Turnul Babilonului de Pieter Bruegel cel Batran (1563).

-Pune mâna pe ei! Şo pe ei! Din urmă, privirile înnegurate ale hangiului şi-ale ajutoarelor sale îi ardeau ceafa. Câinele schelălăia de sub o tarabă, însă nu-şi mai făcu griji din pricina sa… Îl pierduse pe micuţ pe-undeva prin mulţime, dar nu putea să se oprească, să-l strige sau să-şi tragă sufletul. Dacă ar fi pus mâna pe ea… pe lângă bătaia soră cu moartea ce-avea s-o primească… nu mai era o copilă, crescuse şi ştia prea bine ce li se întâmplă nefericitelor care…

-Aţine-i calea! De undeva din dreapta, de dup-un sul de pânză imaculată, biciul cu ţinte o lovi peste chip, şi-o clipă văzu negru ’naintea ochilor. De  furie şi de durere. Câteva picături călduţe i se prelinseră pe frunte, urmând linia nasului cârn şi-apoi se prăvăliră pe caldarâm, în urma-i, căci o şi zbughise printre picioarele răşchirate ale zapciului.

Foamea adevărată, atunci când foalele ţi se lipesc de şira spinării, te-apropie cel mai tare de jivine. Zelatorul amintea mereu de mâncare, de parcă încerca să le facă în ciudă… El postea mereu, nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată îmbucând ceva… doar apă şi câte-un codru uscat de pâine… Le era atât de foame; micul Vanar nu se mai oprea din scâncit, iar din bănuţii agonisiţi c-o zi nainte, la cerşit, pe lângă dughenele spiţerilor din Oraşul Calicilor, nu mai rămase nimic. Hotărâse să-şi aline foame aşa cum ştia mai bine, în ciuda Opreliştii. Să fure…

 

*

 

-Cum îţi zice fetico?

Înghiţi în sec, cu limba lipită de cerul gurii, simţind frunza zgrunţuroasă, cu margini zimţate şi tăioase. Doamna-Codrului vine dinspre est, de pe meleagurile împădurite ale Argotului. De obicei se subţiază cu câteva picături din apa-regelui, însă copila o va mesteca cu salivă… De câteva luni bune începuse să roadă bucăţi de frunză, dimineaţa, pe stomacul gol, sub îndrumarea zelatorului… Erau amare, precum nişte prune verzi şi la-nceput, un singur vârf de frunzuliţă era de-ajuns s-o doboare de pe picioare, cufundând-o într-un somn adânc, negru şi lipsit de vise. Poţi să te prăpădeşti în orice clipă, după ce-nchizi ochii. Doar Părinţii Cerului ştiu de te vei mai trezi… Dar cu puţin ajutor, până şi vechii yaza pot fi îmbunaţi… licoarea lunii-i va îndupleca să-şi întoarcă chipurile de la tine, copila mea… Zelatorul chicotea de fiecare dată când reuşea să-şi dovedească priceperea într-ale leacurilor, iar ea era prea mică, ori prea ameţită de cap, ca să-l înţeleagă pe deplin. Când deschidea ochişorii, bătrânul îi turna pe gât o duşcă bună din poţiunea lunii, străvezie, dulcegă şi mirosind a fân proaspăt cosit; obrajii i aprindeau pe dată, simţea furnicături în degete, iar inima-i bubuia în coşul pieptului, mai să-l sfărâme. Cu timpul, ajunse să înghită jumătate şi-apoi chiar şi-o frunză-ntreagă, fără să ameţească sau să i se-ntunece vederea…   

-Şi câţi ani zici că are? Ochii hulpavi, cu pungi fleşcăite de grăsime străjuind dedesubt, o cercetau cu stăruinţă. E doar o copiliţă, însă ştie pe dată că-n privirea grăsanului e ceva necurat.

-Nouă ani, împliniţi. Mama suspină o clipă, înfundându-şi nasul borcănat într-o cârpă murdară, scuturându-se precum o posedată de la plânsul ce-o cuprinde.

-A înflorit? rânji grăsanul, în vreme ce câţiva picuri de sudoare i se preling peste obraji buhăiţi.

-N-a fost încă binecuvântată de Meh’nar’kee… oftă Tatăl, mototolindu-şi colţul tunicii cu degete tremurânde. Ochiul de jad îl fixează pe negustor în vreme ce cu celălalt, cel teafăr, scrutează fiecare colţişor al străduţei întunecate în care se hotărâse încheierea târgului. Ghilda are ochi şi urechi peste tot, Şoptitorii săi împânzesc Delul Zeului, Ur Ta’naan’Ra, oraşul de la marginea Pustiului.

Aram e îndesat precum un sac, cu braţe lungi, puternice, de pe care răsar vine umflate, purpurii. Îşi ţine părul lung, prins în inele de aramă, peste spatele vărgat de la nenumărate flagelări. Hoţii sunt biciuiţi în Pieţele Sărmanilor; câteodată li se retează mâinile sau li se scot ochii cu o ţepuşă înroşită-n foc. Un meşter divinator îi făuriese giuvaerul de jad care-i ardea acum orbita, şi, ca de fiecare dată când săvârşea vreo nelegiuire, ochiul pierdut îi reamintea de pocnetul înfundat pe care-l simţise cu toată fiinţa şi-apoi de durerea amarnică ce-i urmase.

-E cam firavă… grohăi Raz’el’Haddar a nemulţumire, însă pe chip i se citea altceva.

E un neguţător bogat. Atât de chivernisit, încât se spune că noaptea nu pune geană peste geană de spaimă şi-şi veghează el însuşi cuferele, căci n-are încredere în nimeni, nici măcar în oamenii Frăţiei Scutului Frânt, mercenarii năimiţi să-i păzească averea. Se zice c-ar avea încheiat un contract cu mai-marii Castei Turnului, cărora le revine a douăzecea parte din aurul pe care-l câştigă-n fiecare lună. Şi pe lîngă toate acestea, n-are moştenitori care să tânjească după avuţia sa, rude să-i ceară împrumuturi şi nici măcar ibovnice cu mofturi costisitoare, care să-l stoarcă de galbeni, n-are. E singur-singurel Raz’el’Haddar, mai mult lacom decât strângăreţ; singura sa slăbiciune fiind copilele fragede, pe care le cumpără pe câţiva gologani de la părinţi nevoiaşi, le ia în patul său şi mai apoi, după ce se satură de ele, le vinde Mătăsarelor din Oraşul Calicilor, scoţând un profit întreit. Taina aceasta o aflase Mama de la una dintre gărzile grăsanului, o huidumă înceată la minte şi iute la mânie, pe care-o îmblânziseră farmecele sale şi câteva pocale cu vin.

-Am s-o cumpăr de-i neprihănită, precum zici… Însă de mă minţi… Ochii i se bulbucară ca la un brotac, faţa i se roşi, iar trupu-i mătăhălos înţepeni ameninţător, asupra copilei care se încovrigă în braţele femeii cu părul roşu.

-Nu minte stăpâne! scheună Mama. E nevinovată ca un mieluşel, micuţa mea comoară…

-Ha! Suratele-s deprinse cu scornelile, precum un bou cu plugul! Scuipă zgomotos în ţărână apoi se frecă pe burdihan şi ochi-i sclipiră, pofticioşi, în vreme ce-o măsură din nou, ca pe-o halcă de carne. Eşti sigură că-i a ta?

Copila-i învesmântată-n zdrenţe şi-are părul întunecat, ca noaptea fără lună, căzându-i în valuri unsuroase peste faţă. Frământă cu tălpile goale piatra netedă, cu rosturi cenuşii, şi-n vreme ce-i cercetată de negustor, începe să se simtă şi mai murdară, dar femeia o strânge stăruitor de mână

Snyra e subţire, nici frumoasă nici urâtă, cu părul roş precum o vâlvătaie. Are vreo treizeci de primăveri, şi jumătate din acestea le-a petrecut slujind nenumărate Mătăsare în Casele Plăcerii. Ultima matroană o izgonise-n stradă când începură să i se rărească muşterii, iar Snyra ştiu că i-a trecut vremea… Suratele intrau în ucenicie de la vârste din ce în ce mai fragede şi bărbaţii deveniseră tot mai cusurgii. Iar Ghilda… De fiecare dată când îi revenea în minte blestemata de ghildă şi noua sa Oprelişte, femeia scrâşnea din dinţi şi-şi încleşta pumnii, până-şi simţea unghile pătrunzându-i în carne.

 

*

-Mi-e foame! Copilul se oprise-n mijlocul străzii, chircindu-se pe caldarâm. Se ţinea de pântece şi plângea cu sughiţuri. Fă s-apară o friptură! O turtă cu miere! Fă ceva! Doar eşti fermecătoare[1], aşa zice bătrânul!

Îl privi de sus, de la înălţimea celor cinsprezece ani neîmpliniţi şi nu ştiu ce să-i facă. N-aveau cu ce să să hrănească, iar gologanii se duseră de mult. Nici vorbe să-l liniştească, vorbe ce-i veneau pe buze cu atâta uşurinţă-n alte dăţi, nu mai găsea acum. Parcă pierduse totul, luat de-o pală de vânt şi dus departe, peste Ţinuturile Însetate, către apus.

-O să mănânci, doar… ai răbdare! Promit! Îşi duse mâna la frunte, precum îi văzuse făcând pe cei din Castă şi încruntă din sprâncene. Vanar se opri din bocit şi-i scoase limba, schimonosindu-şi chipul. E doar un copil… un prunc murdar şi-nfometat. Iar eu… nu-s mai brează…

-De ce nu mergem la Ghildă? Dac-am lăsa zălog sipeţelul…

-Nici gând! Ţi-am spus să nu te mai gândeşti la aşa ceva! Redeveni făptura dârză, tăioasă, ca o lamă de pumnal, de dinainte. Sunt nişte ticăloşi, cu toţii; nu se gândesc decât la profit şi la breasla lor blestemată…. Micul Vanar se mohorî din nou, dar nu mai scoase nici un sunet, mulţumindu-se să se apropie şi s-o apuce, stingher, de mână.

Ghilda din Oraşul Zeului devenise atotputernică. Hoţi, asasini, negustori şi femei uşoare, cu toţii se strânseră laolaltă, căutând să stea potrivnici Castei Pelerinilor. Dacă în urmă cu-o decadă, hoţii şi şterpelitorii, asasinii Makrut’Siqaa ori matroanele Mătăsare trebuiau să dea, fiecare-n parte, socoteală Castei, de câţiva ani încoace, mai-marii Ghildei stăteau la sfat cu Stăpânii din Turn pe picior de egalitate, în vreme ce breslele lor prosperau. Cel puţin aşa credeau unii, mai slabi de înger ori mai înceţi la minte, însă ea ştia prea bine că bunăstarea celor puţini e clădită pe suferinţa şi nevoile celorlalţi, cei mulţi şi nevolnici. Dacă la-nceput, lucrurile păruseră să se-ndrepte în Oraşul Calicilor, odată cu Opreliştea dată de capii Ghildei, totul se preschimbă în vaiete şi durere. Căci de nu făceai parte din vreo breaslă, cum de altfel se-ntâmpla cu majoritatea sărmanilor ce împânzeau mahalalele oraşului, erai sortit să mori de foame ori sub satârul călăului.

Îşi aminti din nou de duhoarea acră ce emana din trupul fleşcăit, numai osânză şi sudoare şi i se întoarse stomacul pe dos. Pe-atunci era doar o copilă neştiutoare, iar Aram şi Snyra se folosiseră de ea… La fel şi zelatorul… Grăsanul o cumpărase pe câţiva arginţi şi-apoi o duse în palatele sale, unde mulţime de slujitori o primeniseră şi-o umpluseră de podoabe, îi pieptănaseră părul de abanos, o îmbăiaseră, şi la urmă o purtaseră pe sus într-o încăpere luminoasă, mai bogată şi mai strălucitoare decăt orice îi fusese dat să viseze până atunci. Câţiva sclavi, negrii ca tuciul, vânturau evantaie urieşeşti iar alţii aduseră degrabă dulciuri şi câteva boluri aburinde. Adulmecă mirosul fructelor proaspăt zdrobite şi căută din privire ceaşca galbenă, în care trebuia să se afle şerbetul de lămâie. Zăpuşeala din Oraşul Zeului devenea neiertătoare la ceasurile amiezii, iar negustorului îi plăcea nespus de mult siropul de lămâie, răcit în beciurile de sub palat de către cuhari pricepuţi. Începu să mestece frunza, rugându-se la Părinţii Cerului să se-ndure şi s-o ia la dânşii, de cumva avea să-adoarmă din nou. Scuipă pe furiş în bolul ce-acum i se înfăţişa palid, respingător, precum spinarea unei broaşte râioase.