Duminică 2 septembrie a avut loc ceremonia Premiilor Hugo înmînate pentru producerea în anul precedent a unor texte considerate a fi „cele mai bune” în diverse categorii sau aşa ar vrea să ne facă să credem organizatorii.
E un nonsens total, desigur.
Premiile Hugo, în ciuda unor schimbări implementate în scîrbă de-a lungul anilor, se bazează pe un model de fandom care nu mai există încă din anii 1960.
Ce sînt „fanii scriitori” ? Ce sînt „fanzinele” ?

Cîndva, vizibilitatea acestora a fost destul de mare în comunitatea SF încît membrii Worldcon să ştie despre ce era vorba şi să voteze într-un mod inteligent pentru asemenea categorii. Există un motiv pentru care scriitorii profesionişti cîştigă acum la categoria  „fani scriitori” – oamenii ştiu cine sînt.

Şi în ciuda faptului că există de douăzeci de ani o reţea mondială de internet, comitetul Premiilor Hugo încă nu are nici o idee cam care-i treaba cu textele postate on-line.

N-am înţeles de ce există premii Hugo pentru „cea mai bună prezentare dramatică”. Televiziunea şi filmele au fandomuri separate şi propriile seturi de premii. Recunosc că scenariştii din televiziune apreciază probabil mult mai mult un premiu Hugo decît un regizor de la Hollywood – dar nu au la ce folosi o asemenea „distincţie” în autopromovare, sau nu au de ce să facă vreo menţiune la aceasta. Colac peste pupăză, premiul Hugo pentru cea mai bună prezentare dramatică TV s-a transformat într-un premiu Dr.Who pentru „cel mai bun episod al serialului”. În acest an, premiul s-a dus la Neil Gaiman pentru cea mai grozavă chirăială.

Premiile din categoria destinată revistelor sînt complet paradite şi au fost aşa de ani de zile. Au tot încercat să le cîrpească, cu toată permanent mutanta lor re/definire a semiprozinelor, dar această categorie se bazează pe un concept care nu a mai evoluat de la  începutul anilor 1970. Nu există o piaţă reală pentru  revistele profesioniste de gen. Mai fiinţează doar cîteva  titluri, cu tiraje de-a dreptul zbîrcite.

Dar există un peisaj înfloritor al revistelor neprofesioniste. De ce ar trebui să excludă Premiile Hugo acele publicaţii care nu plătesc pentru materiale ? Destule publică încă ficţiuni excelente. Şi apoi mai e şi toată chestia asta, tipărituri vs on-line. Bun, dar atunci, de ce ar trebui o revistă să merite un premiu? Pentru publicarea cele mai bune ficţiuni ? Există trei categorii de premii dedicate textelor scurte. Numai pentru a răsplăti un redactor că a ales în mod repetat cele mai bune naraţiuni ? Există categoria de premii decernate celui mai bun editor pentru asta. Pentru designul revistei ? Nu există premii Hugo pentru design.

Apoi, există şi categoria de „proză scurtă”. Care este rostul categoriei „nuveletă” ? Există categoria  „povestire” şi asta e destul de evident. Există şi „romanul”, de asemenea o categorie evidentă. Şi ceva intermediar, mai lung decît o povestire dar nu la fel de voluminos ca un roman: „nuvela”. În trecut, unele romane erau la fel de scurte ca nuvelele – singura distincţie era doar faptul că acestea erau publicate ca şi cum ar fi fost romane, în ediţii broşate şi în tiraje de masă şi promovate ca nişte romane. Odată cu explozia e-book-urilor, unele dintre aceste distincţii au început oricum să se estompeze. Categoria este la latitudinea editorului sau auto-publicatului scriitor ei decid dacă cele 30.000 de cuvinte vîndute cu 1,99 dolari reprezintă un roman sau o nuvelă. Şi nu văd nici un motiv de a ignora decizia lor.

Iar pretenţia că Premiile Hugo ar fi nişte premii mondiale cînd acestea sînt în mod clar doar americane, este grotescă. Worldcon-ul, vehiculul prin care se nominalizează şi votează premiile, are loc în S.U.A., în patru din cinci ani, şi chiar şi atunci cînd evenimentul este organizat în afara S.U.A. listele sînt dominate de lucrări americane. Textele publicate la nivel mondial sînt eligibile pentru Premiile Hugo (în prezent, dar nu a fost întotdeauna aşa), dar asta nu înseamnă mare lucru întrucît votanţii sînt majoritar americani.

Publicarea online a unor texte a creat oarecum confuzie încît Premiile BSFA destinate unor lucrări publicate numai în Marea Britanie, au renunţat la această categorie insistînd asupra acestei condiţii. În ceea ce priveşte ebook-urile …

Am văzut de asemenea, în L.A. Review of Books o excelentă recenzie  de Paul Kincaid a unor antologii anuale cuprinzînd „cele mai bune povestiri science fiction”. Vezi aici recenzia „Extinderea vîrtejului”. Paul face o serie de menţiuni interesante, dar cea mai importantă observaţie este că genul a devenit atît de autist-nombrilist încît acum este mai preocupat de exploatarea propriilor tropi decît de lumea reală. SF-ul  s-a blocat în propria-i ladă de jucării şi e fericit să se joace doar cu jucăriile pe care le găseşte acolo.

Recenzia  a condus la o discuţie constructivă la care am participat împreună cu Paul Kincaid, Jonathan McCalmont, Rose Fox şi Paul C.Smith.

Din ceea ce îmi amintesc, argumentul principal a fost că SF-ul pare să-şi fi pierdut încrederea în viitor, pentru că şi-a pierdut încrederea în prezent. Desigur, există prea puţine motive de sărbătorit în prezent schimbările climatice, negarea schimbărilor climatice, neoliberalismul agresiv, oligarhia, discursul public din ce în ce mai pornit împotriva ştiinţei, etc. dar chiar trebuie să sărbătorim ca fiind cele mai bune chestii SF, pe acelea care refuză realitatea ?

Science fiction-ul a avut întotdeauna o înclinaţie spre escapism datorită originilor sale pulp, dar a ridica în slăvi texte evazioniste în detrimentul unora care chiar comentează asupra lumii reale este pură laşitate. Uitaţi-vă doar la cine a cîştigat premiul Hugo pentru cel mai bun roman din acest an   Jo Walton cu romanul Among Others, o carte al cărei mesaj pare a fi „fanii SF sînt oameni cu totul deosebiţi” …
Eu nu sînt în întregime de acord cu afirmaţia că SF-ul a fost doar un instrument pentru a descrie lumea înconjurătoare –  în nici un chip nu se pot include capodoperele lui E.E. “Doc” Smith într-o asemenea categorie – dar unele dintre cele mai bune lucrări ale trecutului se refereau în mod clar la momentul în care au fost scrise mai degrabă decît la momentul în care se petrecea acţiunea lor. Cum ar fi The Female Man. de Joanna Russ. Şi nu doar lucrările bune, vezi de exemplu romanul lui Robert Heinlein, The Puppet Masters.(Mânuitorii de zombi)

De multe ori s-a spus că science fiction-ul necesită o abruptă curbă de învăţare şi că este un dificil mod narativ de a-ţi începe lecturile. Auto-referenţialitatea SF-ului înrăutăţeşte lucrurile. Atunci cînd scriitorii din mainstream se aventurează pe tărîmul SF-ului, eforturile lor par adesea de modă veche, pentru că pleacă de la primele principii, şi nu se bazează pe utilizarea sefistică a tropilor proprii genului.

Şi bineînţeles că eforturile celor din mainstream sînt mai accesibile cititorilor de mainstream : The Testament of Jessie Lamb de Jane Rogers, Never Let Me Go (Să nu mă părăseşti) de Kazuo Ishiguro, Journey into Space de Toby Litt, The Children of Men (Fiul Omului) de P.D. James, The Rapture de Liz Jensen, Cloud Atlas (Atlasul norilor) de David Mitchell, etc.

Unul dintre cele mai nostime lucruri spuse într-un comentariu la adresa nuvelei mele  Adrift on the Sea of Rains a fost, „în timp ce povestea este science fiction, este scrisă de parcă n-ar fi” (a se vedea aici ). Adevărat, nuvela nu este despre viitor, ci despre un trecut alternativ, dar nu face uz per se de tropii sefistici. Programul Apollo a fost real (deşi extinderea acestuia este inventată, desigur), Clopotul (un accelerator de particule) este un binecunoscut element al mitologiei super-ştiinţei naziste. Am poziţionat nuvela ca fiind SF pentru că mă consider scriitor SF  sau mai degrabă, cineva care scrie într-un modalitate SF. Poate n-ar fi trebuit s-o fi făcut. Într-un fel sînt la fel de vinovat ca acei scriitori de pe listele de nominalizări la premiile Hugo pentru că nu am inventat viitoruri care se referă de fapt la prezent. Şi asta pentru că sînt fascinat de realizările tehnologice ale mijlocului de secol XX, încît acestea apar mai frecvent în ficţiunile mele. Nu doar programul Apollo, ci şi coborîrea batiscafului Trieste, proiectul Manhigh de explorare a stratosferei, călătoria subacvatică de 2300 km a submarinului Benjamin Franklin din 1969…

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →