Înainte de 1989, scriitorul Victor MARTIN a publicat povestiri science fiction în mai multe antologii și publicații, nu neapărat specializate în acest gen.

După 1989, a procedat invers; a scris, până acum, 20 de cărți, nu toate science fiction sau fantasy. Printre multe volume de aforisme și câteva volume de poezii, a publicat mai multe romane și volume de povestiri.

Ultimul volum de povestiri science ficțion, apărut în 2011, se cheamă „Mașina viitorului”, după titlul uneia dintre proze.

Cum spune criticul Mircea Opriță, <<Victor Martin contează pe inteligență și pe spiritul speculativ mai mult decât pe forța epică a talentului său. Într-o ficțiune polimorfă, el descrie lucid și ironic o suprarealitate, având totuși punctul de plecare în universul socio-politic al contemporaneității noastre criticabile și menținând permanent punțile netăiate spre țintele aluziilor sale. Unui scenariu ferm, surprins în desfășurarea sa coerentă, i se preferă jocurile de scenarii, secvențele putând astfel să treacă subit și, bineînțeles, fără cuvenita pregătire de la una la alta. În fiecare dintre ele există premisa ca totul să poată fi luat serios, câtă vreme nu apare perspectiva comico-ironică prin care totul să fie dat peste cap și reluat într-o altă desfășurare. „Realitățile” sugerate sunt profund marcate de virtualitate, însă nu de una impusă de însăși materia sa internă, ci de o virtualitate atent construită și regizată de undeva de deasupra, unde simți mereu ochiul treaz și dispoziția ludică a autorului>> Acest citat mi se pare a fi cel care caracterizează cel mai bine scrisul lui Victor Martin.

În proza de deschidere a cărții, „Scriitorul contra umbrei sale”, autorul ne arată pericolul care ne paște din lumea virtuală a internetului. În această lume, poți ajunge la obsesia că un critic vrea să te desființeze. Îl cauți, vrei să știi ce a scris, dacă are talent sau nu, dacă e o voce în domeniu sau un diletant, și constați că acesta nici nu există; sau poate fi orice anonim. În lipsa dușmanului, obsesia se dublează, ajunge la paroxism și te pierde. Totul în registrul tematic al science fiction-ului și cu recuzita de gen.

În același registru, dar frizând tragicomicul, autorul ne prezintă în proza „Fântâna” o variantă proprie a modului cum a fost concepută și realizată modernizarea centrului orașului în care trăiește. Fântâna arteziană electronică policromatică, instalată lângă Prefectură, emite o muzică ambientală ce deformează realitatea. Este indus un război local absurd, culminând, în final, cu o terraformare negativă; totul dispare în jur și rămâne doar orașul, înconjurat de deșert.

În „Nort sau omul invers”, un savant de la NASA are proasta sau inspirata idee, depinde cum vrei s-o iei, de a ronțăi o bucățică dintr-o rocă adusă de pe Lună. Acest lucru îl transformă într-un perpetuu mobile uman, viața lui devenind, practic, veșnică, doar cu condiția de a consuma energie. Dacă se mișcă, organismul produce și mai multă energie, tinerețea lui devenind veșnică. Cu implicații psihologice previzibile, generațiile trec pe lângă savant, iar acesta rămâne pe loc, în timp și spațiu.

Pe o planetă, în acest univers al science fiction-ului românesc, ajunge o navă de pe Pământ, plină cu militari orgolioși, așa cum știm că sunt toți militarii, cuceritori ai spațiului cosmic. Locuitorii planetei pe care descind nu îi bagă prea mult în seamă, ocupați fiind cu venerarea unui „om providențial” pe care îl așteptau de mai multe generații. Acesta e subiectul prozei „Omul providențial”, proză care ne arată că apucăturile umane sunt aceleași, formate genetic, de mii de ani, indiferent cât de mult ar fi ele înfrânate prin lege sau educație. Deși vin cu declarații pacifiste, sforăitoare, de bună înțelegere și pace între popoare, militarii sfârșesc prin a trece la represalii sângeroase, fără nici o motivație reală, împotriva unei populații pașnice, care nu cere decât să fie lăsată în pace. La sfârșit, prin răsturnare de situație, se dovedește că întreaga tevatură este experiența trăită de comandantul militarilor, deghizat în monstru și infiltrat ca spion în altă lume monstruoasă.

„Autopsia” ne prezintă, în tușe ironice foarte groase, o emisiune televizată, cu prezentator și invitați, futuriști, sociologi, psihologi, neurochirurgi, unde tema de discuție este disecția cadavrului unei ființe extraterestre, descoperită într-un O.Z.N.-u, căzut, undeva, în Munții Carpați.

În povestirea „Timbrul”, nu avem descrisă numai lumea dintr-un timbru, ci și un conflict incipient, în care imixtiunea lumii noastre în lumea timbrului poate duce la o reacție inversă, de imixtiune a lumii din timbru în lumea noastră, considerată linistită și sigură doar de noi.

Dacă nu am vedea cât de repede progresează lumea construcției de automobile, am putea considera proza „Mașina viitorului”, cea care dă titlul culegerii de povestiri, o anticipare. Nu este o anticipare deoarece este o proză umoristică, scrisă în stilul acumulării progresive de elemente absurde, care pot însuma, la sfârșit, o idee logică; ideea potrivit căreia totul se poate până devine imposibil.

În „Oameni goi pe străzi”, membrii consiliului local dintr-un oraș oarecare s-au strâns pentru a discuta propunerea ca locuitorii să nu mai umble îmbrăcați pe străzi, ci în pielea goală. În ce fel se termină discuțiile, veți putea vedea citind proza.

„Societatea comercială Brownistein” e o societate de comercializare a materialelor de construcții dintr-o lume viitoare, în care nici lorzii englezi nu vor mai fi ceea ce sunt azi.

E foarte frustrant să ai proprietatea paranormală, indusă de cine știe ce civilizație extraterestră, de a vedea oamenii din jur dezbrăcați, cu toate imperfecțiunile lor, mai ales pentru o fată de liceu, neobișnuită cu astfel de priveliști. Aceasta este tema povestirii „Un experiment nereușit”.

Tot în formă umoristică e turnată și proza „Tristețea spiridușului”. Există superstiția că în fiecare dintre noi dormitează un spiriduș, un fel de alter ego ascuns, care ne modelează spiritul și, în final, fizicul. Plecând de aici, diriginta unei clase de elevi vrea să pună în scenă o piesă de teatru despre lupta dintre spiridușii răi și spiridușii buni. Se dovedește a nu fi o improvizație despre spiriduși, ci una cu spiriduși, în fiecare dintre elevii-actori sălășluind o astfel de ființă inefabilă.

„În celulă cu Iisus” reia, într-o formulare metaforică, o idee mai veche, potrivit căreia Iisus Cristos ar fi avut un frate geamăn. Care dintre ei a fost răstignit pe cruce și care a fugit în Japonia, rămâne un mister, cum mister e și formularea amintită.

Numai în lumea noastră cei mulți au dreptate. Într-o lume normală, cum este cea prezentată de autor în povestirea „Iluzia”, e invers. O femeie își pierde fetița într-un parc. Toți îi spun, inclusiv rudele apropiate, că nu are nici o fetiță, dar ea o ține pe a ei. Într-un final, când se pregătesc s-o interneze pe femeie la nebuni, apare și fetița în pragul ușii.

Faptul că timpul e compresibil e o temă science ficțion dintotdeauna, tratată cu atenție și de fizica relativistă. Dacă, prin mărirea vitezei de trai, putem micșora viața, odată ajunși la o viață foarte scurtă, e invers, trebuie să ne grăbim, să nu ieșim din parametri genetici. Transformarea aceasta a cauzei în efect e numai o temă a science fiction-ului. În povestirea „Viața e un cântec”, autorul ne prezintă o civilizație umană postapocaliptică, creată de roboții supraviețuitori. Noile ființe au o durată de viață de câteva minute, cu toate consecințele ce decurg de aici. Atât i-a dus pe roboți mintea. Faptul că, la nivel de infinit, o viață de câteva minute nu e cu mult mai scurtă decât o viață de câteva sute de ani, e deja altă temă.

Orice e o lume; numai noi avem impresia că lumea noastră e unică. E posibil să fie irepetabilă, dar nu unică. Orice poate fi o lume; formele de viață pot fi de tot felul, nu neapărat humanoide. Așa se întâmplă și cu lumea din niște zăbrele de pușcărie, prezentată succint în schița SF „Lumea zăbrelelor de pușcărie”.

Când ești „Egal cu tine însuți”, ca în povestirea cu acest nume, poți trăi mult, poți trăi bine sau poți trăi mult și bine, numai că acest lucru nu rămâne neobservat și, în consecință, nu rămâne nepedepsit. Este și ceea ce se întâmplă cu personajul principal al acestei povestiri, care este răpit și torturat, să fie scoasă de la el formula prelungirii vieții, formulă de care habar nu are.

Dacă mai găsiți prin librării acest volum de povestiri science fiction, vi-l recomand cu căldură. Dacă nu, vă rog să așteptați cu răbdare o a doua ediție.

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →