Ca ramură a matematicii, topologia studiază deformările spațiului prin transformări continue, adică transformările prin care fiecărui punct îi va corespunde un alt punct. De asemenea, în topologie se discută despre vecinătate și se analizează rețelele.

Utopica, dacă suntem de acord să folosim termenul lui Sorin Antohi, este o ramură a științei literaturii care studiază textele care proiectează spații în care societatea umană se poate forma sau deforma, valorizarea noilor spații producând în pozitiv utopia, în negativ distopia. Pentru acest demers, să păstrăm spusele aceluiași Sorin Antohi care, urmându-l pe Herbert Marcuse, declară că “nu exist ruptură între utopie și distopie (…) distopia ar putea fi considerată fără a greși o expresie a maturizării genului, (…) pe când utopia promite, distopia radiografiază”.

Din punct de vedere topologic și al aplicației imediate a acestuia, promisiunile utopiei se materializează în planuri de urbanism urmând simetrii și volume ample, aerisite, luminoase, cu rețele de circulație largi, în unghiuri drepte, nodurile acestora fiind piețe, scuaruri și agore în care ochiul și spiritul cetățeanului să se umple de lumină, grandoare, sublim. De la Platon, la Morus, de la Calvino la Săsărman, găsim exemple depline de promisiuni topologice urmând ideile generoase de ordine, fericire generalizată, împăcare cu soarta.

Ce ne întrebăm în rândurile care urmează este dacă în însăși perfecțiunea geometrică a utopiilor nu se află impulsul către transformarea continuă, punct cu punct, înspre distopie, dacă nu cumva curgerea spre distopie nu este doar o intuiție literară sprijinită doar de istoria unui gen literar, ci este chiar un rezultat matematic neechivoc. Punctul de pornire ar fi micul roman Flatland (Lumea plată), al lui Edwin Abbot, unde, print-o reducere la două dimensiuni, ni se prezintă o satiră la adresa societății victoriene. Povestitorul, un pătrat, descrie clasele sociale ca clase de poligoane, începând de la cele mai simple – triunghiurile -, care sunt muncitori, țărani, soldați, și terminând cu cele apropiindu-se de cercuri prin numărul mare de laturi – care devin clasa sacerdotală. Deși observațiile asupra moravurilor din Flatland sunt savuroase, ce face încă foarte popular acest micro-roman este trecerea înspre alte dimensiuni, superioare și inferioare, a personajului principal, cu tot cu procesele sale de gândire revoluționară. Nu întâmplător sfera, obiectul perfect în toate tradițiile exo și ezoterice, este ales de către autor pentru a realiza contactul între lumi, sfera transportând pătratul și în universul său tridimensional, dar și către Lineland și Pointland, universurile linie și punct. Se observă că, după ce amuzamentul dat de imediatele observații asupra simplificării vieții sociale și psihice deodată cu pierderea dimensiunilor, avem de-a face cu o foarte serioasă punere în scenă a problemei fundamentale a oricărei societăți – capacitatea conducătorilor ei de a răspunde la schimbare și etica răspunsurilor lor la aceasta. Dacă în Flatland, cei care își deschid mintea spre a treia dimensiune pot fi închiși sau uciși, în Pointland, universul cu un singur locuitor care este monarh și lume simultan, orice informație venită din afară nu poate fi decât încadrată ca solipsism. Chiar în lumea sferei, spațiul nostru tridimensional, gândul existenței dimensiunilor a cincea și a șasea crează repulsie, mai ales gândit de un pătrat… Se observă intuiția extraordinară a lui Edwin Abbot, dincolo de umorul său bine temperat.

Dar să ne întoarcem la Orașele invizibile și Cuadratura cercului, la Calvino și Săsărman, doi autori care nu au scris utopii sau distopii declarate ca atare, ci au descris spații, au trasat locuri și au sugerat conexiuni. Credem că o paralelă între cele două volume este utilă, mai ales că edițiile inițiale sunt cvasi-simultane, Orașele… apărând în 1972, Cuadratura… în 1975. Evident, pentru o paralelă într-o geometrie euclidiană a analizei literare, trebuie folosită ediția din 2001, de la editura Dacia, a cărții lui Gheorghe Săsărman, fiindcă ediția inițială, cenzurată draconic, ar arunca studiul într-un spațiu neeuclidian eliptic, unde nu există posibilitatea paralelei. De ce avem un spațiu curbat spre interior acolo unde există cenzură credem că este evident…

Și Italo Calvino și Gheorghe Săsărman par că reiau călătoria lui Marco Pollo, cărțile lor semănând cu Il Millione în descrierile de topos. Ce îi diferențiază de model și îi diferențiază și între ei este finalitatea descripției, miza lui Marco Pollo fiind informarea, fie și fantastă pe alocuri, ce a lui Calvino devenind exclusiv poetică, pe când Săsărman – foarte semnificativ aici este profesiunea sa de arhitect – are și sugestii de aplicabilitate și adaptabilitate la viața orașelor sale, face legătura între spațiu și locuitorii săi, nu până într-acolo încât să intre în tablouri sociale sau portrete individuale de roluri sociale semnificative, ci gândind anumite detalii pentru întrebuințarea lor socială. Într-un fel, Cuadratura cercului este o pepinieră de utopii, menținute literar într-o simplitate topologică de manual.

Nu putem încheia trimiterea noastră literară către topologie, fără o aplicare mai nuanțată asupra problemei vecinătății. Aici, inevitabil, dăm peste motivele graniței, al invaziei, al războiului, acestea, combinate cu temele distopice, oferind un întreg catalog de texte ilustrative. Dacă zisele orașe de tip Calvino sau Săsărman trebuie apărate, de cele mai multe ori într-o atmosferă ca în Anotimpul de praf al lui Michael Haulică, ele devin fie enclave – ca la Marcel Luca -, fie lumi cu formă fixă – cilindrică, la Mihnea Columbeanu -, fie megalopolisuri post-industriale, post-cataclismice – ca la Dănuț Ungureanu. Acesta din urmă reușește cea mai completă construcție ficțională de spațiu utopic – Crystal City – într-o vecinătate libertariană sau anarhică, în Așteptând în Ghermana. Dacă ne amintim și prozele scurte semnate de același, orașul generic al lui Dănuț Ungureanu este cel mai proteic topos apărut în ficțiunea speculativă românească de după Cuadratura cercului. Incertitudinea dată de libertatea individuală pusă permanent sub semnul întrebării adaugă un plus de tensiune textelor lui Dănuț Ungureanu care niciodată nu vor fi catalogate ca distopii sau utopii. Însă fără exercițiul topologic sugerat aici, aventura picarescă în care Ungureanu excelează ar pierde două sau chiar mai multe tonuri.

În final, dacă se dorește ca scrierea în utopică să continue să dea texte semnificative, o bună cunoaștere nu doar a predecesorilor este de dorit, ci și o explorare a ramurii matematice a topologiei. Bineînțeles, de către scriitori care nu au capitulat în fața manierismului. Toți autorii români menționați în acest text nu sunt niște capitularzi.