● Motivul numărul unu pentru care urâm utopiile este acela că, oameni fiind – deci, nimic altceva decât eşecul utopiei primordiale – supravieţuim  confuz în graniţele unui blestem ontologic implacabil. Creaţia, Geneza, a reprezentat un proiect utopic – ideal , idealist şi idealizant. Numai că Dumnezeu a ratat lamentabil în tentativa de a crea o lume perfectă, ceea ce este deosebit de ciudat pentru că omul – elementul fundamental al Genezei – a fost conceput ca o utopie mimetică. Creat „după chipul şi asemănarea” Demiurgului, proiectul a eşuat aproape în opusul modelului mental. Eşecul Pantocratorului s-a transmis fiinţei umane, astfel încât damnaţiunea ratării utopice este genetică şi definitivă.

 

● Al doilea motiv, oarecum derivat din primul, îl reprezintă împrejurarea că utopiile ne fac în chip dramatic pe noi, oamenii, conştienţi de propriile fundamentale limite: imperfecţiunea şi finitudinea. Dacă n-ar fi corupt şi muritor, omul ar putea deveni con-temporan cu durata utopică. Păcatul originar îl face contemporan doar cu fluturii şi cu Dumnezeu, cum postulează liric Lucian Blaga.

● În fine, subzistă şi un al treilea motiv pentru care urâm utopiile: pentru că înaintea noastră, pe versanţii Timpului, două creaturi infernale, pe numele lor Protagoras şi Einstein, ne-au  smuls din iluzie şi ne-au instalat cu picioarele pe pământ, unde am rămas cantonaţi pentru eternitate. Primul ne-a băgat în cap că omul este măsura tuturor lucrurilor, iar al doilea ne-a scos din cap ideea că există absolut. Azvârliţi de-a berbeleacul în această ecuaţie diabolică, nouă nu ne-a mai rămas decât  şansa de a cultiva nostalgia după vârsta de aur a umanităţii şi certitudinea că din raportarea la absolut, nimeni nu iese bine. Nici măcar viu, de cele mai multe ori, pentru că utopia este expresia umană a absolutului, iar absolutul este intangibil şi, prin urmare, letal.

● Schopenhauer spune că, în mintea copilului, „lumea se înfăţişează ca un Eden… şi aceasta este Arcadia în care ne naştem toţi”. Aşadar, utopica vârstă de aur nu este a omenirii, ci a omului – mai precis, a copilului care vede totul sub specie aeternitatis (Spinoza).

Dar, cu toate acestea, visul împlinit al maimuţei de a deveni om reprezintă dovada că nu toate utopiile sunt irealizabile. Sau ne aflăm în faţa excepţiei menite să confirme regula?

● Sinonimă cu absolutul, utopia stârneşte oroare pentru că este imanentă sieşi, autarhică şi supraumană, iar individul nu dispune, genetic, de resursele necesare inventării  mijloacelor prin care să şi-o poată apropria. Omul este singurul animal capabil de utopii, singurul care imaginează proiecte în care este el însuşi inclus. Toate cuceririle fundamentale ale omului şi omenirii au debutat în chip de utopii, de statui ale idealităţii, dar au sfârşit în coşmaruri. Când Alexandru Philippide scrie: Mi-e sufletul o năruire de statui…, formulează o definiţie a eternei distopii care este lumea reală.

● Dacă omenirea este o utopie eşuată, iar omul, la rândul lui, este eşecul unei utopii, faptul nu e de natură să deprecieze, principial, utopia. Nevoia de utopie este mai puternică decât nevoia de progres, de rezultat al demersului, indiferent de natura lui, pentru că succesul, făptuitul ucide aspiraţia. Pe cale de consecinţă, omul nu de utopie trebuie să se ferească, ci de rezultate, de satisfacţii, de realizări.

Ion Barbu are dreptate când crede că „Vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt doar nunta, începutul”…

● Nu există mai multe utopii, ci o unică utopie, în mai multe variante circumstanţiale. Toate au ca numitor comun două axiome: un om = un om, respectiv, fericirea este pentru toţi.

Inerţia gândirii ne spune că niciodată şi nicăieri ele n-au dobândit şi nu pot dobândi corporalitate pe acest tărâm. Existenţa, chiar în zilele noastre, a kibutz-urilor de pe teritoriul Israelului ne contrazice…

● Omul are cu utopia o relaţie psihanalizabilă. Argumentez prin recurs la un exemplu la îndemână.

Triada platoniciană adevăr – bine – frumos  desenează punctele de referinţă ale unei imaginare hărţi utopice a existenţei şi existenţialităţii umane, în ipostazele lor ontologică, dar şi culturală. Cum ne raportăm, ca oameni, la acest triunghi echilateral al idealităţii? Să vedem…

● Ţine de evidenţă observaţia că răul şi urâtul sunt mai pregnante şi memorabile (literar, dar nu numai), iar partea bună a lucrurilor o resimţim ca artificială, nesemnificativă şi dimenticabilă, ba chiar suspectă de fals, literaturizantă, mai puţin credibilă din perspectiva adevărului. De ce, în general, retorica negativă surclasează pozitivitatea sub orice forme s-ar manifesta ea? Nimeni nu poate să explice, cu subiect şi predicat, de ce, în Divina commedia, partea cu infernul i-a ieşit lui Dante Aligheri genială, iar aceea cu paradisul n-are – scuzaţi! – nici  un chichirez…

Percepţia umanist-emoţională a ecuaţiei cu trei necunoscute inventată de filosoful atenian aşază elementele sale nu doar într-o relaţie de armonie reciprocă, ci şi în una de implicită complementaritate. Ceea ce este inexact. Şi în viaţă, şi în literatură adevărului îi sunt asociate mai degrabă răul şi urâtul decât binele şi frumosul. Sentimentele majore sunt ura, invidia, frica de moarte, arivismul, nu iubirea, altruismul, bucuria de a trăi sau generozitatea. Capodoperele  literare sunt predilect tragice; cu un singur mare roman comic, Don Quijote de Miguel Cervantes (şi acela foarte aproape de farsa tragică), balanţa nu se echilibrează cine ştie ce, chiar dacă mai adăugăm aici, cu bunăvoinţă, şi Idiotul dostoievskian care nu este tragic, dar dramatic e cu siguranţă.

Pentru a fi validată ca sentiment major, iubirea trebuie să fie nefericită şi să sfârşească prost. Viaţa încărcată de bine şi de frumos este percepută ca anostă, lipsită de profunzime, de relevanţă şi, în ultimă instanţă, de adevăr. Dacă predici prea mult binele sfârşeşti ca idiot, spune Gustave Flaubert. La fel, dacă încerci să faci din fericire o stare durabilă eşti tratat de bucolic şi superficial. În schimb, dacă te afunzi în nefericire eşti verosimil, adânc şi definitoriu pentru condiţia umană. „Toate familiile fericite seamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, proclama Lev Nikolaevici Tolstoi şi enunţul poate fi extrapolat infinit. A trăi senin şi neconflictual, a te împlini într-o dragoste fără sincope, prelungită pe traseul unei vieţi întregi, a fi bun cu semenii tăi şi a-i iubi ca pe tine însuţi sunt semne de indigenţă existenţială, pastoralism ieftin sau idealism christianic. Marea literatură se cantonează în dramă şi tragedie. Inclusiv în comediile lui Shakespeare, Jan Kott descoperă o „amară Arcadie” – crudă, brutală, violentă. Faust, Richard al III-lea, Macbeth sau Raskolnikov sunt superiori literar prinţului Mâşkin, chiar dacă cel din urmă le este tuturor superior moral. Basmele se sfârşesc inexorabil cu o nuntă, după care ni se comunică stereotip că eroii „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Despre etapa ulterioară marilor încercări, chinuri, blesteme, trădări şi nedreptăţi nu se mai povesteşte, însă, niciodată pentru că este anostă, plată, neinteresantă. Adică, la fel ca istoria popoarelor fericite şi ca viaţa oamenilor senini şi împliniţi în ordine seculară.

Este răul mai „artistic” decât binele? Este înfrângerea mai consubstanţială fiinţei umane decât triumful? S-ar părea că da, cu toate că nimeni nu poate oferi o explicaţie raţională faptului. Există o măreţie a învinşilor; învingătorilor le este rezervată doar meschina satisfacţie a atingerii scopului. Ne regăsim predilect în dramă, în suferinţă, în durere. Plângem de zece ori la o tragedie, dar de o glumă râdem o singură dată, ceea ce înseamnă că angrenajele noastre interioare sunt setate asimetric şi tendenţios. Declarăm pe toate drumurile că iubim lumina, dar suntem atraşi irezistibil de umbră, de întuneric. Fascinaţia tenebrelor este mai puternică decât aspiraţia spre solaritate. Are dreptate Novalis: suntem făcuţi mai mult din noapte…

Răul şi urâtul sunt nu doar mai frecvente şi mai semnificative în realitate, ci şi  mai expresive în artă decât binele şi frumosul. Oricare actor mediocru va fi întotdeauna mai convingător în rolul diavolului decât oricare interpret genial în rolul lui Dumnezeu. Cât priveşte adevărul, s-ar părea că el va continua să reprezinte pentru eternitate rezultatul clipelor de neatenţie ale minciunii. Sau să rămână o minciună care nu se confirmă. De altfel, tare mă tem că o lume întemeiată exclusiv pe adevăr ar face viaţa oamenilor imposibilă.

Nu este întâmplător faptul că umanitatea sălăşluieşte dintotdeauna într-un univers guvernat de legea jumătăţilor de adevăr, iar ea, această lege infamă, în aparenţă, îi asigură supravieţuirea.  Cei care nu se abat niciodată de la adevăr devin treptat suspecţi, dacă nu de-a dreptul necredibili. Probabil că dacă toţi am spune tot timpul adevărul, doar adevărul şi numai adevărul am sfârşi omorându-ne între noi. Sau am muri de plictiseală pentru că adevărul este mediocru, conformist şi constrângător, pe când minciuna este mult mai colorată, mai ingenioasă, mai liberă. Şi mai creatoare. În fond, ceea ce numim minciună, nu este altceva decât un mod subiectiv de a forţa limitele realului. Metaforic şi nu prea, întreaga artă a lumii este o minciună enormă şi sublimă. Ca şi o mare parte a viselor şi visurilor ei. Nu mai spun că, fundamental, adevărul nu generează emoţii; or, în artă, dacă emoţie nu e, nimic nu e.

În chip natural, omul înclină balanţa operaţională a practicii şi percepţiei binelui, adevărului şi frumosului către contrariile lor. Binele s-a demonetizat sub călcătura grea a pragmatismului înfrăţit cu indiferenţa cinică a individualismului împins până la ultimele sale consecinţe care sunt crima şi genocidul; adevărul a fost lăsat în grija filozofilor şi a fizicienilor relativişti, iar frumosul nu mai e demult o categorie estetică fundamentală. Mai mult: umanismul a ajuns să fie dezavuat şi pus sub semnul întrebării pentru că doctrina marxistă îşi află aci rădăcinile conceptuale. (Creştinismul încă rezistă. Deocamdată…).

● Toate acestea, împreună cu altele ejusdem farinae explică de ce avem atât de puţine utopii şi, comparativ, atât de multe distopii şi ucronii. În mentalul fiecăruia şi în cultura lumii…

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →