În cartea lor despre Statele Unite, Ilf si Petrov rîdeau de farmaciile americane, în care medicamentele reprezintă doar o marfă dintr-o mie, alături de băuturi alcoolice, şuruburi, anvelope, şosete. Cine intră astăzi într-o librărie trăieşte aceeaşi perplexitate. În librărie va găsi, desigur, şi carti; dar pentru a le identifica va trebui să navigheze printre 200 de sortimente de ceai şi de chiţibusuri pentru prepararea lui – ceainice, ibrice, linguriţe, site, cleştişori, zaharuri, suporturi; va arunca, vrînd-nevrînd, o privire către stivele de CD-uri şi DVD-uri care aşteaptă în van să fie cumpărate; va trebui să nu se oprească prea mult în dreptul vinotecii, şi nici la raionul de acadele, bombonici, ciocolăţele, dulceţuri, borcane cu miere, zacuşti; să nu se lase distras de zecile de agende a căror achiziţionare, în vremurile noastre digitale, seamănă din ce în ce mai mult cu actul gratuit al lui Gide; să dea la o parte elefănţeii roz şi maimuţoii de pluş care ambiţioneaza să redeştepte copilul din tine (la nişte preţuri prea puţin naive); şi, nu în ultimul rînd, va trebui să încerce să nu verse cafeaua pe care a cumpărat-o încă de la intrare şi să consume gogoaşa achiziţionată cu acelaşi prilej fără a o tartina pe suprafaţa ambientului.

Dar asta este. Alternativa e falimentul. Librăriile se lupta să reziste concurenţei făcute de megalibrăriile digitale – a căror oferta e semnificativ mai generoasă –, dar şi de milioanele de cărţi digitale care pot fi descărcate gratuit din reţelele-pirat numite „torente“.
Deschizător de drumuri în România a fost lanţul de librării „Cărtureşti“, imitat apoi de „Diverta“. Librăriile Humanitas s-au adaptat şi ele, începînd să comercializeze ceaiuri şi, mai nou, cafea espresso preparată chiar în librărie (Iulian Leca povestea pe platforma Voxpublica despre cum, intrînd la Kretzulescu, l-a găsit pe Gabriel Liiceanu instalat în faţa aparatului de cafea; bineînţeles, prilejul de a-i comanda o ceaşcă fostului său profesor a fost prea mirabil pentru a fi ratat – Leca fiind, de altfel, servit cu promptitudine şi profesionalism de către distinsul traducător).
Dar, pînă la urmă, cu minime excepţii, librăriile tot vor dispărea – sau doar cărţile din ele ? Editurile, aşa cum le ştim, se vor duce la rîndul lor. Au apărut primii autori de bestselere care şi-au scos cărţile în regie proprie – volume digitale, al căror cost de producţie bate spre zero, comercializate exclusiv pe platformele online Amazon şi Barnes and Noble.
Un exemplu deja clasic e John Locke, un fost comisvoiajor care în 2009 s-a apucat să scrie thrilere. În trei ani publicase nouă romane, vîndute în peste un milion de exemplare.
Cum a reuşit John Locke ? Un prim răspuns îl dă autorul însuşi, în recenta lui autobiografie „How I Sold One Million E-Books in Five Months“ („Cum am vîndut un milion de cărţi digitale în cinci luni“). Dar acest răspuns poate fi aruncat la coş – e doar blabla şi nu merită atenţie. Adevăratul răspuns apare într-un articol publicat de David Streitfeld, în luna august, în „The New York Times“ („The Best Book Reviews Money Can Buy“) şi sună aşa: John Locke a cumpărat recenzii.
Pe platforme precum Amazon, oricine are posibilitatea de a comenta calitatea unui produs şi de a-i da o notă (minim o stea, maxim cinci stele): media evaluărilor primite de un produs oferă, teoretic, un solid punct de referinţă celor interesaţi de achiziţionarea produsului (în speţă, cărţi), stimulînd sau descurajînd vînzările.

Lucrurile stau aşa doar în teorie, pentru că în practică, după cum arată o serie de studii academice, recenziile spontane, dezinteresate şi anonime de pe Amazon au tendinţa exponenţială de a nu fi nici spontane, nici dezinteresate, nici anonime (folosesc „anonim“ inclusiv în sensul că semnatarii nu sînt profesionişti, ci ordinary people). După cum a descoperit Bing Liu de la Universitatea din Illinois, Chicago, într-o cercetare din 2008, 60 la suta dintre recenziile de pe Amazon oferă nota maximă de cinci stele, iar 20 la sută dau „doar“ patru stele. Dar, după cum observa Liu (citat în articolul din NYT tocmai amintit), „în realitate numărul celor dispuşi să scrie recenzii de cinci stele este destul de redus, astfel că aceste recenzii trebuie create“. De către cine? Ei bine, există profesionişti care se ocupă cu asta. Articolul din „The New York Times“ discută pe larg cazul unui astfel de profesionist, Todd Jason Rutherford, care s-a îmbogăţit contractînd, scriind şi plasînd pe Amazon recenzii elogioase. Unul dintre angajaţii lui (căci de unul singur n-ar fi făcut faţă cererii), Brittany Walters-Bearden, mărturisea că pentru o recenzie de 50 de cuvinte nu se ostenea să citeasca nici un rînd din carte, informîndu-se doar de pe internet; în schimb, „pentru o recenzie de 300 de cuvinte răsfoiam cartea cam 15 minute. Mi-ar fi plăcut în unele cazuri să citesc toată cartea. Dar cum trebuia să scriu 70 de texte pe săptămîna pentru a-mi plăti facturile…“ Oricum, încasările tinerei Brittany s-au ridicat la 12.500 de dolari, pentru o muncă de cîteva luni: nu-i rău deloc.
Prin urmare, tot ce avea de făcut un scriitor în poziţia lui John Locke era să cumpere cîteva zeci sau sute de recenzii; cum acestea – mai încape vorbă ? – sînt mai mult decît favorabile, adică encomiastice, cărţile lui Locke au ajuns în scurt timp să aibă note maxime (cinci stele), asortate unor aprecieri exaltate. Odată creat buzz-ul şi cum preţul de vînzare al thrilerelor lui Locke era – altă găselniţă – doar 99 de cenţi, vînzările au luat-o în sus. Astfel a ajuns John Locke primul autor de e-book-uri produse în regie proprie care să depăşească milionul de bucăţi vîndute.
Dar înşişi scriitorii consacraţi se amestecă în mulţimea „anonimă“ de pe Amazon. Decît să participi, ca în România, la vreo lansare obosită, arborînd o expresie subtil melancolică în timp ce criticii invitaţi te laudă că aşa şi pe dincolo, sau decît să arunci cu bani în stînga şi în dreapta pentru a primi cîteva recenzii de mîntuială, de ce să nu iei hăţurile în propriile mîini? În ultima vreme s-au înmulţit scandalurile privind scriitori altfel celebri şi bogaţi care, asumîndu-şi identităţi false, şi-au recenzat favorabil propriile cărţi, tamponîndu-le în schimb pe cele ale concurenţei. Cel mai recent caz este al autorului de romane poliţiste, tradus şi în română, R.J. Ellory: după ce a fost demascat de un coleg – tot autor de policier –, Ellory a recunoscut şi şi-a cerut iertare, promiţînd că nu mai face.
Revenind la punctul de plecare, librarii viitorului vor fi cei care vor vinde cele mai multe cărţi creînd „noduri“ pe reţelele virtuale de socializare şi pe platforme precum Amazon – într-un fel sau în altul: prin recenzii false, prin diverse „evenimente“ mai mult sau mai puţin colaterale sau prin alte mijloace pe care infinita inventivitate umană le va născoci în viitor. În ce priveşte librăriile, ele vor rămîne locul în care veţi găsi, ca şi pînă acum, ceaiuri, bomboane, scobitori şi numeroţi muţunache; dar şi – tempus fugit – păpuşi gonflabile, pantofi ortopedici, pistoale cu bile şi mielul Vasilică.

© Mihai Iovănel

Textul a fost preluat cu permisiunea autorului din revista Cultura. Îi mulţumim.

http://revistacultura.ro/nou/2012/09/despre-librari/

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →