“Caron este cea mai mare navă extraatmosferică construită vreodată”. Karl citi încă o dată scrisul mare si negru al afişului. Deasupra literelor se afla desenul unei nave uriaşe plutind deasupra formei familiare a Corax-ului. Era opera vreunui artist care lucra în propagandă. “Toţi artiştii lucrează în propagandă”. Karl dezlipi încet hârtia. Se apropie de fereastră, evitând cu grijă cioburile împrăştiate pe podea. Începu să compare desenul cu ceea ce vedea pe cer: o formă triunghiulară, destul de vizibilă prin perdeaua subţire de nori, înconjurată de un halou întunecat, ca o ceaţă neagră şi difuză. “Are aceeaşi formă”. Într-adevăr, afişul ilustra o navă triunghiulară.”Cred că e Caron. Ce naiba fa…”. Îşi pierdu gândul din cauza pocniturilor de afară. Începuseră din nou.

De obicei erau singurul zgomot care bântuia pe deasupra periferiilor uriaşe ale Stormhaven-ului . Într-o zi încărcată se puteau auzi chiar şi urlete. Dacă atmosfera era perfect liniştită, sunetul exploziilor şi distrugerilor din centru răzbătea până la marginea oraşului. Pentru Karl, aceste sunete erau o binecuvântare. Îşi putea da seama că nu era cu adevărat singur. Mai erau şi alţi oameni în jur. Ciudat este că îi auzea doar când aceştia omorau sau mureau.

  Acum auzea din nou împuşcăturile. Cu câteva ore înainte o rafală rătăcită trecuse prin fereastra dormitorului. Cioburile de sticlă se împrăştiaseră pe podea, iar gloanţele se înfipseră cu un zgomot surd în perete. În mod ciudat, singurul gând al lui Karl fusese aspectul zidului. “Ce o să fac cu găurile alea? Arată ca naiba”.

***

  Uşa sufrageriei se deschise cu un scârţâit prelung. Karl intră în cameră cu acelaşi aer cu care ar fi intrat altădată într-o biserică. Aerul era uscat, mai ales din cauza prafului. Păşi cu grijă printre cutiile si pungile împrăştiate pe podea. Se chinuia să nu se împiedice, însă îi era foarte greu: lumina era blocată de biblioteca mutată în dreptul ferestrei astfel încât camera era inundată de un întuneric dens. În cele din urmă ajunse în dreptul unei uşi baricadate. Era uşa ce dădea înspre hol. Karl blocase toate căile de acces astfel încât suprafaţa locuibilă a aprtamentului se reduse la dormitor, toaletă şi sufragerie, care devenise un depozit pentru mâncare. Privi cutia din faţa uşii: conţinea câteva pungi cu un praf alb. Scoase o pungă şi se întoarse în dormitor. Amestecă un pumn de praf alb cu apa dintr-un bidon rezemat de perete, după care începu să mănânce.

“Mai am destul pentru încă vreo săptămână. Trebuie să mă gândesc cum să… Şi dacă mă gândesc, ce rezolv? Oricum, aş câştiga doar câteva zile… Dacă rămân, mor. Dacă plec, mor. Măcar am opţiuni.” Termină de mâncat şi se aşeză  lângă fereastră, de unde privi din nou silueta lui Caron. Devenise parcă mai mare. Ceaţa din jurul navei devenise mai neagră. Îşi mută privirea spre oraş. Era liniştit. Fără explozii, fără clădiri care se dărâmă. Era ciudat. Continuă să-l privească, fiind parcă hipnotizat de orizontul umplut de formele uriaşe, dreptunghiulare ale clădirilor. Mintea i se umplu de gânduri: mâncarea, peretele găurit, Caron, familia. Adormi.

***

    -Vin şi eu când pot. Cât de curând.

Îşi aminti de telefoanele din vremea copilăriei, când se putea ascunde de persoana cu care vorbea. Cu hologramele nu avea un asemenea lux. Încercă să mintă cu naturaleţe:

-Mai am puţină treabă de încheiat. Vin în urma voastră. Vă iubesc.

Se grăbi să îşi treacă mâna prin hologramă, încheind conversaţia. Ieşi din apartament şi începu să se plimbe. Nu avea nimic de făcut, nicio treabă de încheiat, însă nu putu să spună adevărul. Cum ar fi putut spune că nu mai avuse bani de transport şi pentru el? Dacă recunoştea adevărul era ca şi cum ar fi recunoscut faptul că era condamnat să moară într-un oraş care devenise brusc o închisoare pentru patru milioane de oameni. Va găsi el o soluţie să iasă de acolo, cum a făcut mereu. Îşi va găsi nevasta şi fiica. Doar nu ştia cum.

Ajunse într-o piaţă în care erau instalate proiectoare holografice gigantice. Se aşeză pe jos, pentru că nu avea unde sta. Reclamele obişnuite se întrerupseră, făcând loc unei domnişoare drăguţe, cu obişnuita faţă impasibilă, care începu să recite : “Astăzi, la ora 15:43, liniile de transport TJ-57 şi TX-93, singurele care mai făceau legătura cu restul statelor de pe Corax au fost distruse. Au fost raportaţi 12 supravieţuitori.” Karl nu mai auzi mare lucru, pentru că oamenii din piaţă începură un fel de coregrafie nebună, fiecare alergând fără vreo destinaţie. Mai auzi doar “atac iminent” şi “Karl nu mai are mâncare”, după care începu să fie călcat în picioare la propriu. Începu să audă un ţiuit uşor în urechi. Sunetul începu să devină ritmat, devenind o serie de bipuri scurte. Mai primi câteva tălpi peste faţă, după care se trezi.

Timp de câteva secunde rămase năuc lângă geam. Observă castronul care căzuse, împrăştiindu-şi conţinutul printre cioburile de pe podea. Îşi aminti unde era. Se ridică, căutând sursa sunetelor. Găsi telefonul sub o cutie goală. Era un telefon vechi, fără fir, fără hologramă. Ridică receptorul cu un gest repezit:

-Da. Cine-i?

-Karl? Karl Durchman?

Abia atunci realiză că vorbeşte la telefon cu adevărat. Nu era o halucinaţie. După aproape trei luni auzea o voce care vorbeşte cât de cât omeneşte. Ascultă într-o tăcere absolută respiraţia sacadată de la celălalt capăt. Vocea repetă:

-Karl! Eşti acolo?

Se bucura în continuare de vocea feminină care îi răsuna în urechi.

-E cineva acolo?

În cele din urmă se trezi din visare.

-Da, eu sunt. Cu cine vorbesc?

-Martha. De la…

– Da, da, ştiu cine eşti.

“Habar nu am cine eşti, dar în niciun caz nu-ţi voi spune, pentru că nu vreau să închizi apelul”.

-Ce mai faci?

“Mă întreabă ce mai fac?!” Karl se gândi la gloanţele care îi trecuseră prin fereastră. Se gândi că îşi pierduse familia, iar el s-a închis în casă refuzând adevărul. Se gândi că în câteva zile va rămâne fără mâncare (apa încă mai funcţiona) şi că nu mai vorbise cu cineva de trei luni de zile. Se gândi la imaginea pe care o vedea în oglindă şi la cât de puţin avea în comun cu o fiinţă umană. Răspunse monoton:

-Bine.

-Am rude în oraş, iar de câteva săptămâni nu am mai auzit nimic de ele. N-am reuşit să dau de nimeni, dar am găsit numărul tău. Poate ştii ceva de ele. Se numesc…

-Nu ştiu nimic despre nimeni. Îmi pare rău.

Vocea feminină ezită câteva secunde.

-Tu eşti tot în oraş?

-Da, în apartamentul meu.

-Şi când pleci?

-Ascultă…

Simţea că îi vine să arunce telefonul.

-Nu cred că ştii, dar eu nu pot pleca. Nu cred că poate pleca cineva.

-Karl, nu mai urmăreşti ştirile? Au început evacuările aeriene de două săptămâni.

“Nu mai am electricitate de vreo două luni”. Începu să tremure.

-Oricum, continuă Maria, grăbeşte-te. De câteva ore circulă tot felul de ştiri. Se pregătesc să atace Stormhaven-ul. Autorităţile spun că au trimis o navă, Caron, să îi oprească. Oricum, grăbeşte-te. Ai grijă.

-Mulţumesc pentru…  Mulţumesc.

Karl închise încet telefonul şi se aşeză pe marginea patului. Îşi cuprinse capul cu ambele mâini. “Două săptămâni”. Rămase nemişcat timp de câteva momente, după care se repezi la fereastră. Caron devenise uriaş. “Am dormit prea mult”. Detaliile navei erau vizibile cu ochiul liber. În partea stângă a navei se deschise un crater care lăsa în urmă o dâră neagră. Ceaţa pe care Karl o observase mai devreme era acum descompusă în sute de mii de puncte care se mişcau haotic. Erau tot felul de aparate şi navete mici. “Se prăbuşeşte”.

***

  Reuşise să părăsească apartamentul fără prea mare dificultate. Se dovedise că eforturile sale de baricadare fuseseră superficiale, deoarece reuşise să iasă atât de repede. Casa scării arăta surprinzător de comună pentru un loc abandonat de câteva luni. Karl se împletici pe scări, şi curând ajunse la ieşire. Ieşi în stradă şi începu să meargă grăbit.

Era aproape noapte. Strada era complet pustie. În cele din urmă coti spre un bulevard. Văzu câteva cadavre împrăştiate in mijlocul străzii. Abia atunci realiză că nu ştie unde se fac evacuările. Se hotărî să plece spre piaţa pe care o visase. Începu să alerge. După trei luni în care trăise ca un şobolan izolat, se mira de faptul că mai putea să alerge.

În cele din urmă observă două blindate care blocau drumul. “Controale”. Ştia că nu are acte. Se gândi şi la cadavrele din mijlocul bulevardului. Probabil că nici ele nu avuseseră acte. Nu avea de ales. Probabil că şi restul străzilor care duceau spre piaţă erau blocate. Se apropie de blindate şi vorbi cu o voce răguşită:

-Vreau să trec.

Nu primi niciun răspuns. Aşteptă câteva clipe, după care trecu pe trotuar,pe lângă blocaj, continuând să meargă. Nimeni nu îl opri.

***

  Mergea de câteva ore, dar nu întâlni niciun suflet. Trecuse când pe alei pustii, când pe bulevarde îngustate de grămezile formate din cadavre în descompunere. În acei munţi artificiali putrezeau la un loc victimele şi ucigaşii. Oraşul se ruinase. Nu îi mai păsa. Ştia că asta era lumea în care se născuse şi în care murise. Ştiuse de mult timp, chiar dacă nu conştient, că aceasta este singurul loc în care va trăi. Războiul nu era decât lumina care punea în relief adevărul. Ştia de asemenea că nu va ajunge la evacuări.Nu mai avea timp. Se uita la Caron, care acum acoperea tot cerul. Tot ce vedea era un văl negru, mai negru decât orice altceva. Singura lumină iradia dinspre flăcările care cuprinseseră întreaga parte stângă a navei. Se aşeză pe asfalt şi aşteptă, privindu-l pe Caron.