–          Uite ce ce ţi-a cumpărat mami! Şi-i întinde cutia peste măsuţa la care

copilul se juca cu plastilină. Cel mic lăsă deoparte plastilina şi, cu mâinile murdare, apucă lacom cutia colorată, o deschise şi-i răsturnă conţinutul pe covor, lângă trenuleţul pe jumătate asamblat. O mulţime de pătrate din carton colorat acoperii bucata de covor dintre măsuţă şi trenuleţ. Apucă vreo câteva pătrate şi-ncepu să le răsucească pe ambele feţe. Pe o parte nu erau interesante, erau albe. Le aşeză pe toate câte le luase în mână cu partea colorată în sus.

–          Uite mami un lup!

Între timp femeia îşi scosese paltonul, despachetase cumpărăturile şi pusese

ibricul pe aragaz. Acum veni şi se aşeză în genunchi lângă el.

–          Da mami, e un lup. Şi aici e scufiţa roşie, aici…

–          Nenea vânătoru’.

–          Aşa e, nenea vânătorul. Cum ţi-ai dat seama?

–          Păi are puşcă.

–          Bravo! Şi-ţi mai aduci tu aminte de unde sunt personajele astea?

–          Din povestea aia cu scufiţa roşie care merge la bunica ei cu mâncare şi

vede lupul în pădure şi…

–          Aşa e, aşa e, din povestea cu scufiţa roşie. Hai să-ţi arate mami cum să te

joci cu el. Întâi punem toate pisele cu poza în sus.

Copilul se grăbi şi-ntoarse toate piesele.

–          Acum trebuie să le căutăm şi să le aşezăm în ordine ca în poveste. Mai ştii

cum începe?

–          Păi când pleacă scufiţa roşie la bunica ei.

–          Da, dar înainte de asta, uite aici o poză cu mama ei care îi pregăteşte

coşuleţul cu merinde. Pe asta o punem prima. Acum ce urmează?

Cu o iuţeală neaşteptată, după ce pricepuse ce trebuie să facă, micuţul aşeză

rapid aproape jumătate din piese. Din bucătărie se auzi un sfârâit de cafea dată-n foc. Femeia se ridică repede şi porni spre bucătărie dar, grăbită, lovi măsuţa cu fluierul piciorului şi o răsturnă. Cu o durere în picior ca de cuţit înfipt în os, alergă totuşi în bucătărie şi opri focul. Tot caimacul era pe aragaz. Puse mâna pe buretele de vase dar se opri când auzi plânsete şi suspine venind din sufragerie. Ştia ce s-a-ntâmplat. Când răsturnase masa căzuseră piesele pe jos. Luă foarfeca din sertar şi merse în sufragerie. Îndreptă masa, adună piesele de pe jos şi din raftul cu creioane apucă o rolă de scoci dublu adeziv. Tăie o fâşie de scoci şi o lipi de la un capăt la altul al mesei. Acum n-o să mai poată folosi masa până n-o să se plictisească micuţul de jocul cel nou. Oricum şi pân-acum era meru plină de plastilină.

–          Hai să-ţi arate mami cum facem să nu se mai strice.

Copilul urmărise atent operaţia cu lipitul scociului şi veni curios lângă masă.

–          Uite, luăm prima piesă, o punem pe scoci şi o apăsăm să se lipească.

Acum încearcă să o dai la o parte. Vezi că nu se mai mişcă? Pune-o tu pe următoarea. Dar să fi atent s-o pui pe cea care trebuie că acum nu le mai putem schimba.

Băieţelul găsi repede piesa o mai studie o dată să fie sigur şi o lipi cu mare

atenţie lângă cealaltă. Apoi trase de ea încercând s-o deplaseze. Pe faţă îi înflori un zâmbet de mulţumire. I se uscaseră şi lacrimile.

Acum putea să-l lase singur. O să-şi facă de lucru multă vreme. Se ridică şi

plecă să spele aragazul.

 

                       *

 

Le promisese că merge cu ei la o bere la terasă, dar acum nu prea mai avea chef. S-a dus totuşi, gândindu-se că scapă el cumva şi nu stă prea mult. O să le spună că…vede el ce le spune. Prin dreptul soarelui treceau din ce în ce mai des bucăţi albe de nori care plimbau umbre mari pe pământ şi-ţi mutau gândul de la vara ce trecea, la toamna care venea hrănindu-se cu câteva minute din fiecare zi şi lăsând în urmă nopţi tot mai lungi. Aşa că poate o să cam vină ploaia şi scapă repede de la bere fără să mai dea explicaţii.

Când a ajuns în dreptul terasei a constatat că venise primul. Acum trebuia să tragă mâţa de coadă până apăreau ceilalţi. Ei veneau amândoi odată că erau vecini şi oricum Cristi nu pleca fără Mircea de teamă că Mircea, mai comod, se răzgândeşte şi nu mai vine. A găsit o masă liberă şi s-a aşezat cu faţa spre bulevard. Îi plăcea să privească strada, aveea oroare să stea cu faţa la vreun perete. Chelnerul nu se vedea deşi la vreo două mese de el mai era o pereche care aştepta să fie servită. Ea, o duduie blondă, frumuşică dar trecută de prima tinereţe. Hm! Trecută de prima tinereţe. Acum realiza pentru prima dată ce stupidă era expresia asta. Probabil a scos-o vreo damă speriată că s-a ofilit mai repede decât ar fi vrut ea. Şi-n loc să spună că e bătrână a zis că e trecută de prima tinereţe, ca şi cum ar putea crede cineva că mai vine şi a doua şi a treia tinereţe.

–     Salut Vlad!

Cine-l salută? Ah! E Marcel. Cu ochii la duduia blondă n-a văzut că la masă cu

ea e pisălogul de Marcel.

–          Salut Marcel!

De n-ar veni pe capul lui. Dar Marcel nu dădea semne c-ar vrea să plece de la

masa lui. I se lipiseră ochi de tipă. Probabil de aia l-a şi salutat, să fie sigur că vede cu cine stă la masă.

În sfârşit a apărut şi chelnerul. S-a dus întâi la masa lor. Le-a luat comanda şi apoi a venit la masa lui.

–          Domnu’?

–          O cafea la ibric.

–          Altceva?

–          Deocamdată atât.

Începuse să fie răcoare, şi s-a gândit că o cafea o să-l mai încălzească. Mai bine

cerea o ciocolată caldă, că la cât de mică e cafeaua la ăştia  nu-şi încălzea nici limba. Lasă. E bună şi cafeaua. Chelnerul a ieşit c-o tavă mare şi s-a dus la masa lor. Ea luase un frappe şi el o bere. A intrat înăuntru cu tava sub braţ şi a ieşit aproape imediat cu cafeaua în mână.

Ia uite dom’le pentru mine n-are tavă. Las’ că vede el bacşiş… În momentul ăla pe scările terasei apăru Cristi. După el urcau doi indivizi pe care nu-i mai văzuse niciodată. Cristi l-a văzut şi s-a îndreptat spre el. Cei doi l-au urmat.

–          Noroc Vlad!

–          Salut!

–          Ei  sunt prietenii mei, Ionel şi Herman.

–          Îmi pare bine. Vlad.

Îşi dădură mâinile după care s-au aşezat toţi pe scaune.

–   Mircea n-a venit?

–          N-a venit că i s-a spart un racord la baie şi s-a apucat să-l repare. A zis că

vine după ce termină, dar nu cred c-o să mai aibă el chef atunci. Tu ce faci? Ai venit la bere şi bei cafea?

–          Am zis să nu încep fără voi, dar acum iau şi eu bere.

Chelnerul aştepta deja lângă masă. A comandat Cristi pentru toţi:

–          Patru halbe. Deocamdată. Apoi către Vlad. Cu Ionel şi Herman am fost

colegi de armată. Nu ne-am mai văzut de douăzeci de ani.

Herman, care avea întradevăr figură de neamţ, la corectat.

–          Adică eu şi Ionel ne-am tot văzut că suntem din acelaşi oraş, şi de trei ani

suntem şi colegi la muncă. Pe Cristi nu l-am mai văzut de când am terminat armata.

A venit chelnerul cu berea, de data asta servită frumos, pe tavă. S-au încins

la discuţii, majoritatea despre armată, despre vremea tinereţii lor, un pic de politică, femei. Cât au vorbit de armată Vlad nu prea s-a băgat, dar când au trecut la politică şi femei s-a aprins. Îi venise cheful de bere. Neamţul era OK dar celălalt îl cam agasa. Era cam încrezut, avea explicaţii pentru toate. La un moment dat, discuţia a alunecat cumva către chestiuni paranormale. Toţi ştiau câte o istorioară ,,autentică sută la sută,, pe care le-o povestise cineva ,,de  încredere,, şi de obicei se dovedea că acel cineva o ştia de la altcineva şi aşa mai departe. Vlad i-a ascultat pe toţi fără să zică nimic. Avea şi el ce povesti. O înpâmplare păţită de el nu auzită de la alţii, ceva de care era sigur c-a fost aievea. De vreo doăzeci de ani  o povestise tuturor prietenilor. O ştia şi Cristi şi de aia nu prea-i venea s-o spună iar. Şi mai era ceva. Nu merita s-o pui alături de toate  prostiile spuse pân-acum. Ar fi părut o altă prostioară, ca celelalte pe care nu le credeau nici cei ce le spuneau.

Chelnerul a apărut lângă masă cu-n alt rând de halbe,al treilea sau al patrulea,

nu mai ştia sigur. De fapt nici nu băgase de seamă când şi cine mai comandase un rând. Probabil Cristi. Herman începuse iar o poveste ,,extrem de interesantă,, pe care o ştia de la un vecin a cărui mătuşă, moartă în timpul războiului, avusese un amant care…

Vlad nu mai rezista. Dac-o spunea Ionel, l-ar fi oprit dar pentru neamţ căpătase

oarecare simpatie. La lăsat să termine hotărât ca după asta să le povestească păţania lui. Se aprinsese un pic de la bere şi nu-i mai păsa că faţă de Cristi se repetă. A început să povestească în momentul în care celălalt a terminat de vorbit.

–          Eram pe bicicletă.

Introducerea a fost destul de abruptă, de teamă parcă să nu se răzgândească sau

să nu schimbe cineva subiectul.

–     Eram pe bicicletă undeva în afara oraşului. Eram pe un drum pe care mai fusesem, dar nu cu bicicleta. Mai fusesem cu autobuzul şi poate vreodată cu cineva cu maşina, nu mai ştiu că e mult de atunci. Asta era acum vreo douăzeci şi ceva de ani, că acum ştiu drumul ăla ca-n palmă. Dar atunci nu prea-l ştiam. Ştiam că duce unde vroiam eu s-ajung. Aveam bicicleta de curând şi tot de curând învăţasem să merg pe ea, că eu n-am avut bicicletă când eram mic. Adică mergeam bine, dar nu mai ieşisem niciodată din oraş. Învăţasem să merg pe bicicletă la stadion, unde puteai să cazi pe iarbă, fără să te loveşti prea tare iar apoi mă cam plimbasem prin tot oraşul. Dar acum era prima dată când ieşeam din oraş. Şi era cu totul altfel. Treceau maşinile pe lângă tine cu viteză mult mai mare, deabia ce-o auzeai că vine din spate că şi trecea vâjâind pe lângă tine. Şi alea care veneau din faţă şi se depăşeau… Ce să mai, mie-mi venea să intru-n şanţ. De camioane nici nu mai zic.

Aşa era pentru mine atunci că eram începător. Şi cred că aşa ar fi şi acum că eu de atunci nu m-am mai suit pe bicicletă. O să vedeţi pe urmă de ce vă spun toate astea. Că toate din povestea asta au legătură între ele.

Nu spusese nimic interesant până acum dar ceilaţi îl ascultau cu atenţie. Până şi Cristi, care ştia istoria, stătea nemişcat cu mâna uitată pe halba neatinsă încă.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →