Ajung în sfîrşit să analizez romanul „The Windup Girl” de Paolo Bacigalupi şi să finalizez această analiză printr-un fel de concluzie.

Boneshaker” se termină acolo unde începuse, în Seattle, iar departe de oraşul „intoxicat” lucrurile stau probabil mai bine, personajele individualiste ale lui Cherie Priest îşi pot găsi un fel de echilibru chiar într-o atmosferă poluată cu gaz toxic zombificator.

Julian Comstock” se încheie în Europa, pe care de-abia dacă o zărim, dar care pare să fi scăpat haosului religios din America dar şi celor mai grave efecte ale eşecului tehnologic.

Ambele tipuri de catastrofe sunt în mod distinctiv şi specific, americane, un tip de excepţionalism sefistic american á  la 1950, dar inversat.

Totuşi, romanul „The Windup Girl” descrie o catastrofă globală. Acţiunea începe şi se sfîrşeşte în Bangkok şi nu se aventurează în afara oraşului. Nu vedem America (deşi aceasta apare în cîteva dintre povestirile asociate romanului) şi, conform referinţelor acestora, înţelegem că S.U.A. stă mai bine decît unele ţări şi mai prost decît altele, în acest univers post-petrolier.

The Windup Girl” seamănă şi nu seamănă cu celelalte două romane. Precum “Julian Comstock”, acţiunea are loc într-o lume în care petrolul a fost epuizat, dar există o abordare complet diferită a dimensiunii politice şi morale a lumii zugrăvite. Precum „Boneshaker”,  „The Windup Girl” se învîrte în jurul degradării tehnologiei utilizînd o sensibilitate tip steampunk (există dirijabile), să nu uităm că steampunkiştii sunt înnebuniţi după glamourul maşinăriilor lor mîncătoare de jeratic (aduceţi-vă aminte de adoratorii locomotivelor cu aburi pe care i-am menţionat înainte) dar aici nu există nicio dragoste pentru arcurile strîns fixate care reprezintă resorturile acestui roman.

Computere acţionate cu pedale, rezervoare în care se cultivă alge, resorturi strânse de mamuți modificați genetic, toate acestea sunt obositoare, murdare, nepractice şi periculoase. Primul lucru pe care-l percepem din roman este devastarea provocată de explozia unui dispozitiv pentru bobinare. Nu e o lume în care să vieţuieşti ci una în care de-abia supravieţuieşti.

Şi dacă atît „Boneshaker” cît şi „Julian Comstock” iau războiul civil american ca punct de plecare, „The Windup Girl” are referinţe literare mai ample şi mai recente. Ce rezultă este o încrucişare între tipul de naraţiune caracteristic crizei economice interbelice á la John Steinbeck şi cel á la Graham Greene, universul unor personaje epuizate şi învinse de stranietatea lumii din jurul lor. Diferenţa este deosebit de instructivă. Chiar dacă războiul nu este în centrul acţiunii, Cherie Priest şi Robert Charles Wilson prezintă starea lucrurilor ca pe o bătălie, personajele lor sunt mai preocupate să lupte contra lumii în care trăiesc decît s-o înţeleagă. Există un război în fundalul romanului lui Bacigalupi dar e ceva ce ţine doar de decor, cu excepţia unui episod al punctului culminant al naraţiunii, secvenţă epuizată atît de repede încît este clar că Bacigalupi n-are mare interes să dezvolte acest subiect.

The Windup Girl” este mai degrabă un roman în care economicul este forţa motrice iar personajele dau atenţie lumii pentru că sunt nevoite să găsească o modalitate de a supravieţui.

Totuşi, la nivelul tonalităţii generale, “The Windup Girl” pare să stea cinstit în rînd cu „Julian Comstock” şi „Boneshaker”. În fiecare din aceste romane, vedem cum lumea se prăbuşeşte în jurul nostru, vedem un sumbru triumf al supravieţuirii asupra eroismului, vedem cum se stinge optimismul în privinţa viitorului. Natura catastrofei poate varia, dar nu există nici o îndoială că peste  tot în jur e o catastrofă şi nu există vreo motivaţie în a spera altceva.

