În timp ce naveta străbătea atmosfera planetei, urmând traiectoria automată de aterizare la punctul alfa, locotenentul Hag Omsen trecea în revistă pentru ultima dată obiectivele misiunii, afișate pe ecranul central:

OBIECTIV: recuperarea din punctul alfa a trei luptători din rezistența locală. Aducerea lor pe nava intergalactică pentru întâlnirea cu membrii Comandamentului Operativ.

RISCURI: a se evita interacțiunea cu patrulele din zonă. Oficial, nu avem ce căuta acolo, prin urmare nu va exista susținere militară în cazul unui conflict.

OBIECTIV ALTERNATIV: dacă întâlnirea nu are loc, se va face deplasarea către punctul beta, unde va fi contactat omul de legătură, pentru organizarea unei noi întâlniri cu cei trei luptători.

 

Privi cu atenție pozele celor trei, plus poza omului de legătură, după care șterse datele misiunii din calculator. Între timp, ajunsese foarte aproape de punctul alfa – locul unde urma să aterizeze – iar datele telemetrice și scanările infraroșu arătau promițător:  niciun semn de patrule sau alte elemente cu potențial ostil. Însă trebuia să se miște foarte repede, datele se puteau schimba în orice clipă.

Imediat după aterizare, ieși afară și aruncă plasa de camuflaj deasupra navetei, își luă în spate rucsacul cu echipamentul standard iar în mâna dreaptă armamentul portabil. Căută din ochi o poziție bună de supraveghere, lucru destul de greu de găsit pe podișul stâncos pe care se afla. Localiză la o distanță aproximativ 300 de metri un loc potrivit și porni în pas alergător către el. Ajuns acolo își pregăti poziția,  se acoperi cu plasa individuală de camuflaj și începu așteptarea celor trei luptători.

Timpul trecea, iar soarele arzător îi crea o stare de moleșeală, total nepotrivită în astfel de situații.  Ora de întâlnire fusese deja depășită, fără niciun semn din partea celor din rezistența locală. Se hotărî să aștepte lăsarea întunericului, pentru a porni spre punctul beta.

La un moment dat, pământul începu să vibreze ușor. Își duse binoclul la ochi și observă două motoglisoare ce se apropiau cu viteză mare de poziția lui. Desluși pe fiecare vehicul câte două siluete, deci în total patru persoane. La o distanță de aproximativ 200 de metri erau urmăriți de un transportor blindat de asalt, o bestie hidoasă din metal care era în mod vădit dezavantajată de deplasarea pe terenul accidentat, unde șenilele făceau cu greu față.

Cele două motoglisoare trecură vâjâind la foarte mică distanță, continuând deplasarea în direcția navetei. Transportorul se opri pe loc, sătul probabil de urmărirea pe un teren impropriu deplasării, iar armamentul de pe turelă se poziționă pe direcția fugarilor și începu să tragă. După șuierat și forța impactului, păreau a fi proiectile antitanc cu capsulă explozivă.  ”Asta nu e bine, nu e bine deloc!” apucă să-și mai spună în gând locotenentul Hag Omsen, înainte ca nava lui sa fie atinsă de un proiectil și să explodeze, transformându-se într-o gigantică minge de foc.

Mașinăria infernală amuți instantaneu, vizibil surprinsă de efectele nebănuite ale tirului efectuat în direcția fugarilor. Cele două motoglisoare scăpaseră de efectele exploziei, erau deja la o distanță mult prea mare pentru a mai putea fi ajunse. Însă urmăritorii lor își mutaseră deja atenția spre altceva; din măruntaiele mașinii de fier ieșiră 5 luptători înarmați până în dinți, care urmau să investigheze cauzele exploziei neașteptate.

”Cred că e momentul potrivit pentru a pleca spre punctul beta”. Setă pe dispozitivul prins de încheietura mâinii coordonatele destinației. Adună plasa de camuflaj individual, o băgă în rucsac și începu să se deplaseze târâș pe direcția punctului beta. Cel mai dificil era să iasă din raza vizuală a transportorului blindat, fără a fi localizat. Strânse din dinți și porni deplasarea târâș, în direcția opusă transportorului.

 

*

*               *

Când s-a lăsat întunericul, se afla deja la distanță sigură de transportorul blindat, care probabil că se reîntorsese la bază. Locotenentul spera ca în urma exploziei să fi dispărut orice informație care ar fi putut să-i compromită misiunea. Mai bine spus, ce mai rămăsese din misiune, căci până acum lucrurile nu au mers deloc grozav. Oare cine erau cei 4 fugari? Aveau vreo legătură cu oamenii cu care trebuia să se întâlnească? Nu mai contează.

Relieful se schimbase, la fel și vegetația. Coborâse de pe podișul stâncos iar acum traversa o câmpie cu vegetație înaltă, care-i ajungea până aproape de piept. Din loc în  loc se înălțau copaci înalți, cu coronamentul bogat, ca niște impozanți gardieni solitari.  Extenuat de efortul depus pentru a ieși neobservat din zona atacatorilor, hotărî să facă o pauză. Se îndreptă spre cel mai apropiat copac, iar când ajunse lângă el puse rucsacul jos  și se așeză în fund, sprijinit cu spatele de trunchiul copacului. Avea nevoie de odihnă și de o minte limpede. Era la aproximativ jumătatea distanței dintre locul de aterizare și punctul beta.

Își aduse aminte că a uitat ceva. Se ridică în picioare, scotoci în rucsac și scoase patru dispozitive de asigurare a perimetrului. Se ridică în picioare, activă rând pe rând dispozitivele așezate într-o rețea – patrulater, cu copacul în centru. ”Acum pot să mă odihnesc liniștit” spuse Hag Omsen,  în centru ariei de siguranță.

Dormi un somn adânc, fără vise. Se trezi brusc, atunci când alarma dispozitivului de perimetru începu să bâzâie. Încă buimac, apucă arma și se uită în jur, încercând să localizeze intrusul, fără a-și divulga poziția. În stânga lui, se auzi un mârâit. Când se uită în direcția respectivă, observă o pereche de ochi sclipind în întuneric.  Scoase din buzunar o capsulă luminiscentă, o activă și o aruncă la 2-3 metri pe direcția de unde veneau zgomotele.

În lumina gălbuie a capsulei, apăru silueta unui animal patruped, cu o talie impresionantă – comparabilă cu înălțimea unui om. Din nefericire, capsula luminiscentă făcuse mai mult rău decât bine, deconspirându-i poziția. Animalul se arcui ca înainte de salt, moment în care Hag Omsen deschise focul în direcția felinei, anihilând astfel amenințarea.

Liniștea se lăsă din nou, noaptea părea să fie departe de a se termina. Cu vizibilitatea pe timp de noapte activată, porni din nou prin vegetația înaltă, pentru a reduce din distanța ce o avea de parcurs. Se simțea odihnit, gata de drum.

Din păcate însă, nici nu ieși bine de la adăpostul copacului și se trezi luminat de un proiector situat deasupra lui, probabil activat dintr-o navă de patrulare. Mai mult ca sigur, fusese localizat după zgomotul și semnătura termică a armei, atunci când omorâse animalul.

Trebuia să se deplaseze rapid, în orice direcție mai puțin cea spre punctul beta, pentru a nu-și deconspira intențiile. Începu să alerge în zigzag, spre o direcție adiacentă cu traseul inițial. Lumina proiectorului îl urmărea conștiincioasă, de parcă ar fi fost un superstar în timpul unui concert de muzică.

Alergase deja mai bine de un kilometru, fără să găsească forme de relief care să-l ajute să scape de nava care-l supraveghea. În fața lui se așternea câmpia, ca o mare nesfârșită de vegetație învăluită în negura nopții. La un moment dat, din pântecele navei se auzi un difuzor care îl somă: ”Stai pe loc, ești înconjurat. Așează-te în genunchi, pune pe pământ armele care le deții, după care pune mâinile la ceafă. Acest avertisment este final!”.   Privi prin lentilele de vedere nocturnă și văzu apropiindu-se de el, siluete de luptători, venind din toate direcțiile. În mod cert, cea mai bună alternativă este să urmeze indicațiile primite, așteptând cuminte să fie capturat.

În scurt timp, luptătorii ajunseră la el, îl legară de mâini iar armele au fost confiscate. În același timp, nava de patrulare ateriză lângă ei, iar locotenentul fu invitat să urce, prin metode mai puțin cordiale. Zborul a durat puțin, iar aterizarea a avut loc în curtea unei instituții militarizate, înconjurată cu un gard înalt, înzestrat  cu santinele și turnuri de observație.

Prin împingeri și bruscări, locotenentul fu direcționat spre un piedestal mic, pe care încăpea o singură persoană. Urcă pe el, căutând din ochi lațul spânzurătorii. Nici vorbă de așa ceva, așa că răsuflă ușurat. Piedestalul se ilumină și atunci înțelese că se afla pe un aparat de teleportare. În momentul următor, peisajul înconjurător fu înlocuit de mii de steluțe, despre care auzise dar nu le văzuse niciodată. Era prima lui experiență de teleportare. Această trăire nu dură mult, iar după o secundă – maxim două –  steluțele dispărură, iar în locul lor apăru imaginea unei încăperi de dimensiuni reduse. În centrul încăperii se afla un birou, de o parte a lui era un individ îmbrăcat în uniformă, iar de cealaltă parte, un scaun gol, pe care tocmai fu invitat printr-o îmbrâncire scurtă, să se așeze. Privi în spatele lui să vadă cine l-a împins și văzu un zdrahon cu moacă de killer, înarmat și pus pe scandal. Tot în spate, așezat simetric față de teleportor, un alt zdrahon, parcă identic. ”Oare sunt clonați, sau gemeni?” se întrebă în gând locotenentul.

Omul așezat în fața lui începu să vorbească:

–          Ce căutai în acea zonă ? Spune imediat pentru cine spionezi și care este obiectivul misiunii tale!

Se spune că în situații limită, creierul lucrează mult mai repede și poate găsi soluții salvatoare incredibile. Perfect adevărat, se pare că teoria a funcționat și în acest caz, când trebuia să născocească o poveste de acoperire credibilă:

–          Sunt vânător de recompense, mă aflu pe această planetă pentru a localiza și anihila pe unul dintre rebeli care a cumpărat un transport de arme și ”a uitat” să-l plătească.

–          Ce dovezi ai în acest sens? Vreau să văd contractul prin care ai fost angajat.

–          Știți foarte bine că nu vă pot da dovezi, un vânător de recompense nu deconspiră niciodată angajatorul. Aș fi putut să vă arăt dovezi privind activitatea mea anterioară, din păcate acestea se aflau în naveta pe care camarazii dumneavoastră mi-au distrus-o ieri.

Omul care se ocupa de interogatoriu se opri pentru un moment și ieși din încăpere, lăsându-l singur cu zdrahonii. Putea fi un semn bun, dacă îi verifica povestea iar lucrurile se legau în avantajul lui. Sau putea fi un semn rău, dacă cel care îl interoga a perceput greșit informațiile.

După o așteptare de aproximativ 10 minute, care părură cât un veac, individul se întoarse în cameră însoțit de o femeie îmbrăcată în alb, ce împingea la un cărucior pe care se aflau mai multe instrumente medicale. ”Un cadru medical, hmmm…. dar nu sunt bolnav! Nu încă!” își spune Hag Omsen în minte.

–          Uite cum stau lucrurile, spune omul din spatele biroului. Știm că ieri am distrus un obiect ce părea a fi fost o navetă, iar pe tine te-am reperat la o distanță care face plauzibilă declarația ta. Fie ești un vânător de recompense cum ai spus – iar atunci putem colabora – fie ești un spion în misiune, iar în acest caz ne va lua mult timp să aflăm intențiile tale, timp pe care momentan nu-l avem, suntem ocupați cu alte treburi mai importante. Prin urmare, îți propun următorul târg: te lăsăm să continui misiunea, când îți reperezi ținta nu o anihilezi, ci o aduci la noi. După ce ”stoarcem” rebelul de informații, îl anihilăm. Noi sau tu, e totuna.

Avem însă nevoie de o poliță de asigurare: îți vom recolta puțin sânge, pentru probe ADN complete. Dacă se va dovedi că nu ai fost vânător de recompense, te vom vâna în orice colț al Universului te vei ascunde, iar atunci vei afla pe propria-ți piele cum stau lucrurile cu anihilarea de care ai vorbit.

–          De ce sânge? Vă pot da un fir de păr, e mai simplu.

–          Așa cere protocolul, ăsta e târgul pe care ți-l propunem. Accepți sau refuzi?

 

Locotenentul știa că în cazul refuzului, urma să fie omorât. Așa cum a și recunoscut individul din fața lui, nu aveau timp de pierdut cu el.

–          Accept. Care va fi recompensa pe care o voi primi dacă informațiile obținute de la rebel vor fi importante pentru voi?

Individul în uniformă zâmbi, pentru prima dată de la începutul discuției.

–          Ai tupeu, nu glumă. Pentru primul rebel, recompensa este faptul că acum te lăsăm în viață. Dacă lucrurile merg bine, te vom angaja pentru alte misiuni și vom negocia atunci recompensa. Corect?

În mod evident, locotenentului nu-i stătea gândul la o conversie profesională, însă simțise că e necesar să nu înghită din prima oferta făcută. Acum însă, nu mai era loc pentru tegiversări:

–          Destul de corect. Accept oferta dumneavoastră.

–          Minunat. Asistenta medicală îți va recolta un flacon de sânge, iar după aceea te vom teleporta înapoi în baza militară. Aaaa! Și ca să nu uit, ia ăsta, vei avea nevoie de el dacă vei fi oprit de patrule sau dacă vei dori să comunici cu noi, spuse individul, întinzându-i un card de plastic.

–          Cum voi lua legătura cu voi?

–          Arăți acest card oricărei patrule. Ei ne vor contacta pe noi, iar astfel vom fi în măsură să comunicăm.

Cardul nu avea nimic special trecut pe el, dar putea conține un emițător de localizare. Nu putea risca, trebuia să accepte cardul și să se miște repede. Foarte repede.

Simți acul intrându-i în piele și privi instinctiv în altă parte. Nu era niciodata entuziasmat de astfel de operațiuni care implicau ace și seringi, dar acum nu era momentul de mofturi.

Imediat ce sora scoase acul seringii și a plecat, unul dintre zdrahonii din spatele lui prinse glas:

–          Poftiți vă rog pe teleportor.

”Oau! Cine ar fi crezut că brutele – care comunicaseră până acum doar prin îmbrânceli – știu să vorbească, și încă folosind un limbaj civilizat.”  Nu se lăsă invitat a doua oară, iar după ploaia de steluțe cu care începuse să se familiarizeze, ajunse înapoi în curtea unității militare.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →