L-au luat pe Johnny Green din clasa 3a, marți dimineaţă la ora 10.  El a fost ultimul. Au crezut că nu observasem, dar eram de ceva vreme cu ochii pe ei.

Totul a început acum două săptămâni. Predarea biologiei este dificilă la adolescenți. Aproape toate subiectele din programă conțin ceva despre reproducere, ceea le stârnește elevilor obișnuiți chicote, glume grosolane sau istericale. În ultimii douăzeci de ani mă obișnuisem cu situația și ajunsesem să mă aștept la reacții. Ajunsesem chiar să știu cine și cum va reacționa.

Așa încât atunci când Jack Doyle a tăcut în timpul fascinantei mele lecții despre „Reproducerea asexuată la amibe“, am știut imediat că ceva nu era în regulă. Iar senzația respectivă s-a amplificat realmente când el a rămas după oră, pentru întrebări.

— Deci, a spus, fiecare organism nou produs prin reproducere asexuată este identic din punct de vedere genetic cu părintele – este practic o clonă?

— Bravo, Jack, i-am zis. De când ți-a crescut deșteptăciunea?

Jack nu fusese niciodată mintea cea mai dezghețată din clasă. Stătea în ultima bancă și arunca bobițe de hârtie în fetele drăguțe. Nu depășise niciodată nota 5 și obișnuia să privească inexpresiv și impasibil când i se punea orice întrebare nu doar foarte simplă.

Însă ziua aceea, acum două săptămâni, a fost diferită. De data aceea expresia întrebătoare a apărut pe chipul meu, de parcă eu aș fi fost imbecilul.

M-am gândit la fel de fel de chestii, a replicat Jack.

— Vezi să nu-ți scrântești mintea, am spus, dar nu m-am ales cu niciun chicotit aprobator.

— Vreau să-nvăț, a spus Jack. Vreau să-nvăț totul.

— Îți crește o frunză nouă?

Expresia nedumerită i-a revenit pe chip.

— Nu-nțeleg ce legătură au plantele cu asta. Crezusem că discutăm despre amibe.

Și atunci s-a întâmplat.

Jack a pâlpâit.

N-a durat mai mult de un clipit de ochi și n-am fost cu adevărat sigur de ceea ce văzusem. Pentru milisecunda aceea în fața mea nu stătuse Jack Doyle, ci o chestie înaltă de doi metri care aducea mai degrabă a plantă decât a om: verde, fibroasă şi cu cioturi ciudate. Semăna cu un vlăstar de stejar ciuntit.

Apoi a dispărut și am căpătat din nou privirea deconcertată.

— S-a-ntâmplat ceva, domnule Davis?

Am clătinat din cap, pe de o parte pentru a-i răspunde la întrebare, pe de altă parte pentru a alunga imaginile remanente a ceea ce era posibil să fi văzut.

Asta a fost tot pentru două zile. La niciuna dintre celelalte clase la care predam nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, ba chiar eram pe punctul de a pune totul pe seama oboselii și muncii excesive.

Totul s-a desfășurat normal – obișnuita rutină zilnică a lecțiilor.

Până ce clasa 3a a avut iarăși biologia. Jack Doyle a continuat să fie foarte atent la lecție, dar asta era bine… nu?

M-a întrebat din nou despre clonare, ceea ce a dus la o discuție despre etică şi alimentele Frankenstein, care în mod neașteptat a interesat întreaga clasă… cu excepția lui Jack şi a lui Mary Brown. Fata căpătase expresia întrebătoare pe care ajunsesem s-o cunosc.

— Domnule profesor, a rostit ea, ne-ați putea explica partenogeneza?

— Cum să nu? am răspuns. Partenogeneza este o formă de reproducere asexuată specifică femelelor, în care creșterea și dezvoltarea embrionilor sau semințelor are loc fără fertilizare din partea masculilor. Se întâlnește frecvent la plantele simple, dar a fost observată și la unii șerpi și amfibii.

Mary a ridicat mâna.

— Domnule profesor, este adevărat că descendenții produși prin partenogeneză sunt aproape întotdeauna femele?

Am încuviințat din cap.

Ea a mai ridicat o dată mâna.

Și s-a întâmplat iarăși

Mary Brown a pâlpâit. Și o dată în plus m-am uitat la o chestie verde. În loc de mână, flutura un ram deasupra unui trunchi robust, un ram cu cinci crenguțe subțiri, toate încununate cu o muchie dură, țepoasă.

— Eu vreau să-nvăț, a rostit ea.

— Noi vrem să-nvățăm, a adăugat Jack Doyle.

Restul elevilor încremeniseră cu gurile căscate.

— Apomixie, a zis Mary Brown.

— Reproducere, au spus amândoi.

Câteva chicote au răsunat în clasă, dar n-au durat mult.

— Noi vrem să-nvățăm, au zis ei la unison.

Mă priveau fix, cu ochi negri și morți.

— Învățați-ne. Învățați-ne acum.

Așa că le-am povestit. Trecuse mult de când auzisem termenul „apomixie“, dar am extras din memorie destule despre reproducerea asexuată la plante ca să-i satisfac. Pentru moment…

Am izbutit să-mi păstrez cumpătul până la sfârşitul orei, dar când am ajuns la grupul sanitar mă simțeam gata să urlu.

M-am stropit pe față cu apă rece şi m-am holbat la chipul meu din oglindă. Nu păream nebun, totuşi aveam impresia că realitatea dispărea încetișor.

În seara aceea am rămas în casă, cu gânduri învolburându-mi-se prin minte ca nori de furtună.

Reveneam la acea unică imagine: ramul verde și cărnos deasupra trunchiului robust, cele cinci crenguțe subțiri încununate cu o muchie dură, țepoasă. Și în ochiul minții vedeam aceiași țepi sfâșiind carnea alb-lăptoasă a lui Mary Brown.

Am băut mai mult whisky decât îmi făcea bine şi am încercat să mă destind, dar televiziunea transmitea obișnuitele imbecilități, iar recepția radio era atât de rea, încât după o vreme am fost silit să închid aparatul. Am stat la fereastră și m-am uitat cum se apropia furtuna, până s-a întunecat prea tare ca să mai pot distinge ceva. Am rămas totuşi locului, privindu-mi reflexia multe minute înainte de a trage draperiile și a mă izola de lume.

Tăcerea m-a înconjurat. În cele din urmă vântul s-a potolit și, cu excepția bâzâitului credinciosului meu generator, nu s-a auzit decât răpăitul blând al ploii pe fereastră. În scurt timp însă am început să disting ritmuri regulate în zgomotele înconjurătoare; vremea îmi expedia un semnal de pericol codificat, pe care nu izbuteam să-l descifrez.

— Muzică, am murmurat simțind nevoia de a întrerupe tăcerea. Asta-mi trebuie. Ceva bun și gălăgios.

Am scotocit printr-o cutie cu benzi vechi lăsate de nevastă-mea când plecase. Am pus o compilație de cântece pop dintr-o vreme mai fericită și m-am lăsat cuprins de mania fără minte.

Pentru aproape o jumătate de oră am izbutit să  mă pierd în complexitatea activităților dintr-o secție de poliție a unui roman de Ed McBain, în timp ce muzica plutea în jur. Ba chiar, la un moment dat, m-am pomenit cântând.

Bang!

Ceva a lovit fereastra, puternic.

Am ridicat ochii și am văzut un ram izbindu-se de geam, cu frunzele lipite de sticlă, aidoma unor degete, iscodind, încercând să răzbată.

M-am sculat și am sărit din scaun aproape fără să-mi dau seama.

Am rămas câteva secunde nemișcat, cu inima bubuindu-mi sonor în timpane. Eram convins că, atunci când mă voi întoarce, voi descoperi că nu sunt singur în cameră, dar n-am zărit decât un pahar de whisky răsturnat și o carte lângă scaun.

Vântul s-a domolit.

Ramul a redevenit o simplă creangă, legănându-se în briză.

Încet… foarte încet… bătăile inimii mi-au revenit aproape la normal. Eu însă eram foarte departe de starea aceea.

Trebuia să fac ceva… orice. Habar n-aveam însă de unde să încep.

Nu sunt un idiot. Am citit toate cărțile, am văzut toate filmele. Când extratereştrii încep să pună stăpânire pe noi, nimeni nu-l crede niciodată pe primul om care înțelege ce se întâmplă. Iar dacă m-aș fi adresat autorităților, n-aș fi reușit decât să-mi pierd slujba și să fiu internat în ospiciu.

Aveam o ipoteză de lucru: o specie de extratereştri inteligenți se afla în școala mea și-i poseda pe elevi. Aveam nevoie de răbdare. Răbdarea de a privi, de a afla exact ce se întâmpla, răbdarea de a testa ipoteza și de a obține dovezi fizice concrete.

Am reușit să mă bag în pat și la un moment dat am adormit, cu intermitențe, doar ca să mă trezesc brusc, convins că ei erau în odaie.

Umbre subțiri pluteau și goneau peste tavan. Nu doream decât să mă ascund sub pătură, într-un loc unde fusesem în siguranță în copilărie. M-am silit totuşi să mă scol în capul oaselor.

Am strigat.

Nu a răspuns nimeni. Iar când m-am întors spre fereastră, acolo nu erau decât copacii din grădină și felinarul stradal care-mi proiecta umbre în dormitor.

Dimineaţă m-am dus direct la laptop.

N-am găsit nimic important în paginile de știri mainstream, doar obișnuita dietă prozaică de moarte și haos. Un cutremur în China, îngrijorare despre dispariția din laboratoare a unor plante modificate genetic și trei războaie minore în Orientul Mijlociu. A trebuit să sap adânc, în locuri unde teoriile conspirațiilor se adună ca furnicile la un picnic. Am găsit ce căutam într-un spațiu virtual de conversație despre OZN-uri.

„I-am văzut de multe zile“, spunea o doamnă din Seattle.

„Sunt peste tot“, răspundea un băiat din Texas. „Maică-mea nu mai este de acum mama mea. desigur, umblă, vorbește, gătește și face curățenie ca mama. Dar nu-i ea. Nu-i în adâncul inimii. Nu-i acolo unde contează.“

Am întreprins câteva investigații discrete pe avizierele electronice.

Una peste alta, am găsit vreo sută de cazuri similare cu al meu. Neîndoios cel puțin o parte dintre ele proveneau de la suspecții de serviciu on-line. Am descoperit totuşi trei descrieri de „plante ciuntite“ și un tânăr isteric care fusese atacat în plină zi de o prietenă cu spini în loc de unghii.

În dimineaţa aceea am șofat spre școală cu un ochi la trafic și altul la oamenii din jur… dacă erau într-adevăr oameni.

În ziua următoare aveam iarăși oră cu 3a.

De acum știam la ce să fiu atent. Alți trei elevi fuseseră posedați și se mutaseră în partea stângă a clasei, alături de Jack Doyle şi Mary Brown.

Am început lecția din ziua aceea… despre Speciație, dar n-a fost suficient pentru ei. Mâinile li s-au ridicat aproape imediat cum am început.