Premiul British Science Fiction Association 2010 pentru eseu

Partea a II-a : „Boneshaker” de Cherie Priest

În postarea mamut precedentă am început analizarea romanelor „Boneshaker” de Cherie Priest, „Julian Comstock” de  Robert Charles Wilson şi „The Windup Girl de Paolo Bacigalupi.

Voi continua de unde am rămas, concentrîndu-mă îndeosebi asupra naraţiunii lui Cherie Priest, cea mai făţiş steampunk dintre cele trei volume. De fapt, romanul se conformează atît de integral şabloanelor steampunk încît pare mai degrabă o expunere mecanică a unor clişee : dirijabile – bifat, țoale bengoase  de piele – bifat, maşinării ficţionale – bifat.

Ah, da, maşinăria fantasmagorică, o supertunată maşinărie de foraj   – pe care, interesant, nu-i așa ? – n-o vedem funcţionînd în roman. Isambard Kingdom Brunel – care ar trebui să fie sfîntul patron al tuturor steampunckşilor de pretutindeni – pe cînd coordona forarea un tunel, a inventat o modalitate prin care echipa sa de muncitori putea să lucreze concomitent săpînd la mai multe cote. Da, a fost mult mai rapid şi mai eficient decît ce se făcuse anterior dar se baza tot pe muşchii oamenilor şi din punctul ăsta de vedere nu era de fapt o îmbunătăţire esenţială. Prea lent pentru moda steampunk, bineînţeles ; pentru că autorii de asemenea texte nu sunt cu adevărat interesaţi de reala tehnologie victoriană. Originea maşinăriei invocate de Cherie Priest cred că rezidă în forezele care apăreau cu o regularitate stupefiantă în comicsurile cu super eroi din anii ’60 şi reutilizate mai recent în „The Incredibles (2004). Maşinăria, evident condusă de arhetipalul savant şi inventator nebun, pleacă dintr-o pivniţă aflată undeva în la periferia oraşului Seattle, urmează o rută subterană remarcabil de precisă pînă în centrul urbei, spărgînd toate tezaurele băncilor şi apoi se întoarce „acasă”. Te întrebi dacă nu cumva se utilizează o formă primitivă de GPS, pentru că traseul descris ţine de magie şi în esenţă nu trebuie să chestionăm într-un mod atît de stîngaci estetica steampunkului care ţine într-adevăr de supranatural şi de o gesticulaţie vrăjitorească. Faptul că trebuie să considerăm „Boneshaker” un roman mai degrabă fantasy decît science fiction este demonstrat de consecinţa extravagantei călătorii subterane. Şi şpilul nu este jefuirea tezaurelor băncilor, asta se dovedeşte a fi irelevant ci faptul că maşinăria a atins o pungă de gaz. Nu un gaz obşnuit, bineînţeles, ci unul care nu numai că ucide ci îi şi transformă pe oameni în zombii canibale. Aşadar, pe lîngă steampunk la modă, avem steampunk plus zombii canibale la modă : cum să eşueze o asemenea capodoperă ?

Bun, dacă oraşul vostru ar fi dintr-odată afectat de gaz toxic ce transformă oamenii în zombii, ce aţi face ? Mda, majoritatea oamenilor ar lua-o la fugă dar în vestul american al sfîrşitului de secol XIX, şeriful – cel care are drept de viaţă şi de moarte asupra prizonierilor din puşcăria locală – este un ticălos. În logica doamnei Cherie Priest, rezolvarea constă în construirea unui zid în jurul zonei infectate de zombii a oraşului şi…surpriză, o mulţime de oameni aleg să rămînă în ghetoul morţilor canibali. Pe deasupra, pentru că gazul este mai greu decît aerul, destui se refugiază în subteran. Desigur dacă oamenii n-ar reacţiona în modul descris de Cherie Priest, n-ar mai fi ceva de povestit, dar e firesc să-ţi pui nişte întrebări, nu-i aşa ?

Povestea o înfăţişează pe Briar Wilkes (nu ştiu dacă referinţa la John Wilkes Booth este intenţionată sau nu), care se întîmplă să fie fiica ticălosului şi văduva savantului nebun, ceea ce semnifică faptul că doamna are o legătură personală cu dezastrul. Briar duce o măruntă şi liniştită existenţă în noul Seattle dar fiul său adolescent este hotărît să dovedească nevinovăţia lui taică-său şi a lui bunicu-său, încît se strecoară în vechiul şi înziditul ghetou zombificat pentru a găsi dovezi.

Categoric, Briar trebuie să-l urmeze. Ce urmează este în mare parte ceea ce vă aşteptaţi să urmeze : nişte căpitani ai unor dirijabile o ajută pe Briar să treacă de zid şi apoi reapar pentru o glorios de inutilă bătălie aeriană ; sînt şi nişte nemernici perfizi gata să înşface orice dar şi eroi care reuşesc întotdeauna să sosească la timpul potrivit şi bineînţeles zombii care întotdeauna dau buzna în hoarde şi care nu se ştie de ce nu reuşesc să facă mare prăpăd. Şi spunînd asta îmi dau seama deodată cît de îndeaproape un asemenea fel de intrigă se conformează tiparelor vechilor şi stereotipelor westernuri, înlocuind „indienii mîrşavi” cu zombii. Inevitabil povestea ajunge la punctul culminant în vizuina monstruosului ticălos care precum orice melodramatic personaj negativ şi-ar răsuci mustaţa dacă n-ar fi hidos desfigurat şi care este atît de preocupat să-şi joace rolul de „băiat rău” încît personajele pozitive au timp să se strecoare în spatele său. O  oribilă maculatură de doi bani într-o deghizare „sofisticată”, deşi cartea arată bine, tipărită cu cerneală de culoare sepia iar la nivel de frază, Cherie Priest nu scrie rău. Ca şi cum soarta oraşului Seattle n-ar fi fost suficientă de dezastruoasă ni se transmite că de fapt asta nu a fost istoria noastră și aflăm într-un mod fugar că pe coasta estică războiul civil încă face ravagii. După douăzeci de ani de conflict, beligeranţii ar fi trebuit să se fi distrus reciproc pînă la stadiul de armistiţiu prin epuizare, dar nu perspectiva militară mă interesează ci încărcătura simbolică. Războiul civil a fost un decisiv punct de cotitură în modelarea Americii moderne. A furnizat acea poziţie întruchipînd moralitatea pe care America s-a plasat de atunci încoace, a stimulat industria în nord iar victoria nordului a determinat crearea acelei supraputeri industriale şi economice a secolului XX şi a creat condiţiile utilizării mareei de imigranţi europeni care s-a abătut asupra New York-ului şi celorlalte oraşe din nord, imigraţie care a continuat încă o jumătate de secol şi mai bine şi care a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea S.U.A. Dacă războiul civil ar fi continuat niciuna dintre condiţiile menţionate nu s-ar fi rezolvat iar de fapt după o perioadă de douăzeci de ani un conflict nu se mai poate rezolva. Consecinţa ar fi fost epuizarea morală, economică şi socială. Un război civil continuu ar fi determinat în mod evident declinul iar un asemenea concept este o indicaţie a unei Americi în declin, un tărîm al celor învinşi. America optimismului şi hotărîrii poate a dispărut pentru totdeauna.

Va urma…

© Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaș

Traducerea și postarea s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Titlul original : „Blogging the Hugos : Decline” : http://bigother.com/2010/07/15/blogging-the-hugos-decline-part-2/

Paul Kincaid (Marea Britanie) – „Blogărind Premiile Hugo: Declin” : http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/

Paul Kincaid (Marea Britanie) – Extinderea virtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012 http://revistanautilus.ro/articole/paul-kincaid-marea-britanie-extinderea-virtejului-cele-mai-bune-antologii-sf-ale-anului-2012/

 

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial.

A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2011 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.