În exclusivitate pentru Revista SRSFF şi în premieră în România, povestirea „Mişcare” (Movement) nominalizată la Premiile Nebula (2011, categoria „Short Story”) şi Hugo (2012, categoria „Best Short Story”), în traducerea Antuzei Genescu.

 
A apus soarele.  Zăresc cerul splendid prin ochiurile geamului de la dormitor: troiene de cumulus în nuanţe aprinse de portocaliu şi roşu. Am impresia că, dacă n-ar fi geamul, aş putea să mă întind şi să ating lumea norilor, poate chiar să-mi las urmele în ea, tulburând tiparele de vârtejuri care în curând vor dobândi nuanţe mai închise, de indigo.

Dar geamul e acolo, iar eu mă simt prinsă în capcană.

În spatele meu, părinţii şi un specialist de la institutul de cercetări neurologice stau pe scaunele pliante aduse din bucătărie, discutând în linişte viitorul meu. Nu ştiu că-i ascult. Cred că, dacă aleg să nu le răspund, nici nu observ că sunt acolo.

– Pot apărea efecte secundare? întreabă tata.

În arşiţa apăsătoare a serii, aud bâzâitul discret al laserului său de umăr care detectează ţânţarii. Zzzap. Aparatul nu mai e la fel de eficient ca acum doi ani: ţânţarii zboară tot mai repede.

Tata crede în tehnologie şi de aceea a contactat institutul de cercetare. Vrea să mă repare. E convins că pot fi reparată.

– Nu vor exista efecte secundare în sensul clasic al cuvântului, răspunse specialistul.

Mi-e simpatic, deşi prezenţa lui mă stânjeneşte. Îşi alege cuvintele cu foarte multă atenţie:

– Vorbim despre grefă sinaptică directă, nu despre medicamente. Procesul e asemănător cu cel al îndoirii unui mlădiţe pentru a influenţa forma copacului în creştere. Amplificăm capacitatea conexiunilor dendritice majore şi permitem creierului să se dezvolte mai departe în mod natural. Neuronii tineri sunt foarte maleabili.

– Şi aţi mai făcut-o?

Nu trebuie să mă uit la mama ca să ştiu că s-a încruntat. Mama nu are încredere în tehnologie. Şi-a petrecut ultimii zece ani încercând să-mi imprime cu blândeţe un comportament social potrivit. Mă iubeşte, dar nu mă înţelege. Crede că nu pot fi fericită dacă nu zâmbesc, nu râd şi nu alerg pe plajă cu ceilalţi adolescenţi.

– Procedura e încă nouă, dar primul nostru subiect a fost o tânără aproximativ de vârsta fiicei dumneavoastră. În urma ei, s-a integrat perfect. Nu a fost niciodată o elevă excepţională, dar a început să vorbească mai mult şi s-a acomodat mai repede la ritmul clasei.

– Dar talentele lui Hannah? întrebă mama. – Se gândeşte că dansez şi ţin minte întâmplări şi numere fără efort. – Şi le-ar pierde?

Vocea specialistului e foarte categorică şi îmi place că spune lucrurilor pe nume, nu o ia pe ocolite.

– E o chestiune de compensaţie, doamnă Didier. Nu putem optimiza toate funcţiile creierului deodată. Fără tratament, unii copii ca Hannah se transformă în indivizi extraordinari. Ajung celebri, schimbă lumea, învaţă să-şi integreze abilităţile în structurile societăţii. Însă numai puţini din ei au noroc. Ceilalţi nu învaţă niciodată să-şi facă prieteni, să-şi păstreze o slujbă sau să trăiască în afara unor instituţii.

– Şi… cu tratament?

– Nu vă pot promite nimic, dar Hannah are mari şanse să ducă o viaţă normală.

Mi-am lipit mâna de geam. Simt sticla rece şi netedă pe palmă. Pare nemişcată, dar eu ştiu că moleculele ei sunt în mişcare. Atomii alunecă unii pe lângă alţii leneşi, atât de leneşi… Transformarea nu e mai puţin inevitabilă, în ciuda ritmului lent. Îmi place sticla – şi piatra – pentru că nu se modifică foarte repede. Eu voi fi murit, vor fi murit şi rudele mele, şi urmaşii lor, până când deformaţiile sticlei vor ajunge să fie vizibile fără microscop.

Simt mâinile mamei pe umeri. A venit în spatele meu şi mă răsuceşte spre ea, aşa că sunt nevoită fie s-o privesc în ochi, fie să mă trag în spate. O privesc în ochi pentru că o iubesc şi în clipa asta sunt destul de calmă ca să ţin situaţia sub control. Mama îmi vorbeşte rar şi încet:

– Ai vrea, Hannah? Ai vrea să semeni mai mult cu ceilalţi adolescenţi de vârsta ta?

Nu mi se pare potrivit nici un răspuns afirmativ, nici unul negativ, aşa că tac. Cuvintele sunt efemere, indefinite. Alunecă prin spaţiile dintre gândurile mele şi se rătăcesc.

Mama se uită la mine în continuare, iar eu mă gândesc să-i dau un răspuns pregătit dinainte. Acum două săptămâni m-a întrebat dacă vreau o pereche nouă de pantofi pentru dans şi, dacă vreau, ce culoare să fie. Mi-am adunat în minte cuvintele potrivite, cuminţi şi netede, ca pietrele de pe fundul râului, dar hotărăsc că nu merită să le rostesc. De obicei, până dau eu răspunsul la o întrebare, oamenii au şi uitat că mi-au pus-o.

Cuvintele cu care mi s-a definit boala sunt „autism temporal”. Nu-mi plac, nu doar pentru că sunt cuvinte, ci şi pentru că nu sunt convinsă că am vreo legătură cu autismul, în afara lipsei dorinţei de a vorbi.

Totuşi, au dreptate când spun „temporal”.

Mama aşteaptă 12,5 secunde, apoi îşi ia mâna de pe umerii mei şi se reaşază pe scaunul pliant. Îmi dau seama că e dezamăgită de mine, aşa că mă dau jos de pe pervaz şi mă întind după punga de hârtie pe care o ţin ascuns sub pat. Are mânere de sfoară, o simt aspră şi reală când o pipăi cu degetele. Strâng punga la piept şi mă furişez pe lângă oamenii mari care stau de vorbă la mine în dormitor.

La parter, deschid uşa de la intrare şi privesc îndelung cerul care îmi taie respiraţia. Ştiu că nu am voie să ies afară singură, dar nici înăuntru nu vreau să rămân. Deasupra mea, cerul e în mişcare. Norii fac vârtejuri, rotindu-se ca frunzele când bate uraganul: se umflă, dispar, se destramă, se refac – un haos letargic, dar incontestabil.

Aproape că simt cum mi se învârteşte pământul sub tălpi. Străbat spaţiul iute ca fulgerul, o fărâmă prea mică pentru a lupta cu forţele uriaşe care mă înconjură. Strâng mânerele de sfoară ale pungii cu degetele, ca să nu mă pierd, tot învârtindu-mă, în stratosferă. Mă întreb cum e să nu ştii, cuprins de o bucurie inconştientă, în ce fel ne modelează timpul propria existenţă. Mă întreb cum e să fii ca restul lumii.

 

#

 

Stau sub cerul strălucitor, hârtia groasă a pungii foşnind când mi se loveşte de picioare. Strâng mânerele atât de tare, încât sfoara îmi taie degetele.

La picioarele mele, se deschid dioneele[1], frunzele lor ţepoase înălţându-se din crăpăturile trotuarului. Sunt o varietate domestică devenită sălbatică şi prosperă în mediul hrănitor al acestei părţi a oraşului. Strada noastră găzduieşte o puzderie de terase de cafenele, iar inflorescenţele mari cât pumnul se deschid în fiecare seară, ca să înhaţe fărâmături de baghete sau bucăţi de cârnaţi alungate de vânt de pe mesele din apropiere.

Dioneele mă agită, deşi mă îndoiesc că aş putea spune de ce. Mi se pare că seamănă foarte mult cu norii care se întind pe cer în nuanţe lucioase portocalii şi de chihlimbar: întotdeauna se schimbă, întotdeauna îmbracă forme noi.

Plantele nu-şi mai respectă numele. Rareori se mai hrănesc cu muşte. Jocul de a-şi depăşi prada, trecând la o treaptă de evoluţie superioară, nu le mai mulţumeşte, aşa că au învăţat să supravieţuiască prin a deveni simpatice oamenilor. Varietăţile cu pete de-a lungul inflorescenţelor se complică în fiecare an. Frunzele ţepoase se închid atât de repede când le cade în capcană câte-o bucată cu carbohidraţi, încât copiii chicotesc şi se grăbesc să le mai aducă de mâncare.

O dionee îmi atrage atenţia în mod special. A înflorit superb, mai mare şi mai colorată decât orice altă surată de-a ei, dar are tulpina prea lungă şi subţire ca să sprijine inflorescenţa aceea extraordinară. Zace zbârcită pe trotuar, umbrită de plantele mai mici, dar mai rezistente, care se înghesuie deasupra ei.

E o etapă critică în lanţul evoluţiei, iar eu vreau să văd dacă planta va trăi şi-şi va transmite caracteristicile genetice generaţiilor următoare. Deşi, în general, dioneele mă tulbură, planta aceasta mă linişteşte. Seamănă cu intervalul dintre două fragmente muzicale; ceva e pe cale să se întâmple, dar nimeni nu ştie exact ce anume. Planta poate muri încet sau poate trăi pentru a fecunda următoarea generaţie de dionee, unică în felul ei şi mai potrivită supravieţuirii decât orice alt exemplar dinaintea ei.

Vreau ca dioneea să supravieţuiască, dar îmi dau seama, după culoarea nesănătoasă a frunzelor, că nu va reuşi. Oare dacă i s-ar fi oferit certitudinea mediocrităţii, şi nu şansa măreţiei, ar fi acceptat-o?

Încep să merg din nou, altfel mă tem că voi începe să plâng.

Sunt prea tânără. Nu e corect să mi se ceară să iau o astfel de hotărâre. Dar nici s-o ia altcineva în locul meu nu e corect.

Nu ştiu ce ar trebui să-mi doresc.

 

#

Imediat ce o zăresc la capătul bulevardului, catedrala veche mă linişteşte. E ca o piatră în mijlocul unui râu învolburat, puţin roasă pe la margini, dar imună la scurgerea capricioasă a timpului. Când mă uit la ea, mă gândesc la Daniel Tammet. Tammet a fost un savant autist din secolul al XXI-lea care putea recunoaşte toate numerele prime de la 2 la 9.973, judecând după o anumită însuşire a lor, însuşire care, în mintea lui, le făcea se semene cu o piatră. Simt arhitectura istorică aşa cum probabil că a simţit şi Tammet numerele lui prime.