Moartea romanului a fost anunţată de nenumărate ori. În cea mai recentă versiune, moartea e doar un pretext pentru imaginarea unui viitor. Îi aparţine lui China Miéville, scriitor englez de science fiction plasat de regulă în subgenul urban fantasy şi politician radical de stânga, care a vorbit despre „The future of the novel” la Congresul Internaţional al Scriitorilor desfăşurat în luna august la Edinburgh (The Edinburgh World Writers’ conference).

Rezum în continuare argumentul lui Miéville. Scriitorul-politician a început prin a ridiculiza vechile spaime ale scriitorilor de acum cincizeci de ani, care, precum Lawrence Durrell, deplângeau ziua în care ficţiunile vor fi produse de către maşini. Durrell s-a înşelat, arată Miéville, în sensul că „în fostul viitor pe care am ajuns să-l trăim, ficţiunea nu e produsă digital, ci distribuită digital”. Cu tot cu efectele cunoscute: creşterea pirateriei intelectuale, dat fiind că din ce în ce mai puţini inşi sunt dispuşi să plătească pentru cărţi, ziare sau albume pe care le pot descărca gratuit, şi deprecierea muncii autorilor care creează aceste produse din ce în ce mai ieftine. Dar, sună teza lui Miéville, toate politicile împotriva pirateriei online reprezintă forme de obtuzitate şi de abuz. Pirateria e bună pentru că încurajează creativitatea şi reformarea tradiţionalei relaţii înţepenite şi unidirecţionale dintre autori, cărţi şi cititori; ea reprezintă creasta unui proces care va reconfigura în viitor parametrii actuali ai literaturii. Cititorii vor căpăta un nou rol, cel puţin egal cu al autorului – aşa cum astăzi, deja, muzica formaţiilor mainstream este remixată şi relansată pe internet de către tineri DJ anonimi.

În viitor, literatura – în speţă romanele – îşi va pierde statutul „definitiv”; romanul X va circula într-un număr variabil de variante şi de adaptări modelate de comunitatea cititorilor transformaţi ei înşişi în autori, conform propriilor dorinţe şi nevoi. Dar ce se va întâmpla cu autorii care trăiesc din creaţia lor? Cum îşi vor mai putea plăti chiriile din moment ce munca lor devine a tuturor pe gratis, fără a mai fi plătită? Soluţia oferită de Miéville e simplă: scriitorii trebuie să devină salariaţi, „romancierii şi poeţii vor primi leafa unui muncitor calificat”. Astfel, se va scăpa şi de blestemul pieţei, de „filistinismul criminal al pieţei”, care îşi impune propriile standarde literaturii, forţând-o să existe ca marfă şi nu ca artă ce răspunde nevoilor reale ale unei/ unor comunităţi. Dar, în acest punct, problemele nu dispar, dimpotrivă.

După cum formulează Miéville – „cine hotărăşte cine merită să fie numit scriitor? Pentru a deveni unul e suficient un sonet – un sonet cât de bun? E nevoie de zece romane pentru a te numi scriitor? E suficient să ai 50.000 de cititori sau doar 10, dar aleşi pe sprânceană?” Cum – „Doamne fereşte!” – Miéville nu vrea să lase o astfel de decizie în mâinile statului, o aruncă pe umerii poporului: „Trebuie să democratizăm toată această discuţie gălăgioasă”. După care revine la Stat. „Nu ne putem permite totuşi să lăsăm Statul pe dinafară. Deci, pentru binele literaturii, va trebui să preluăm controlul asupra statului, să-i inversăm priorităţile, să-i democratizăm structurile, să-l înlocuim cu un sistem valabil. Prin urmare, ca să obţinem subiectul, golit de orice resentiment, al scriitorului ca om între oameni, ca să fim cu adevărat credincioşi spiritului literaturii, trebuie să producem o transformare politică şi economică. Pentru binele viitorului literaturii şi pentru binele tuturor. Și cine ştie ce politici, ce stiluri sau ce substanţă, ce legături cu comunităţi reimaginate, ce lupte duse pentru a exprima neexprimabilul, ce poveşti şi contra-poveşti ne vom lupta să spunem, eşuând cu demnitate sau, poate, într-o zi, chiar reuşind ?”

Pe scurt, ca să salvăm literatura şi, odată cu ea, să ne salvăm sau să ne descoperim sufletul, capitalismul trebuie să moară.

Din păcate, utopia lui Miéville stă prost la capitolul „randament” şi, într-un fel, e de mirare că un ins inteligent a putut să o născocească. Nu sunt nici împotriva resetării relaţiei dintre autor şi cititor (deşi media calităţii fanficţiunilor presărate de amatori pe net se luptă cu gravitaţia şi nu văd motive pentru care ar creşte spectaculos), nici împotriva mătrăşirii capitalismului; nici măcar împotriva realismului socialist (ca teorie, nu ca practică); dar a rezolva o problemă relativ măruntă precum a literaturii printr-un plan implicând macrosistemul economico-politic e la fel de ingenios precum a rezolva deficitul de scobitori extrăgând toţi dinţii din lume. Nu este prea limpede nici cum se va realiza totuşi consensul în privinţa scriitorilor care ar urma să fie declaraţi scriitori şi, ca atare, stipendiaţi în Noul Stat. „Prin democratizarea deciziei” este un răspuns neconvingător – mult prea vag. Din două una: această decizie va fi luată fie de către o elită „luminată” restrânsă, precum în sisteme comuniste unde, conform vechii glume, tot poporul bea whisky şi se plimba în Mercedesuri prin intermediul reprezentanţilor săi, fie printr-o formă de piaţă care, oricât de reformată în raport cu vechea piaţă, va repeta viciile acesteia. E pur şi simplu mult mai probabil să fie aleşi ca scriitori reprezentativi şi retribuiţi autori superficiali şi tautologici de consum precum Paulo Coelho, şi nu scriitori a căror imaginaţie curajoasă şi fertilă ar putea arunca sămânţa unor lumi cu adevărat mai bune sau ar putea oferi indivizilor ori comunităţilor oglinzi ce reflectă imagini mai adânci, dar şi mai neliniştitoare.

© Mihai Iovănel

Text preluat cu permisiunea autorului de pe blogul revistei Cultura. Îi mulţumim.

http://revistacultura.ro/blog/2012/09/despre-viitorul-romanului/