Se pare că, în ultima vreme , SF-ul este într-o stare de criză permanentă şi/sau de auto-examinare, iar în ultima perioadă n-a fost vreo excepţie. Cea mai recentă rundă de introspecţie a fost prilejuită de opiniile criticului Paul Kincaid exprimate în recenzia publicată de L.A. Review of Books  („Extinderea vîrtejului: cele mai bune antologii SF ale anului 2012”) despre unele dintre cele mai recente apariţii ale unor antologii de tip „Best Of”,  considerate de domnia sa ca fiind simptomatice pentru epuizarea din sînul SF-ului, eşecul profund al încrederii în capacitatea SF-ului de a se responsabiliza în ceea ce priveşte prezentul, ca să nu mai vorbim de viitor. SF-ul a devenit în mod masiv narcisist şi nombrilist dezmierdîndu-se  în propria-i rundă anuală de circăreală şi premii – şi se ştie că eu am obiectat la această stare de lucruri.

Aşa cum menţionam, criticul Paul Kincaid a declanşat recent o dezbatere cu privire la percepţia unei stări de epuizare a science fiction-ului. Merită citită recenzia lui Paul Kincaid şi ulteriorul său interviu[1] referitor la această temă, şi merită de asemenea, parcurs lungul eseu[2] al lui Jonathan McCalmont (în general susţinîndu-l pe Paul Kincaid), care este un ecou la opiniile exprimate în recenzie. Paul Kincaid se limitează la proza scurtă  – într-adevăr, nu pare să considere că romanele SF ar suferi de o asemenea stare de criză – dar observaţiile lui Jonathan McCalmont sunt mult mai ample, şi în mod semnificativ mai corozive în tonalitate. Ambii comentatori, sunt însă de acord asupra punctelor principale.

SF-ul scris a ajuns la o stare de criză de creaţie datorită unui număr de factori. Nu voi reitera argumentele principale, deoarece acestea sunt punctate suficient de clar de către cei doi autori, şi puteţi găsi cu uşurinţă  comentarii provenind şi de la alte persoane.

În calitate de scriitor profund implicat în crearea de SF scris, aici în cel de al doilea deceniu al secolului XXI, mizez, evident, pe continua vitalitate a genului. Paul Kincaid este atent să reliefeze că el nu prezice moartea SF-ului, ci doar remarcă în schimb, un sentiment conform căruia SF-ul a devenit insular, auto-referenţial, desprins din prezent. SF-ul a încetat să mai afirme ceva util despre lume. A încetat să inoveze din interior, abandonînd explorarea posibilităţilor a ceea ce ar putea fi, mai degrabă decît ceea ce este deja. Tropii săi sunt reciclaţi, jocurile de recunoaştere şi ironie sunt exhibate contra cititorului avizat. Se scrie SF despre SF. Scriitorii au încetat să mai aibă încredere în propriile creaţii. Totul se simte ca fiind prea subţire şi sub-imaginat. Prea mult SF constă în a muta de colo-colo biţi de mobilier scientificţional, nimic profund  întîmplîndu-se sub această suprafaţă. Există o lipsă de rigoare intelectuală.

În mod clar, eu nu simt că SF-ul este minat. Poate că nu este o idee bună să citeşti prea mult SF deodată, nu mai mult decît ai vrea să asculţi o groază de blues sau de jazz într-un singur flux continuu. Eu nu consum arta în acest fel, şi niciodată n-am făcut-o. Arareori am citit vreo antologie din scoarţă în scoarţă darămite trei în flux continuu. Uneori e bine să te distanţezi de obiceiurile zilnice. De fapt în prezent SF-ul constituie doar un element foarte mic în lecturile mele, dar  cînd citesc SF sunt invariabil încîntat şi entuziasmat de acestă experienţă. Dar observaţiile lui Paul Kincaid merg mai departe decît oboseala cititorului comun. Pentru că am destulă simpatie pentru unele dintre criticile sale.

Cînd am aspirat să devină un scriitor SF, asta e tot ce mi-am dorit să fiu. N-am vrut să fiu scriitor de hard SF sau scriitor de noi opere spaţiale, am vrut să fiu doar un scriitor SF. Eroii mei erau Clarke, Asimov, Philip K. Dick, James Blish, James White, Harry Harrison. Mai tîrziu, i-am descoperit pe Haldeman, Pohl, Niven, James Tiptree Jr. şi pe alţii. Şi mai tîrziu încă, pe Ballard, Harrison, Priest – şi prin intermediul revistei Interzone, pe mulţi alţi scriitori, cum ar fi William Gibson, Bruce Sterling, Gwyneth Jones, Geoff Ryman şi alţii. Gene Wolfe pur şi simplu m-a uluit prin „Book of the New Sun” ( Cartea Soarelui Nou). Kim Stanley Robinson a spulberat ce mai rămasese din mintea mea cu „Icehenge” şi „Memory of Whiteness”. Şi totuşi, nu m-am îndepărtat vreodată complet de SF. La scurt timp înainte de a pleca la universitate, am scris o povestire, care a cîştigat un premiu – de fapt, prima plată primită pentru o ficţiune şi prima povestire de-a mea care urmează să fie retipărită în ceva care seamănă a publicaţie profesionistă. Mai tîrziu, prin intermediul unuia dintre profesorii mei, am aflat că cineva a comentat că povestirea i-a adus aminte de Malcolm Bradbury. Corespunzător încurajat, am început să-l citesc pe Malcolm Bradbury şi apoi pe David Lodge, şi aceasta a fost poarta către lumea mult mai vastă a literaturii pe care – trebuie să admit – nu am explorat-o pînă acum într-un mod asemănător cu cei menţionaţi. Aproximativ în aceeaşi perioadă, am dat peste un număr al revistei  Analog, care mi s-a părut că înghesuia între coperţi unele dintre cele mai proaste texte pe care le-am citit vreodată. Interzone, cel puţin, părea să fi fost scris de adulţi pentru adulţi – în cea mai mare parte a timpului. Ca un beneficiu retrospectiv, sînt sigur că evaluarea mea a unui număr din Analog a fost prea dură, dar în momentul acela prozele respective mi s-au părut destul de copilăreşti şi frivole, nereferindu-se în general la ceva cu excepţia reciclării unor vetuste idei obosite.

Această reacţie, pentru mine, cuprinde ceva destul de central pentru relaţia mea ulterioară cu SF-ul. Nu-mi pasă prea mult de SF. Niciodată nu mi-a păsat, niciodată nu-mi va păsa. Dar, în acelaşi timp, mă îndoiesc că aş simţi prea mult înclinaţia de a scrie, dacă nu ar fi o stare de iritare generativă, precum pietricica dintr-o scoică. Există două impulsuri atunci cînd scriu SF – un sentiment că nimeni altcineva nu o face exact în modul în care aceasta ar trebui făcut –  şi o dorinţă acută de a scrie la fel de bine aşa cum o fac scriitorii pe care-i admir cel mai mult, oricine ar fi aceştia în acest moment. Dacă mă întrebaţi acum: David Mitchell, probabil. Dacă aş fi fost cu adevărat fericit privind starea SF-ului, bănuiesc că m-aş simţi foarte puţin stimulat să scriu SF.

Cînd am scris „Revelation Space”, percepţia mea a fost aceea a unui vortex imens  – o carte care  respecta concluziile lui Einstein, punctul nostru de vedere referitor la  limitele vieţii şi inteligenţei în univers, înţelegerea proprii noastre evoluţii şi care totuşi era şi estompat medievală ca atmosferă şi într-un mod destul de ornat, gotică  –  un fel de fuziune sumbră între „Numele trandafirului” şi „Lumea inelară”. Am eşuat, evident, dar acesta a fost impulsul şi în final a rezultat ceva destul de diferit faţă de planul iniţial. Aş fi încîntat dacă „Revelation Space” s-a dovedit a fi suficient de iritantă şi greşită unui alt scriitor, încît să fi constituit un impuls generator. „Ice Pushing”, un roman mai recent de-al meu a fost scris dintr-un sentiment de iritare cu privire la modul în care SF-ul concepe naraţiuni atunci cînd  e vorba de speculaţii referitoare la inteligenţa extraterestră şi la scara evolutiv-galactică. Şi mai recent, „House of Suns”, a fost scris din convingerea că este posibil să se creeze un roman avînd ca fundal galaxia şi totuşi puternic constrîns de consecinţele cauzalităţii postulate de fizica de acum. Ultimul meu roman,  „Blue Remembered Earth a fost scris tot pentru pentru a contracara un alt vortex  – o percepţie (corectă sau incorectă) –  că nimeni nu descria aşa cum trebuie viitorul pe termen mediu al călătoriilor în spaţiu, aşa cum consideram eu că ar fi trebuit. Sînt foarte fericit să mi se spună că am eşuat în aceste cazuri dar acestea au fost impulsurile.

Ceea ce am încercat – şi probabil, nu mi-a reuşit – este de a articula aici ceea ce pentru mine este important, adică faptul că nu cred că aş putea să scriu SF, dacă nu aş fi dezamăgit de vaste zone ale genului. Acele zone ale dezamăgirii mele sînt tocmai acele interfeţe interesante unde pot să încep să simt că imaginaţia mea se implică într-o muncă folositoare. Deci, în acest sens, aş fi un pic îngrijorat, dacă totul ar fi în regulă cu SF-ul. Nu cred că este – dar nici nu nu cred că a fost vreodată. Mai degrabă decît a percepe o criză specifică care afectează SF-ul acum, văd întregul domeniu ca fiind într-o stare constantă de stagnare şi de reînnoire, în mod constant epuizîndu-se pe sine, dar şi în mod constant creînd noi posibilităţi. Şi nu spun pentru că nu aş fi de acord cu mare parte din ceea ce a afirmat  Paul Kincaid. Cred că prea mult SF nu are nimic de spus în afară de propriul său ecou din caverna genului. Mi se pare că o mare parte din SF-ul modern a abdicat în totalitate de la orice angajament cu prezentul, şi că a abandonat mai mult sau mai puţin complet viitorul.

Nu sînt pregătit să mă predau. Viitorul mi se pare încă a fi un lucru profund interesant de explorat. Nu sînt intimidat de viitor aşa cum nu sînt intimidat de temerile că lumea se schimbă acum prea repede pentru a mai fi modelată de SF.  Am convingerea fermă că spre deosebire de modul comun de înţelepciune, science fiction-ul poate spune într-adevăr lucruri concludente despre viitor, precum şi despre prezent, sau cel puţin să vorbească despre condiţia umană de acum sau de mîine. Noi facem asta deja, cum o percepeţi ? Destul de ciudat, de fapt. Cît de ciudat se va percepe asta mîine sau anul următor ? Îmi pare rau, dar nu mă pot opri să nu mă gândesc la asta – asta este ceea ce nu-mi dă pace. SF-ul nu poate prezice viitorul într-un mod transparent, dar nimic nu-l poate împiedica să creeze interesante experimente mentale. Aşa cum am spus în altă parte, un mod de a utiliza SF-ul este de a-l folosi ca pe un instrument de cartografiere al spaţiului viitorurilor posibile, de sondare a parametrilor acestui spaţiu. Asta pentru mine este ceva deosebit de interesant. Dar SF-ul este ceva cu adevărat plurivalent, nu trebuie să facă doar un singur lucru şi nici n-ar trebui. Gata acum, plec să mai şi scriu.

© Alastair Reynolds (all rights reserved)

Traducere de Cristian Tamaş

Textul a fost tradus şi publicat cu permisiunea domnului Alastair Reynolds. Îi mulţumim.

Titlul original : „Exhaust Gases” : http://approachingpavonis.blogspot.co.uk/2012/10/exhaust-gases.html

Approaching Pavonis Mons by balloon : The blog of SF writer Alastair Reynolds

 

Alastair Preston Reynolds (născut în 1966, Barry, Wales, Marea Britanie) este unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani de science fiction. A studiat fizica şi astronomia la Universitatea din Newcastle, Anglia. Doctorat în fizică la Universitatea St Andrews, Scoţia. A lucrat ca fizician şi astronom (între 1991 şi 2004) la European Space Research and Technology Centre (Noordwijk, Olanda), o filială a ESA (European Space Agency). După 2004 devine scriitor profesionist.

A debutat în iunie 1990 în revista britanică Interzone cu povestirea „Nunivak Snowflakes”. Au urmat povestirile „Dilation Sleep”, (septembrie 1990, Interzone nr.39), „A Spy in Europa” (iunie 1997, Interzone nr.120),  „Galactic North” (iulie 1999, Interzone nr.145) iar primul său roman, „Revelation Space” a fost publicat în anul 2000.

Este laureat al Premiului BSFA 2001 pentru romanul „Chasm City”, al Premiului Sidewise for Alternate History pentru povestirea „Fixation” şi al Premiului japonez Seiun pentru povestirea „Weather”.

Nominalizări la Premiile Hugo 2011 pentru nuvela „Troika”, la Premiile BSFA pentru romanele „Absolution Gap” şi „The Prefect”, trei nominalizări la Premiul Arthur C.Clarke pentru romanele „Revelation Space”, „Pushing Ice” şi  „House of Suns”.

Site-ul lui Alastair Reynolds este www.alastairreynolds.com

Bibliografie

Romane

Seria Poseidon’s Children

Blue Remembered Earth, 2012

On The Steel Breeze”, anunţat pentru 2013

 

Seria Revelation Space

Revelation Space”, 2000

Chasm City”, 2001

Redemption Ark”, 2002

Absolution Gap ”,  2003

The Prefect”, 2007

Alte romane :

Century Rain”, 2004.

Pushing Ice”, 2005.

House of Suns”,  2008

Terminal World”, 2010

 

Culegeri de povestiri :

Alastair Reynolds – „Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz” (Diamond Dogs, Turquoise Days: Tales from the Revelation Space Universe, 2003), traducere de Adriana Moşoiu, ed. Nemira, 2008

„Zima Blue and Other Stories”, 2006

„Galactic North”, 2006

„Deep Navigation”, 2010



[1] Paul Kincaid mi-a  acordat permisiunea traducerii în româneşte şi a publicării.

[2]  Jonathan McCalmont mi-a acordat permisiunea traducerii în româneşte şi a publicării