În „The Windup Girl” acest lucru este personificat prin Hock Seng, bătrînul grefier chinez care apare chiar de la început pedalînd la un calculator în biroul de la compania lui Anderson Lake. În decursul romanului vom descoperi că el a fost odată un bogat şi plin de succes om de afaceri în Malaezia, până cînd revoltele naţionaliste i-au distrus atât afacerile cît şi familia. Acum el este un străin deţinător de „yellow card” (permis de rezidenţă), tolerat, dar nu binevenit şi acceptat în Thailanda, cu posibilitatea ca dreptul său de şedere să-i  fie revocat în orice moment, ori să devină o victimă a revoltelor naționaliste gata oricînd să reizbucnească. Trăieşte singur într-o mahala, dependent (precum toţi deţinătorii de cartonaşe galbene) de bunăvoinţa unui naş al crimei organizate ; Hock are o slujbă umilitoare pe care o dispreţuieşte şi fraudează compania când poate, reuşind să ascundă numerarul devalizat în ascunzători nesigure, şi tot calculează cum să-şi recapete ceva din fosta avere şi putere. Dar rămâne în esenţă neputincios într-o postură în care toată siguranţa şi certitudinea i-au fost năruite. E o situaţie în care toate personajele din roman se regăsesc într-o mai mică sau mai mare măsură.

Personajul la care face referire titlul romanului, Emiko, este un soi de androidă („o fată modificată”) din Japonia, căminul tehnologiei avansate. Una dintre caracteristicile comune ale science fiction-ului, care se regăseşte pe parcursul istoriei sale ca gen este noţiunea că ori de câte ori lumea eşuează tehnologic, orice insulă de tehnologie avansată va fi privită cu teamă și suspiciune. N-am fost niciodată pe deplin convins de această presupunere, mi se pare că în special atunci când există amintirea unei recente tehno-vârste de aur, astfel de insule de tehnologie avansată ar putea fi de fapt privite cu uimire şi dorinţă.

Dar această convingere reprezintă unul dintre poncifele genului, aşa că nu trebuie puse prea multe întrebări. Emiko a ajuns în Bangkok ca secretară şi parteneră sexuală a unui bogat om de afaceri japonez, dar acesta a  abandonat-o cînd s-a întors acasă. Precum în cazul lui Hock Seng, situaţia sa juridică în Thailanda este în cel mai bun sens precară (se află ilegal acolo) iar localnicii s-ar putea întoarce împotriva ei în orice moment. Emiko îşi câştigă amărîta de existenţă într-un umilitor spectacol sexual într-un club, al cărui proprietar plăteşte suficientă mită către poliţie pentru a o păstra în siguranţă. Visează încă să scape și să ajungă într-o comunitate de androizi de care se zvoneşte, şi atunci când îl întâlneşte pe Anderson Lake, acesta pare să-i ofere o evadare potenţială.

Cel de al treilea personaj principal, Anderson Lake, este la fel ca Hock Seng şi Emiko, un străin a cărui prezenţă în Thailanda este discutabilă. La început, situaţia lui Anderson pare mult mai sigură decât a celorlalţi doi:  un american bogat care a preluat recent o fabrica de resorturi, beneficiind de contacte guvernamentale, petrecîndu-şi zilele îmbătîndu-se împreună cu alte expatriaţi iar serile prin cluburi de fiţe.

În realitate, Anderson este spionul unei companii de recombinare genetică, firmă ce vrea să fure secretele băncii thailandeze de seminţe modificate genetic, ceea ce reprezintă o încercare ce-l va pune în mod inevitabil în pericol. Eforturile lui Hock Seng de a-l fura şi obsesia lui pentru Emiko îi vor destabiliza poziţia dar pînă la urmă propria-i ambiţie machiavelică se dovedeşte a-i fi pierzania.

Contraponderea este reprezentată de două personaje principale thailandeze, Jaidee, un poliţist a cărui moralitate reprezintă încarnarea virtuţilor tradiţionale dar şi exacerbarea tensiunilor dintre facţiunile  guvernului thailandez, şi Kanya, locotenentul şi eventuala sa succesoare, un personaj mult mai dubios din punct de vedere moral.

Este important de a menţiona faptul că nici unul dintre aceste personaje nu sunt negative, deşi toate au trăsături discutabile, dar avînd în vedere circumstanţele, oricare se va folosi de ceilalţi ca modalitate de supravieţuire fizică sau economică.

Ceea ce constatăm în romanul  „The Windup Girl” este modul în care colapsul tehnologic (prin epuizarea petrolului) este imposibil de disociat de colapsul politic, social şi economic care la rândul lor, afectează în mod direct moralul şi supravieţuirea fizică a fiecărui individ prins într-o asemenea conjunctură. Pe măsură ce lumea se destramă, vechea morală şi vechile credinţe trebuie să facă obiectul unei revizuiri constante.

Toate cele trei romane, prin urmare, se referă la o lume în care America nu poate fi cultura dominantă. Degradarea fizică reprezintă decăderea morală şi culturală, pierderea puterii economice americane implică pierderea puterii militare (numai „Julian Comstock” se referă în mod direct la America ca fiind o putere militară, dar toate trei volume implică faptul că America nu are vreo influenţă militară dincolo de propriile-i frontiere).

The Windup Girl” sugerează că, în termeni biologici, restul lumii ar putea avea mai multe speranţă decît America; „Julian Comstock” prezintă într-un mod specific restul lumii ca fiind din punct de vedere politic şi economic mai stabil şi sigur decât Statele Unite ale Americii; „Boneshaker” nu înfăţişează vreo conştientizare a existenţei restului lumii, deşi acest lucru indică o Americă autistă şi scufundată în propria ei mizerie.

Din punct de vedere moral, „Boneshaker” are doar două personaje negative, dintre care unul a fost eliminat din poveste înainte chiar de începerea romanului, celălalt personaj este aproape  pantomimic în josnicia lui. Toate celelalte personaje, deşi reprezintă nuanţe de valoare morală, sunt în esenţă individualişti de modă veche din vestul american.

Fundalul este o Americă devastată de un nesfârşit război civil iar cadrul specific al romanului, deşi sfîşiat de o erupție de supranatural, rămâne în esență fidel concepțiilor americane ale propriei valori.

Numai în cazul celorlalte două romane avînd acţiunea în viitor, se chestionează în mod direct aceste valori.

În  „Julian Comstock” , toată America este complice la propria-i prăbuşire din cauza loialităţii faţă de teocraţie.

În „The Windup Girl”, standardele morale s-au schimbat avînd în vedere circumstanțele unei lumi în schimbare, dar aceste împrejurări au determinat la rândul lor, o re-evaluare a autopreţuirii americane; un destin glorios este în mod clar un lucru de domeniul trecutului.

De fapt ceea ce propun aceste cărţi este că trecutul reprezintă un model pentru viitor. Acesta poate fi trecutul Războiului Civil sau trecutul Marii Crize, dar acele traume sunt forma pe care viitoarea Americă o va lua. Tragedia narată de romanul lui Robert Charles Wilson, este la nivel macro, ceea ce toate aceste romane prognozează pentru America: declinul trebuie să vină şi va veni în curând. Nu este o percepție nouă pentru science-fiction-ul american, dar este interesant faptul că jumătate din romanele finaliste la votul celui mai popular premiu al genului împărtăşesc integral această viziune.

© Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaș

Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului și a editorilor blogului „Big Other”. Le mulțumim.

Titlul original : „Blogging the Hugos: Decline” :

http://bigother.com/2010/07/17/blogging-the-hugos-decline-part-4/

Blogărind Premiile Hugo: Declin – Paul Kincaid (III)

Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea a II-a)

Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea I)

Blogărind Premiile Hugo: The City & The City – Paul Kincaid (Marea Britanie)

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2010 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →