie a creatorului, a autorului de tip nou. În  trecut, scriitorul era cel care ”scria”. Era foarte uşor să aleagă între a nu fi ”în cetate” şi a fi în marea armată a celor care mimau sau chiar credeau în infinitul călătoriilor spaţiale. Azi, lucrurile sunt mult mai voit încurcate. O excepţie şi, totodată, o pildă, poate exemplifica crunta generalizare. Un meşter, după ce şi-a terminat lucrul, mi-a spus că nu vrea să ia nici un ban. ”De ce?”, am întrebat. ”Deoarece lucrez ca să mă perfecţionez. Când voi considera că sunt destul de bun în meseria mea, voi cere bani. Nici mulţi, nici puţini, ci la preţul corect”, a venit răspunsul. Din păcate, în ficţiunea  speculativ-ştiinţifică de azi, mult prea mulţi nu-şi cunosc valoarea. Există oameni care pot spune care e preţul corect, dar, din considerente comerciale, scriitorii sunt umflaţi cu pompa; nici un preţ nu e corect. Că autorii nu-şi cunosc valoarea, mai treacă-meargă, valoarea fiind un criteriu subiectiv. Tragic e că nu avem un sistem care să aprecieze preţul corect al fiecăruia. Fiecare se ridică în picioare şi afirmă cât e el de valoros. Ai auzit să fie dispus vreunul să-şi afirme nonvaloarea? Fiecare se crede mai mult decât e, lucru ce produce o pătură mult prea groasă de mediocritate, care proliferează în sus, spre ceea ce ne aşteptăm a fi valoarea. Astfel, nonvaloarea se substituie valorii. Nonvaloarea devine valoare general acceptată. Ficţiunea ştiinţifică nu va fi scoasă din comă decât prin măsuri chirurgicale de înlăturare a mediocrităţii, măcar cea care sare în ochi, şi prin administrarea antibioticelor şi oxigenului valorii. Cu transfuziile şi perfuziile traducerilor, agonia continuă. ”Merge şi aşa!” caracterizează o cultură încă neconsolidată, fără nici o tradiţie, bazată pe preţuri incorecte, puse de o masă imensă de autori, care nu vor decât să fie, măcar o secundă, pe principiul ”de ce alţii, dacă putem fi noi?”. Dacă şi-a îndeplinit menirea, stai şi te întrebi care o fi fost menirea acestui gen? Crede fiecare ce poate. Nu cred că menirea a fost să împiedice vreun război galactic. Dacă genul a luat-o pe calea fantasy-ului, cum am văzut în cartea asta, nu cred că trebuie să ne ţinem după el.

– Ai o gândire pozitivă. Te paşte celebritatea, exact ca pe scriitorul acela de ficţiuni ştiinţifice. Totul e să nu dai peste vreun critic demolator, ca în carte.

– Vreau să stau în umbră, să păstrez secretul, spuse astronautul. Tinerii trebuie recunoscuţi la bătrâneţe, atunci când le e clar ce e cu ei şi pot să spună ceva despre ceea ce au scris.

– Nu sunt de acord. Celebritatea nu e altceva decât un secret atât de bine păstrat încât să-l ştie toată lumea.

– Până la urmă, ficţiunea ştiinţifică e aducerea imaginarului la realitate.

– Hm! făcu şoferul. Adică îţi imaginezi ceva şi tot tu transformi acel ceva în realitate?

– Nu. Am spus ”aducerea imaginarului la realitate”. Nu am spus nimic despre transformarea imaginaţiei mele în realitatea tuturor, ci un fel de a transforma imaginaţia mea într-un fel de realitate a mea. Sunt răspunzător de orice realitate doresc.

– Chiar. Cine te poate trage la răspundere pentru asta?

– Oricine, spuse Ian. În lumea asta, se găseşte tot timpul cineva, care să te tragă la răspundere.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →